Oameni buni, după părerea mea oricine poate deveni român, cu două condiţii: să vorbească limba română şi să fie ortodox. Nu consider că identitatea ar fi condiţionată rasial sau genetic, ci strict spiritual, sub aspectul limbii şi al credinţei ortodoxe.
Este evident că dimensiunea spirituală a identităţii e esenţială. Limba, ca mijloc de comunicare între oameni, constituie în mod cert un liant substanţial şi un vehicol de circulaţie a valorilor spirituale şi culturale în interiorul unei comunităţi umane.
Identitatea spirituală şi culturală este cea care îşi pune cu adevărat pecetea specifică, unică asupra identităţii personale a omului, dar şi asupra identităţii mai largi, a unei comunităţi mai extinse, locală, regională sau naţională.
Identitatea spirituală este singura cu adevărat elocventă şi definitorie, şi chiar dacă există şi se vorbeşte de caracteristici genetice comune ale unor grupuri etnice compacte din unele regiuni geografice, luând în considerare amestecarea în timp a neamurilor şi popoarelor, a devenit inactuală şi dovedit păguboasă susţinerea vreunei teorii a purităţii rasei la nivel de popoare în formele actuale de organizare în structuri statale.
Se ştie la ce atrocităţi poate duce teoria transformată în ideologie politică a superiorităţii substanţiale a unei rase umane asupra alteia. În Hristos, firea omenească sau umanitatea – pe care El a mântuit-o ca Dumnezeu şi om, din iubirea de oameni, prin răstignire şi Învierea Sa din morţi – e una singură pe întreg mapamondul. De aici rezultă şi caracterul universal al creştinismului, al Bisericii Ortodoxe, care conferă identitate dar o şi deosebeşte pe verticală în cele din urmă.
Natura umană este una, izbăvită de Dumnezeu Cel Unul în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în Biserica Sa cea una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească oriunde se află pe glob. Şi aşa cum Dumnezeu Cel Unul născut este întreit în persoane, iar Biserica cea Una este formată din Bisericile din fiecare loc de pe pământ, la fel şi firea omenească cea una e multiplă sub aspectul identităţii personale, familiale, locale şi naţionale.
*
Astăzi, 21 noiembrie 2017, am terminat de scris cele de mai sus. Doresc să mă odihnesc pentru că am fost schimbul doi la dializa care mă chinuie de cinci ani. Dar nu pot. Primesc un mesaj telefonic de la un tânăr care mă întreabă de ce iubita lui nu-i mai scrie nici o scrisoare de mână, numai îi dă mesaje pe telefon. Încerc să-i răspund tânărului prin a-i recomanda să citească cartea lui Mihail Şişkin „Scrisorar”, în traducerea din limba rusă a Antoanetei Olteanu. Cartea „Scrisorar” spune povestea Saşei şi a lui Volodia, despărţiţi fizic de război, dar legaţi prin scrisorile lor. Prin cele ce le voi relata vă veţi putea da seama cum „dragostea” acestora transcende timpul şi spaţiul cu ajutorul scrisului. Redau câteva fragmente: „Ştiu că exist, dar am nevoie tot timpul de dovezi, de atingeri. Fără tine sunt o pijama goală aruncată pe un scaun. Numai din cauza ta au început să-mi fie dragi mâinile mele, picioarele, trupul, pentru că tu le-ai sărutat, pentru că tu îl iubeşti. Mă privesc în oglindă şi mă surprind că îmi spun: uite, asta e cea pe care o iubeşte el. Şi îmi place de mine. Dar mai înainte nu mi-a plăcut niciodată cum arătam” (pag. 21).
*
Dumnezeu nu ne creează pentru a ne admira în oglindă, precum Narcis, ci pentru a fi oglinzi în care ceilalţi să îşi poată vedea, repera chipurile.
„Probabil, pentru a fi real, trebuie să exişti nu în conştiinţa ta, care e aşa de nesigură, ci în conştiinţa altui om. Pentru acela care e important să ştie că tu exişti” (pag. 38).
*
„Mergând mai departe tot noi ştim că „omul este iubire”, este „dăruire”, tocmai pentru că El este Om! În viaţa asta trebuie să împarţi mereu ceea ce ai mai drag. Şi cu cât e mai drag, cu atât trebuie să dai mai mult. Să împarţi ce iubeşti, că altfel ţi se ia totul” (pag. 74).
