În continuare, redăm informații despre discriminările la care au fost supuși românii în anii grei din timpul regimului totalitarist hortist, preluate din volumul „În centru la Sângiorgiu. Românii din Sfântu Gheorghe” de Ioan Lăcătușu, editura Eurocarpatica, 2021, pag. 66-91.
În ziua de 8 septembrie 1944 („Sfânta Maria Mică”), Vânătorii de Munte au eliberat orașul de sub ocupația străină. S-au împlinit în ziua de 8 septembrie 1944, patru ani de când s-a semnat actul de subjugare, iar la împlinirea acestor ani (deci în ziua de 8 septembrie 1944) orașul este din nou sub fâlfâirea stindardului românesc ridicat – după grele zile de iobăgie – de către trupele române.
9 septembrie 1944. Generalul Grigore Bălan, comandantul secund al Diviziei 1 Munte, este grav rănit în luptele din Sf. Gheorghe și Arcuș. A decedat în ziua de 13 septembrie 1944, în Spitalul de zonă, din Sinaia.
9 septembrie 1944. Locotenentul David Păiș, din batalionul 3 Vânători de Munte, a căzut în luptă lângă Sf. Gheorghe. Pe acest loc, s-a ridicat un monument. Mormântul este un obelisc de formă prismatică din beton masiv fiind îngrădit cu gard metalic. Pe monument se află o placă de marmură cu inscripția: „Glorie eroului Lt. Păiuș căzut la 9.09.1944, în luptele contra fasciștilor”.
În luptele din primele zile ale lunii septembrie 1944, desfășurate în apropierea orașului Sfântu Gheorghe, trupele române au fost sprijinite de românii localnici. Un grup de săteni din Sita Buzăului, Zăbrătău, Crasna și Băcel au capturat prin lupte zeci de militari inamici și un însemnat material de război. Dând dovadă de un deosebit curaj, cetățeanul Gheorghe Olaru din Dobârlău, printr-o acțiune personală, a dezarmat 17 militari inamici. În luptele din preajma orașului au căzut eroic generalul Grigore Bălan, locotenentul David Păiș și mulți alții.
La 15 noiembrie 1944 administrația românească primește o nouă și grea lovitură. Sub presiunea „aliatului” sovietic instalat în județ, cu largul concurs al unor elemente horthyste readuse de valul noului curent „democratic” în fruntea administrației locale, autoritățile administrative românești au fost nevoite să se retragă în localitatea Prejmer, din județul Brașov. În mod paradoxal, pentru Trei Scaune funcționa o așa-zisă „prefectură populară” (de fapt maghiară) și prefectura legală, aflată în „exil” în județul învecinat.
23 august 1944 – februarie 1945. Într-un raport înaintat Arhiepiscopiei Sibiului, preotul Petruț relata momentul eliberării și ceea ce a urmat: „După 23 august 1944, am trecut cu toții prin multe greutăți. (…). La 14 noiembrie, când au plecat autoritățile, ne-am evacuat și unii dintre noi, pentru câteva zile, până s-au mai liniștit spiritele. La câteva zile am fost la datorie. După această dată mulți dintre noi (preoți și credincioși) am avut de suferit din nou”. Singura „vină” a preoților care se întorceau în parohiile lor era calitatea de român și de lideri ai comunităților românești. „Trec mai greu aceste zile – consemna pr. Alexandru Petruț într-o scrisoare de un dramatism zguduitor, adresată Mitropolitului Nicolae al Ardealului, la 13 februarie 1945 – de continuă persecuție și nesiguranță decât cei patru ani de stăpânire ungară. Atunci apelam la comisiile mixte, azi nu mai ai la cine apela, că nu te poate ajuta cu nimica. Preoții care azi nu sunt în parohii, în zadar ar veni, că de îndată ar fi arestați și purtați sub escortă și batjocoriți ca în timpul persecuțiilor. Așa înțeleg ungurii democrația, ca să batjocorească tot ceea ce este românesc”. Era vorba de „democrația” ungaro-sovietică, anume creată din foștii horthyști, convertiți la comunism. (va urma)
Biroul de presă al Centrului European de Studii Covasna-Harghita
