În contextul sporirii cercetărilor referitoare la realităților din timpul regimului comunist și al valorificării muzeale ale acestor cercetări, conducerea Centrului European de Studii Covasna-Harghita și-a propus să introducă în spațiul public informații referitoare la aspecte ale totalitarismului regimurilor hortist și comunist în județele Covasna și Harghita (1940 – 1989).
În condițiile specifice ale localităților din Transilvania de Nord, zonă cedată Ungariei hortiste prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, nu putem aborda începuturile instalării regimului comunist în aceste localități făcând abstracție de realitățile specifice acestei zone, în care principalii lideri hortiști au devenit peste noapte cei mai înfocați promotori ai instalării regimului comunist, regim care, în această zonă, a avut un caracter antiromânesc, atât în perioada 1944-1950 cât și în timpul regiunilor „Stalin” și „Mureș – Autonomă Maghiară”.
Informațiile pe care le vom prezenta, în serial, toate provenind din surse documentare credibile, pot întregi baza documentară a celor care se ocupă de proiectarea, documentarea și realizarea viitoarelor muzee ale regimurilor totalitare hortist și comunist.
Vom începe serialul cu date referitoare la consecințele politicii de intoleranță față de români practicată de către reprezentanții regimului hortist apoi vom continua cu perioada regimului comunist cu referiri speciale la județele Covasna și Harghita.
Aspecte ale intoleranței dezlănțuite împotriva rimânilor din județele Covasna și Harghita, în timpul regimului totalitarist horthyst (1940-1944)
JUDEŢUL HARGHITA
Satu Mare, com Brădeşti
Din 1937, cultul divin se făcea într-o capelă amenajată într-o casă privată, credincioşii români reveniţi la credinţa strămoşească fiind păstoriţi de preotul Petru Suciu, izgonit din sat în toamna anului 1940. Trecerea forţată a tuturor credincioşilor români la cultele maghiare a însemnat dispariţia comunităţii greco-catolice locale.
Bilbor
Între 1940-1944, localitatea Bilbor s-a aflat în teritoriul cedat Ungariei. În august 1944, o bună parte a populaţiei a fost evacuată şi escortată de jandarmii unguri până departe, pe valea Mureşului şi a Reghinului.
Corbu
În perioada 1940-1944, românii din Corbu au avut de suferit, 80 dintre ei fiind deportaţi (doi dintre ei au murit înainte de 20 aprilie 1944: Ioan Pop şi Gheorghe Stoica), iar preotul Alexandru Cojocariu a fost crunt bătut, la 21 octombrie 1941, şi lăsat în agonie, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru o pretinsă conspiraţie împotriva siguranţei statului.
Cristuru-Secuiesc
Intoleranţa existentă în oraş în anii care au urmat Dictatului de la Viena (1940), a însemnat practic dispariţia întregii vieţi româneşti şi a instituţiilor identitare fundamentale: biserică, şcoală, cultură.
Pentru cunoaşterea climatului de conveţuire interetnică din oraş din perioada comunistă este sugestivă consemnarea din cronica părintelui protopop Boian: „Trebuie să remarc că, în timp, s-a observat că, dacă la Cristur era un preot bun cu familie şi reputaţie bună, nu la mult timp apăreau şi reclamaţiile la adresa preotului, mai ales dacă preotul se manifesta mai evident româneşte. Mai marii oraşului considerau că era un străjer prea bun la hotarele vieţii spirituale a românilor. Atunci căutau motive pentru a dezonora şi a denigra pe preot, pe români, şi împreună cu ei şi Biserica Ortodoxă. Acest lucru l-am constatat şi eu în anchetele pe care le-am făcut şi am auzit mereu expresii ca : «Acest lucru numai un român îl poate face», «Numai la ortodocşi», sau «Numai la ei se poate întâmpla aşa ceva»”.
În toamna anului 1940 biserica este devastată de bande de localnici şovini din oraş, fiind transformată în magazie de cereale. Preotul Chirion Păcurariu a fost izgonit, iar credincioşii expulzaţi sau trecuţi cu forţa la cultele maghiare.
Ditrău
La 1 octombrie 1940, în Ditrău, s-a petrecut una dintre crimele cele mai abominabile produse în cei patru ani de ocupaţie ungară. Pădurarul român Ilie Ţepeş din comuna Tulgheş, trecând prin comuna Ditrău, a fost lovit cu o furcă de fier de un grup de 22 persoane, civili şi militari. Deşi dat în grija primăriei, aceştia l-au tăiat apoi cu cuţitele şi pe urmă l-au aruncat de la etaj, pe pavajul pieţii.
În toamna anului 1940, după aplicarea Dictatului de la Viena, biserica cade victimă urgiei dezlănţuite în acea perioadă, fiind devastată, iar preotul greco-catolic, Eugen Arieşan împărtăşeşte cu preotul ortodox Coriolan Iacob, soarta refugiului. Credincioşii români sunt nevoiţi să treacă la cultele maghiare. Devastarea bisericii în 1940 nu a fost, se pare, un act îndeajuns de barbar, aşa încât, la patru ani după acest tragic moment, ea a fost distrusă şi demolată încât, astăzi, doar o fotografie mai aminteşte de prezenţa ei.