*
„Singurătatea” nu v-o recomand! Ea este atunci când parcă „ai tot” pentru a nu fi singur, dar, de fapt, nu ai nimic. Mai gândiţi-vă!
– 19 –
Un grup de studenţi, în frunte cu liderul lor Alexandra, m-au vizitat în după-amiaza zilei de 21 noiembrie provocându-mă cu diferite întrebări. Am încercat să le răspund după posibilităţi. Una dintre întrebări se referea la diferenţa dintre „sacru” şi „profan”, mai precis unde se întâlnesc în lumea reală. Pentru aceştia, dar şi pentru alţii pe care îi preocupă această temă, recomand cartea savantului Mircea Eliade „Sacrul şi profanul” din care voi cita rândurile de mai jos.
*
Pentru „omul religios” Biserica este un spaţiu sacru în înteriorul căruia şi timpul este sacru. Odată cu păşirea în acest spaţiu se produce o ruptură în existenţa omului, care îl desparte pe acesta de spaţiul profan. Omul religios trăieşte în spaţiul şi timpul profan, adică omogen, relativ, neutru, deşi nici el nu-şi poate duce existenţa nestructurat. Investeşte emoţional anumite spaţii şi îşi creează secvenţe de timp sacru, însă de o natură diferită decât cele experimentate de omul religios.
*
Pe noi ne interesează care sunt semnificaţiile „sacrului” şi „profanului” din perspectiva „omului religios”? Mai exact, ce înseamnă pentru viaţa creştinului demarcarea atât a spaţiului cât şi a timpului în „sacru” şi „profan” şi ce impact are aceasta asupra existenţei sale şi asupra trăirilor sale. Pentru omul religios creştin, spaţiul nu este niciodată omogen şi relativ. El experimentează şi existenţa zilnică profană, care cunoaşte o ruptură în momentul întâlnirii lui cu spaţiul bisericii, cu „centrul”, „punctul fix”, cu „hierofonia”. Biserica este un spaţiu diferit de realitatea fizică înconjurătoare. Ruptura între „sacru” şi „profan” este marcată de uşa pe care o deschide trecând pragul sau graniţa dintre lumea profană şi lumea sacră. Odată ce a pătruns în Biserică, omul are posibilitatea de a se întâlni, prin ritualuri, cu Dumnezeu. Sfintele slujbe şi Sfintele Taine la care participă de la naştere şi până la moarte, de la început şi până la sfârşit, au menirea de a-i transorma existenţa, da a-l transforma ca persoană şi de a-l situa pe Cale, în Adevăr şi în Viaţă.
*
Mircea Eliade spune că pentru omul religios spaţiul sacru este „centru”, adică reper. Extrapolând, pentru noi, creştinii, biserica este un reper pentru că în ea ne întâlnim prin Sfintele Taine şi slujbe cu Iisus Hristos, adevărul model de urmat, învăţătura sa fiind punctul nostru de orientare în existenţa pe care o avem.
*
În biserică, deschiderea spre înalt este maximă şi tot ceea ce se petrece este pătruns de sacru. Icoanele sunt sfinţite, atenţia ne este îndreptată spre altar – locul unde încep toate Tainele, mişcarea şi conduita poartă o notă de sfială. Ce este profan rămâne dincolo de pragul bisericii sau măcar îşi atenuează pe cât posibil manifestarea în spaţiul sacru.
*
Riturile, cu alte cuvinte sfintele slujbe care se desfăşoară în biserică, poartă responsabilitatea scindării timpului în sacru şi profan şi prin ele se face trecerea în timpul sacru. În privinţa „timpului sacru”, Mircea Eliade aduce în discuţie câteva noţiuni: timpul mitic, timpul ontologic şi timpul liturgic care stau sub semnul reversibilităţii.
*
Nu ştiu cât şi ce aţi înţeles din cele citate mai sus, dar vă repet, citiţi cartea „Sacrul şi profanul” şi apoi putem continua dezbaterea mai profund.
Preot Ioan Tămaş Delavâlcele
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail