Aflat în „toamna” vieții sale sau în „amurgul vieții”, cum însuși o mărturisește, neobositul și talentatul părinte Ioan Tămaș Delavâlcele cu noua sa carte, „Jertfă de seară”, vine să-și încununeze opera scriitoricească cu o meditație filozofică asupra sensului vieții și a datoriilor lumești.
Foto: Silviu Ipătioaei- M.d.C
Cele 200 de eseuri teologice, istorice, politice și culturale din cuprinsul cărții dovedesc pe deplin nu doar talentul literar al autorului, ci și sentimentele profunde ale unui gânditor și patriot adevărat care-și iubește semenii, neamul ți țara, dedicat acestora și slujindu-i fără încetare atât în viața obișnuită cât și în cea duhovnicească.
Patriot iubitor de istorie și de oameni, ctitor de monumente, orator și publicist recunoscut, părintele Ioan Tămaș nu ezită în a-și exprima gândurile și sentimentele-i adânci, dar și îndemnurile la fapte bune, la iubire de semeni și credință față de Biserică și față de Dumnezeu, pe toate căile: în operele sale, în presă, la adunările publice, în slujbele religioase ori în simple discuții cu enoriașii săi. În el vom întâlni doi oameni: unul obișnuit, mireanul, „gospodar la casa lui”, cu nevastă și copii, care-și trăiește existența în cinste și hărnicie, îngrijindu-se de toate cele, și preotul, cel dăruit de Dumnezeu pentru a se îngriji de sufletele oamenilor pe care-i păstorește, și a-i aduce pe cei rătăciți pe calea cea bună. Și se poate spune că această personalitate duală care este părintele Ioan Tămaș și-a îndeplinit cu prisosință toate misiunile pe pământ, iar acum, predând ștafeta fiului său, părintele Vasile-Antonie Tămaș, căruia pe lângă învățătură i-a transmis și talentele sale, Tămaș-tatăl, ajuns la vârsta pensionării, simte nevoia de a împărtăși cu semenii, pe calea scrisă, din prea multul sufletului său precum singur o spune în noua sa carte: „De ce am întitulat aceste gânduri „Jertfă de seară”? Pentru că mă obligă vârsta. Dar mai doresc să dau un răspuns celor care nu amintesc faptele mele „spre mărirea Domnului și cinstirea neamului”! Domnul însă mă aude și mă vede din Muntele cel Sfânt al Lui.” (p.12)
Ca orice om, nici autorul lucrării „Jertfă de seară” nu este scutit de amărăciunile vieții, dar el le privește totuși cu sentimentul că și-a îndeplinit misiunea și nimeni nu-i poate lua înfăptuirile sale: „M-am umplut de scârbă în fața vânturătorilor de minciuni și calomnii și mai ales în fața ingratitudinii de tot felul. Înfăptuirile mele nu le vor putea ascunde vrășmașii și nici timpul nu le va putea scurma temeiurile. Ele depășesc vremurile, fiind unse cu mirul veșniciei.” (p.12-13)
Părintele Tămaș, ca slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, se simte îndemnat de Duh, așa cum poeții lumii se simt îndemnați de Muză, spre visare, în sensul de gândire și imaginație creatoare: „Duhul” mă îndeamnă să visez înainte, căci visele nu vin numai noaptea, ele răsar în lumea asta de dureri chiar și în timpul zilei, eu străduindu-mă a le întrupa în forma frumosului, în forma poeziei. Dumnezeu m-a înzestrat cu un instrument minunat – „glasul”, din care după voie pot scoate mlădieri de graiuri cuceritoare și poruncitoare.” (p.13)
Autorul minunatelor eseuri este născut pe plaiurile maramureșene, de unde își trage seva spirituală și iubirea de neam, ale cărui durere și nădejdi le simte și în cartea sa le transformă metaforic în cuvinte dătătoare de speranță: „Din copilărie am strâns în sufletul meu, ca într-o amforă, toate credințele, toate nădejdile, toate darurile și toate durerile răsărite de-a lungul veacurilor în drumul neamului românesc. Și ele s-au prefăcut în sclipiri de soare ce trezește libertatea și ucide nedreptățile.” (p.14). Ajungând la vârsta maturității creatoare, cucernicul părinte se implică tot mai mult în activități menite a păstra vie unitatea poporului său: „În urechile mele continuă să răsune chemări și bucium de luptă pentru realizarea unității naționale. De când am devenit preot am încercat să trăiesc până în adâncuri sentimentul luptei de dezrobire sufletească și materială a neamului, care m-a chemat să-l păstoresc.” (p.15)