Frumoasa
Preotul Avisalon Costea a fost izgonit de maghiari în anul 1940.
Mănăstirea Făgeţel
După declararea Dictatului de la Viena, în 1940, mânăstirea a fost sediul garnizoanei ungureşti. Ieromonahul Dionisie Şova, se întoarce la mânăstirea Bogdana. Revine singur la mânăstirea din Făgeţel în anul 1946, unde reia viaţa schitului, din păcate întreruptă în mod tragic de moartea sa produsă în contextul evenimentelor tulburi ce s-au prefigurat după 1944 în Ardeal. Astfel, pr. Dionisie Şova, în condiţii neelucidate, a fost găsit spânzurat în uşa mânăstirii, în urma lui găsindu-se un testament la unul din localnici. Ulterior s-a descoperit că testamentul era fals. Părintele Dionisie avea mormântul lângă biserică, unde acum se află aleea de la intrarea în mânăstire. Înmormântarea pr. Şova a fost săvârşită de un preot greco-catolic din Frumoasa, întrucât atunci în zonă mulţi din preoţii ortodocşi au fost nevoiţi să plece. În urmă dezgropării săvârşite după 1990, sicriul a fost găsit intact, în el aflându-se osemintele şi reverenda părintelui.
Gheorgheni
În tragica toamnă a anului 1940, după declararea Dictatului de la Viena, în Gheorgheni s-a instalat sediul comandamentului militar al judeţului Ciuc, condus de generalul N. Horvah, care în doar câteva zile a arestat zeci de români din oraş şi împrejurimi. Din acest sediu se hotăra soarta românilor din zonă. La 22 octombrie 1940, la Gheorgheni, 23 de persoane din Suseni şi Joseni au fost ţinute 6 zile în închisoare şi bătute la sânge, fără a fi cineva interogat. În rândul lor s-au aflat preotul Gheorghe Boieriu, Ioan Şerban (fost primar), Gheorghe Hossu, Maria Trif, Petru Sava. Unul dintre marii incitatori la ură, în timpul celor patru ani de Dictat, a fost László Ignácz, protopopul romano-catolic din oraşul Gheorgheni, care folosea orice prilej pentru a îndemna şi instiga pe maghiari contra românilor, atât prin predici cât şi prin discursuri ţinute în public. În iarna anului 1940-1941, cu ocazia unei reuniuni revizioniste, în discursul rostit, a spus cuvinte atât de instigatoare încât, după această adunare, populaţia maghiară a atacat imediat populaţia românească adusă cu forţa să asiste la această mascaradă şovină, maltratând-o până la sânge şi batjocorind-o, prin tăierea cămăşilor lungi (cum era portul naţional românesc din Voşlobeni).
În anii 1940-1944, biserica ortodoxă românească nu a scăpat cumplitei terori pornită împotriva românilor şi a principalelor instituţii ale lor, fiind victimă a unor acte de barbarie, devastată în interior şi transformată în magazie de cereale. Preotul Gheorghe Negoescu a fost izgonit din oraş, iar o parte a credincioşilor au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. În acelaşi an, şi preotul greco-catolic Ariton Boeriu a fost izgonit, credincioşii săi împărtăşind aceiaşi soartă ca şi fraţii lor ortodocşi.
Aldea, comuna Mărtiniş
Din păcate, în anii ce au urmat evenimentelor din toamna anului 1940, preotul greco-catolic Gheorghe Todoran a fost izgonit iar biserica românească din Aldea a fost complet distrusă, credincioşii români fiind trecuţi la confesiunile maghiare. Nici măcar o cruce nu marchează astăzi locul fostei biserici româneşti din localitate. Pe locul unde a fost biserica se află actuala curte a şcolii din sat. La capătul satului, pe deal, se află cimitirul românilor.
Mereşti
Aşa cum arată statisticile demografice, cazul satului Mereşti este unul dintre cele mai dramatice dispariţii a unei puternice comunităţi româneşti din fostele scaune secuieşti, care nu şi-a putut păstra identitatea culturală, ligvistică şi confesională, încetându-şi practic existenţa după lovitura primită în anii 1940-1944 şi după aceea.
În toamna anului 1940, valul distrugător al vieţii româneşti a ajuns şi la Mereşti. „După izgonirea părintelui Gheorghe Todoran, în decembrie 1940, din ordinul colonelului din Ocland – îşi aminteşte acelaşi încercat epitrop –, biserica noastră a fost rasă de pe faţa pământului, distrusă cu târnăcoapele. După aceea, toţi românii am fost forţaţi să trecem la romano-catolici şi la unitarieni. După 1945, nu ne-a mai venit preot şi noi am rămas la aceste Biserici”. (va urma)
Biroul de presă al Centrului European de Studii Covasna-Harghita
