În contextul sporirii cercetărilor referitoare la realităților din timpul regimului comunist și al valorificării muzeale ale acestor cercetări, conducerea Centrului European de Studii Covasna-Harghita și-a propus să introducă în spațiul public informații referitoare la aspecte ale totalitarismului regimurilor hortist și comunist în județele Covasna și Harghita (1940 – 1989).
În condițiile specifice ale localităților din Transilvania de Nord, zonă cedată Ungariei hortiste prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, nu putem aborda începuturile instalării regimului comunist în aceste localități făcând abstracție de realitățile specifice acestei zone, în care principalii lideri hortiști au devenit peste noapte cei mai înfocați promotori ai instalării regimului comunist, regim care, în această zonă, a avut un caracter antiromânesc, atât în perioada 1944-1950 cât și în timpul regiunilor „Stalin” și „Mureș – Autonomă Maghiară”.
Informațiile pe care le vom prezenta, în serial, toate provenind din surse documentare credibile, pot întregi baza documentară a celor care se ocupă de proiectarea, documentarea și realizarea viitoarelor muzee ale regimurilor totalitare hortist și comunist.
Vom începe serialul cu date referitoare la consecințele politicii de intoleranță față de români practicată de către reprezentanții regimului hortist apoi vom continua cu perioada regimului comunist cu referiri speciale la județele Covasna și Harghita.
Aspecte ale intoleranței dezlănțuite împotriva rimânilor din județele Covasna și Harghita, în timpul regimului totalitarist horthyst (1940-1944)
JUDEŢUL HARGHITA
Miercurea-Ciuc
Anul 1940 a adus pentru românii din Miercurea-Ciuc aceleaşi încercări şi suferinţe îndurate de toţi fraţii lor căzuţi sub stăpânirea vremelnică. După 1944, în condiţiile istorice cunoscute, în mod deosebit în timpul Regiunii Autonome Maghiare, comunitatea românească nu s-a putut reface demografic şi afirma cultural.
După cedarea Ardealului de nord, în toamna anului 1940, cele două biserici româneşti din Miercurea-Ciuc au trăit momente de mare dramatism şi teroare. Din cronica părintelui Boian aflăm că: ”Biserica mare ortodoxă a fost pângărită şi jefuită. Sf. Cruce din Sf. Altar, cu Răstignirea în basorelief, a fost găurită cu baioneta. Icoanele de pe iconostas au dispărut, cărţile liturgice au fost tăiate cu cuţitul şi despuiate de coperţi. Biserica a fost prefăcută în magazie şi, în ultimele zile de ocupaţie, a fost murdărită pe dinafară: de pragul de sus al uşii de la intrarea în biserică era agăţată cu o sfoară o opincă plină cu fecale…”. Constantin şi Ştefania Gheorghiu, refugiaţi în 1940, la revenire, în 1946, au oferit bisericii-catedrale o Evanghelie, împreună cu următorul text: “Dăruim catedralei «Sfântul Nicolae» din Miercurea- Ciuc această sfântă evanghelie pentru a se citi dintr-însa vestea cea bună şi pentru a mulţumi lui Dumnezeu (…), Cel care ne-a izbăvit de moarte şi ne-a ajutat să ne regăsim iarăşi liberi în frumosul şi greu încercatul nostru Ardeal (…). Smeriţi, plecându-ne genunchii sufletului şi ai trupurilor noastre – ne închinăm din nou cu sporită credinţă şi nădejde izbăvitoare lui Dumnezeu – în catedrala oraşului nostru, pe care am părăsit-o în anul trist 1940 … şi pe care am revăzut-o abia acum, în anul 1946 – după sfârşitul războiului al II-lea mondial – ale cărei urme se văd peste tot în lume şi biserici, ca o cruntă mustrare pentru necredinţa şi păcatele noastre”.
Biserica greco-catolică cu hramul “Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel şi Andrei” a fost transformată în anii ocupaţiei ungare în magazie pentru cereale şi materiale de construcţii. Cei patru ani de Dictat au dus la refugiul a zeci de români şi expulzarea altora de către noile autorităţi. Au fost expulzaţi, alături de alţi intelectuali, preotul ortodox Ioan Borcan şi preotul greco-catolic Isidor Vlad, ultimul retrăgându-se în comuna Şinca Veche de lângă Făgăraş. Aici el a păstorit până la sfârşitul războiului, când se reîntoarce la Miercurea-Ciuc. În anul 1948, părintele Izidor Vlad a trecut la ortodoxie şi a fost distins de Mitropolitul Ardealului cu titlul de “protopop stavrofor”. A continuat să slujească în biserica din centrul oraşului până în 1959, când a încetat din viaţă în timp ce slujea Sfânta Liturghie.
Mihăileni
Şi statisticile demografice ale localităţii Mihăileni se constitue într-unul dintre cele mai reprezentaive exemple ale marii tragedii care s-a abătut asupra românilor în perioada Dictatului de la Viena, când o comunitate atât de distinctă şi reprezentativă numeric a dispărut brusc şi tragic. Atunci românii au fost alungaţi sau obligaţi să treacă la confesiunile maghiare şi biserica lor netencuită a rămas în ruină.
Porumbenii Mari
Statisticile demografice demonstrează, şi în cazul Porumbenii Mari, asimilarea unei puternice comunităţi româneşti în timpul dualismului austro-ungar şi lovitura de graţie dată vieţii românilor de teroarea din 1940-1944.
Din păcate, frumoasa viaţă spirituală, culturală şi naţională românească din Porumbenii Mari care începuse să se înfiripe în perioada interbelică, în septembrie 1940 a fost brusc lovită de urgiile şovinismului, dezlănţuite atunci. Biserica a fost devastată, credincioşii români siliţi să treacă la cultele maghiare iar preotul ortodox Ioan Sârbu a fost izgonit.