Preocupat de problemele existențiale, pe care omul Tămaș le comentează filozofic în toate aspectele, preotul Tămaș rămâne în același timp la speranța că Omul are un Dumnezeu în ceruri: „Oricât voi încerca să trăiesc ca un filozof, voi prefera să mor ca un creștin.” (p.23) Mai departe gândul îl duce la tema morții, dar nu cu teamă, ci cu speranță că aceasta este numai o poartă de trecere spre adevărata viață. În explicarea fenomenului, el îl cheamă în ajutor pe Platon, ca apoi să-l citeze pe Anatole France, care în cartea sa „Thais” transfigurează moartea, apropiind-o de drumul omului spre Dumnezeu, într-un mod emoționant: „Deodată Thaisa se ridică în sus. Ochii ei de violete se făcură mari; și, cu privirile pierdute, cu brațele întinse spre colinele depărtării, ea vorbi cu glas limpede și curat: Iată razele eternei dimineți. Cerul se deschide. Văd îngerii, prooroci și sfinți. Doi serafimi vin spre mine; se apropie, oh, ce frumoși sunt! Văd pe Dumnezeu!” (p.23)
Continuându-și raționamentul despre viața eternă, preotul-scriitor îi ceartă pe sinucigași în eseul despre sinucidere, afirmând că „Viața ne este dată de Părintele ceresc care este și proprietarul ei absolut” și că numai El are dreptul absolut asupra ei, iar cel care se sinucide încalcă legea divină, ca urmare va fi pedepsit de două ori, o dată aici pe pământ „…căci rânduiala strămoșească îl privează de slujba înmormântării, fapt care e o mare durere pentru cel plecat” (p.26), și a doua oară în cer, căci actul sinuciderii este considerat un mare păcat „ca și crima, omorul, uciderea”, deoarece prin el se încalcă porunca a șasea din Decalog: ”Să nu ucizi!”. Suicidul este considerat „uzurpatorul autorității divine” (p.26)
Interesantă și logică ni se pare și explicația pe care o dă autorul prin glasul părintelui Ioan Tămaș despre păcatul celui care-și curmă singur darul vieții: „Sinucigașul face păcat mare față de familie, de societate și de neam, care au investit în el bunuri spirituale și materiale până l-au crescut. El avea sacra chemare să le restituie, să le răscumpere prin munca pe care trebuia să o desfășoare în viitor, în mijlocul și spre binele lor, pentru a contribui la progresul, bunăstarea și propășirea lor . Ori, toată această speranță de restituire se prăbușește în neant, iar locul ei îl iau acum deznădejdea, deprimarea și durerea pentru că munca și investițiile lor au fost zadarnice.” (p.27)
În elogiul adus vieții, autorul amintește și de frumoasele versuri ale lui Coșbuc, din care reiese că nu este bine să ne despărțim de Dumnezeu prin sinucidere, ci trebuie să trăim și să iubim viața așa cum este, cu bucuriile și supărările ei, iar celor care au intenții sinucigașe, părintele Tămaș le amintește de imaginea Infernului descris de Dante Alighieri în a sa ”Divina Comedie”, iadul în care intri părăsindu-ți orice speranță de-a mai ieși vreodată. Elogiind Viața, preotul ne sfătuiește: „Să nu căutăm în viață numai plăcerile ei, ci să privim cu atenție la datoriile noastre de a se sluji și a ne dărui pentru alții. Căci viața noastră nu este numai o zi de sărbătoare și lumină, dar nici numai o temniță și întuneric, ci este o zi de lucru în care binele alternează cu răul, bucuria cu întristarea, lumina cu întunericul, crucea cu învierea etc. Niciodată să nu ne lăsăm copleșiți de bucurie, nici să nu disperăm de durere.” (p.30)
Privind „moartea” ca pe „un dar ceresc”, ca o „trecere în eternitate”, părintele Ioan afirmă că „Numai pentru cei păcătoși moartea rămâne suferință și teamă, din cauza fărădelegilor lor” pentru că „Ei rămân condamnați la moarte veșnică”, în timp ce cei care au trăit în lumină făcând fapte bune nu au a se teme. (p.32)
Îmbinând în mod armonios limbajul filozofic cu cel religios și punctat de perlele folclorice ale omului de rând, bunul părinte Tămaș nu uită niciodată să amintească de locul devenirii sale: „Bunătatea lui Dumnezeu a rânduit ca moartea să vină la sfârșitul ostenelilor omului ca el să se bucure de toată munca sa când intră în veșnicie. În această ordine de idei, îmi amintesc că la intrarea în cimitirul satului meu natal – Nănești, județul Maramureș – era încrestată pe poartă următoarea frază: ”Intrare la izvorul vieții și locul de odihnă”. (p.33)
Cuvintele lui Horațiu, referitoare la moarte, amintite în cartea sa de părintele Ioan Tămaș, reprezintă un avertisment nu doar pentru oamenii obișnuiți, ci și pentru cei care astăzi conduc lumea, pentru cei care adună averi din chinurile semenilor, pentru cei lacomi și aroganți, pentru toți cei care trăiesc în huzur și desfrâu crezând că ei nu vor muri niciodată: „Nimic din tot ce adunăm pe pământ nu ducem cu noi, decât un rând de haine și un coșciug pe care ni-l dau alții.” (p.41).
O frumoasă și luminoasă amintire o poartă părintele fostei sale profesoare de istorie, Silvia Vorhamavschi, care i-a insuflat dragostea pentru știința trecutului și care i-a fost dirigintă în clasele IX-X la liceul „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației. Știrea că aceasta a plecat la cele veșnice, îl face pe bunul părinte Tămaș să-și dovedească talentul de portretist prin creionarea din amintiri a unui minunat portret închinat dascălului de omenie: „Era o femeie potrivită de statură, elegantă, foarte frumoasă, gen Vitoria Lipan a lui Sadoveanu. Părul complet negru îi acoperea spatele. Pe cap purta o eșarfă în culorile anotimpului. Impunea tuturor respect. Vorbea puțin și calculat. Zâmbea rar. Nu-mi amintesc s-o fi văzut râzând. Nu era „rea” cu noi. Dimpotrivă. Știa să dojenească și vorba ei era mai convingătoare decât insultele. Știa să ne laude când era cazul, iar aprecierile ei ne înaripau. Iubea pătimaș istoria.” (p.51)
Un trist exemplu este adus de autor în fața noastră despre „Cei patru copii, dintre care trei cu studii superioare”, care „nu s-au înțeles cu cheltuielile înmormântării” mamei lor, fiecare afirmând că și-a iubit mama, însă realitatea a arătat că doar cel mai mic a rămas să-și facă datoria sfântă a îngropăciunii. Supărat, părintele Tămaș îi mustră pe ceilalți trei arătându-le ce înseamnă adevărata iubire prin versurile cunoscutului poet indian Rabindranath Tagore (p.60).
O altă temă abordată de autor este cea a mormântului și cimitirului „poartă între două tărâmuri”, despre care el spune că „Dacă ne-am duce mai des la cimitir, ne-am schimba părerea despre multe lucruri și ne-am schimba în bine chiar concepția noastră despre viață.” (p.68) Cât privește definirea mormântului, părintele Ioan apelează la un citat din Sfântul Ioan Hrisostom: ”Mormintele sunt școala smereniei. Ele ne învață să fugim de trufie și să vedem că multe lucruri după care alergăm sunt deșertăciune și vânare de vânt”, un bun prilej de meditare filozofică și de învățătură în privința păstrării tradițiilor creștine străbune referitoare la actul înmormântării: „Am mai spus că în parohiile noastre se găsesc pe lângă obiceiuri bune și altele rele, care trebuie îndepărtate ca să nu ne denatureze credința ortodoxă și tradiția Bisericii strămoșești, care ne-a păstrat ființa națională.” (p.71)
Calde amintiri îi trezesc în suflet părintelui Ioan vizitele pe meleagurile natale din Maramureșul istoric și popasul la mormintele rudelor și părinților săi. O frumoasă poezie închinată mamei și relatarea despre greutățile întâmpinate de părinți și de săteni în timpurile de altădată aproprie cititorul de profundele sentimente ale povestitorului: „…Soarele, luna și stelele vă vor veghea somnul; iarba, vântul, pomii și păsările cerului vor povesti despre necazurile și puținele voastre bucurii și voi nici nu știți încă dacă veți avea liniște în somnul de veci” (p.83).
Amintind de chipul Mamei, părintele Ioan îl leagă de o ”Priceasnă” din popor care spune: „Dacă drumul vieții mele/ Va fi Maică tare greu/ Să-ți întinzi în zile grele/ Pentru mine brațul Tău”, versuri de o deosebită trăire sufletească ce caracterizează pe toate mamele adevărate. De aceea, gândește povestitorul, atunci când ne mor părinții devenim mult mai săraci.