Ocland
În septembrie 1940, biserica din Ocland a fost prima distrusă, la ordinul colonelului Garnizoanei de jandarmi instalate în acest sat, iar preotul greco-catolic Augustin Popa a fost izgonit. Din materialele bisericii dărâmate s-a construit un local şi o sală de gimnastică.
Odorheiu Secuiesc
Unul dintre cele mai dramatice momente ale vieţii comunităţii româneşti din Odorheiu Secuiesc a fost perioada Dictatului de la Viena. Ca şi în întreaga zonă, şi în Odorhei, populaţia românească, biserica şi şcoala au fost expuse celor mai mari pericole şi provocări. Populaţia nu este ferită de primejdii nici în toamna anului 1944, după instalarea administraţiei sovietice, de fapt maghiare, converită la comunism. “Populaţia secuiască din Odorhei a rănit şi maltratat, în ziua de 26 noiembrie 1944, pe sublocotenentul B. Băloiu şi pe sergent Tuta Ioan. În ziua de 11 decembrie 1944 a fost arestată de către garda secuiască din Odorhei, domnişoara Pop, telefonistă la oficiul de acolo, pentru că a îndrăznit să vorbească româneşte”. Atmosfera existentă în Odorhei, în anul 1948 este relatată de preotul Ioan Popa, astfel: “Elementul românesc trăieşte într-o continuă încordare, din cauza atmosferei de intimidare ce o întreţin în permanenţă unele elemente şovine”.
În luna septembrie 1940, Tőrők Emerik, comandantul militar al plăşii Ocland din Odorhei, a convocat într-o şedinţă pe toţi notarii şi primarii comunelor din plasă, cărora le-a ordonat ca “în termen de o lună de zile, toate bisericile româneşti să fie dărâmate”. A pus la dispoziţie şi soldaţi în acest scop. Preotul greco-catolic Gheorghe Ivan a fost izgonit în 1940.
Deoarece biserica din Odorhei nu a putut fi distrusă complet, a fost întrebuinţată ca depozit de făină şi ciment, iar în bugetul oraşului Odorhei pe anul 1941, sub poziţia VI, s-au trecut 3000 pengő pentru demontarea cupolei ortodoxe şi reclădirea ei după un alt stil. În anul 1941, fără a fi consultată Mitropolia Blajului, Episcopia de Hajdudorog numeşte în funcţia de protopop greco-catolic pe preotul Peter Suciu. Despre zguduitorul tablou al distrugerilor şi profanărilor din anii Dictatului scria, îndurerat, în Telegraful român, la 19 octombrie 1944, preotul Sebastian Rusan următoarele: “M-am înapoiat la Odorhei. Întreg oraşul era distrus, ca după cutremur. Catedrala ortodoxă se găsea într-o stare de nedescris. Şi acum e plină de excremente uscate. Nici un singur geam, nici o bucată de odăjdii, cărţi rituale, vase sfinte etc. Casa parohială e devastată şi nu se poate locui”. Numit protopop de Odorhei în anul 1945, preotul Ioan Popa relata următoarele: “În anul 1946 am reparat biserica, pe care am găsit-o într-o stare jalnică. În timpul ocupaţiei hortyste a fost transformată în magazie de făină şi apoi de ciment. Geamurile sparte, pictura deteriorată. Murdărie, fecale chiar şi pe vasele sfinte. În 1942, maghiarii de la conducerea oraşului au luat hotărârea de a demola biserica din Odorhei (…) Mai târziu au renunţat la demolare şi au întrebuinţat-o ca magazie, apoi au golit-o şi a devenit WC public”.
Imper
Preotul greco-catolic Ioan Boldur a fost izgonit în 1940, în anii de teroare ungară fascistă ai Dictatului de la Viena, când şi şcoala românească este închisă.
În toamna anului 1944, în timpul retragerii armatelor ungare şi germane, în apropierea satului Imper s-a petrecut una din cele mai cumplite crime din cel de-al doilea război mondial, de pe teritoriul cedat. Victimele au fost notarul Ioan Ardelean şi soţia sa, însărcinată în luna a şasea, care îşi au mormântul în cimitirul din sat. Pe fondul zvonurilor lansate de maghiari precum că armatele române au fost învinse, funcţionarii români au fost nevoiţi să se evacueze. Familia notarului aflându-se în trecere prin Imper, a fost nevoită să fugă din calea acestora, împreună cu ei fiind şi servitoarea lor şi preotul din sat, Francisc Paratei. Întrucât soţia notarului era însărcinată, amândoi soţii au fost prinşi foarte repede, soţul fiind împuşcat iar femeia, siluită, a încercat să ajungă la râul din apropiere să bea apă, unde au fost aruncate lemne peste ea ca să nu se mai poată mişca. Trupurile lor au fost luate de credincioşii români din Imper în frunte cu epitropul Simion Ioan şi înmormântaţi în sat. Preotul Francisc Paratei şi servitoarea au scăpat cu viaţă.
Vidacut
Preotul ortodox Zaharia Rucăneanu este izgonit din localitate în anii de cumplită teroare 1940-1944.
Sărmaş
Pe teritoriul localităţii, în cimitirul bisericii ortodoxe, a existat o Cruce memorială având o placă de marmură cu numele a 16 militari români căzuţi pe fronturile din primul război mondial (Italia, Rusia şi Galiţia), monument distrus în anul 1940.
Hodoşa
Tricolorul românesc pictat în biserică a fost acoperit cu un strat de vopsea în toamna anului 1940. (va urma)
Biroul de presă al Centrului European de Studii Covasna-Harghita