„Cugetările” despre importanța Bisericii, din capitolele 36 și 37 reprezintă pentru părintele Tămaș adevărate „principii” urmate „atât în predici cât și în viață”, și care-l ajută să facă din Biserica în care slujește un „locaș” ce prin strălucirea lui „aprinde simțul de religiozitate și evlavie în inima oricui care intră în ea” (p.91)
În continuare este prezentat „drumul sufletului după moarte”, arătându-se că după moartea trupului sufletul celor păcătoși va sta în iad, până când se va curăța, căci „…nimic necurat nu va intra în Împărăția cerurilor”, aceasta pentru aducere aminte celor mai puțin credincioși și cu mai multe păcate lumești, atunci când se vor prezenta la „Judecata de apoi” (p.97), pentru că numai cei „curați” vor putea lua locul îngerilor căzuți. Pentru a ajuta sufletul omului care păcătuiește în lumea fizică să treacă mai ușor „înfricoșătoarele vămi ale văzduhului” sunt recomandate Spovedania și Împărtășirea, deoarece „Cuvântul Mântuitorului zice: „Tot ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat și în cer!” (p.98) În acest fel Preotul împlinește voia Domnului pe pământ.
După concepția părintelui Ioan, „trăim pentru ca să ne mântuim”, căci mântuirea este eliberarea din robia păcatului și a morții și dobândirea „vieții de veci”, în Iisus Hristos” (p.99) sau, după cum citează părintele, „Mântuirea este răscumpărarea omului din păcat”. Ideea este dezvoltată de către autor în episodul 42, accentuând că „Pentru dobândirea mântuirii sunt necesare trei elemente: Harul, Credința și Faptele bune.”, urmând explicarea acestora, precum și menționarea datoriilor creștinului ortodox, dar îl lăsăm pe cititor să se bucure spiritual de cele spuse de părinte în această carte…
În capitolul 43, părintele Ioan, intrigat de unele discuții cu colegii de suferință din timpul când era în Spitalul Județean din Brașov, explică ce înseamnă ”conștiința religioasă”, care „Îl face pe om să trăiască în perspectiva eternității” (p.105), pentru că, așa cum o mărturisește, el încearcă mereu să „lumineze” pe credincioși, aducându-i pe calea cea bună a Credinței, dar că nu întotdeauna a avut succes în misiunea sa, mai ales la lingușitori și ipocriți, pe care-i caracterizează într-un stil caustic cu accente de pamflet.
Abordând vechea întrebare despre ”Ce este adevărul”, autorul recurge la numeroase explicații și trimiteri la marii gânditori ai lumii, dar ajunge la concluzia firească precum că „Adevărul religios este făcut numai pentru cei cărora le este foame și sete de adevăr” (p.112) și că, după spusele lui Pascal referitoare la credință, „Noi cunoaștem adevărul cu inima, nu numai cu rațiunea.” (p.114)
Un capitol aparte, oarecum în discordanță cu cele anterioare, purtând titlul „Politică și responsabilitate” oferă autorului prilejul unei analize mai mult decât subiective a societăților din țările postcomuniste, în care conducători lipsiți de responsabilitate secătuiesc țara și sărăcesc populația, dar arătând totuși că, așa cum afirma Aristotel, ”Politica este ceea ce ne privește pe toți.” (p117), iar dacă lucrurile nu merg bine, o parte din vină o purtăm și noi: „Într-o democrație fiecare cetățean cu drept de vot are, cel puțin, posibilitatea să-și exercite influența prin votul său. Dacă nu face acest lucru, el acționează iresponsabil, lăsând în seama altora nu numai destinul său propriu, ci și destinul poporului său.” (p.117)
Dacă ar fi să exprimăm o concluzie apreciativă asupra lucrării părintelui Ioan Tămaș Delavâlcele, am spune că, în pofida unei stăruințe excesive asupra fenomenului morții, a unor reveniri sau repetări involuntare, în totalitatea ei ea reprezintă o adevărată „Carte de învățătură pentru credincioși”, un elogiu adus vieții veșnice și credinței în Dumnezeu, ceea ce, de fapt, Preotul o face prin definiție, însă autorul este mai mult decât un simplu preot, el este și scriitor talentat, și poet, și filozof, și analist politic, este un bun patriot, un om cu iubire de neam și țară, a cărui carte merită citită și de credincioși și de „necredincioși”.
Prof. Mihai Trifoi
