În contextul sporirii cercetărilor referitoare la realităților din timpul regimului comunist și al valorificării muzeale ale acestor cercetări, conducerea Centrului European de Studii Covasna-Harghita și-a propus să introducă în spațiul public informații referitoare la aspecte ale totalitarismului regimurilor hortist și comunist în județele Covasna și Harghita (1940 – 1989).
În condițiile specifice ale localităților din Transilvania de Nord, zonă cedată Ungariei hortiste prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, nu putem aborda începuturile instalării regimului comunist în aceste localități făcând abstracție de realitățile specifice acestei zone, în care principalii lideri hortiști au devenit peste noapte cei mai înfocați promotori ai instalării regimului comunist, regim care, în această zonă, a avut un caracter antiromânesc, atât în perioada 1944-1950 cât și în timpul regiunilor „Stalin” și „Mureș – Autonomă Maghiară”.
Informațiile pe care le vom prezenta, în serial, toate provenind din surse documentare credibile, pot întregi baza documentară a celor care se ocupă de proiectarea, documentarea și realizarea viitoarelor muzee ale regimurilor totalitare hortist și comunist.
Vom începe serialul cu date referitoare la consecințele politicii de intoleranță față de români practicată de către reprezentanții regimului hortist apoi vom continua cu perioada regimului comunist cu referiri speciale la județele Covasna și Harghita.
Aspecte ale intoleranței dezlănțuite împotriva rimânilor din județele Covasna și Harghita, în timpul regimului totalitarist horthyst (1940-1944)
Tg. Secuiesc
Despre începutul evenimentelor ce au urmat Dictatului de la Viena este relevantă o evocare scurtă a pr. Ioan Rafiroiu jr., cuprinsă în memoriul adresat Consiliului arhiepiscopal din Sibiu, în noiembrie 1940: „Sfânta liturghie o oficiam în prezenţa a doi jandarmi, după ce şi eu primisem o scrisoare de ameninţare încă în ziua de 14 septembrie. În ziua de 26 septembrie, mergând pentru schimbul banilor bisericii la Tg. Secuiesc, între orele 2-3 d.m., am fost atacat în plină piaţă de derbedeii oraşului şi ameninţat cu linşarea, vociferând tot felul de insulte la adresa preotului valah şi a României. Am scăpat graţie intervenţiei unui tânăr ungur din Breţcu, care mă cunoştea şi a intervenit în momentul când voiau să mă linşeze”. Fapta tânărului maghiar poate fi emblematică şi dătătoare de speranţă pentru un viitor al toleranţei.
Un exemplu ilustrativ despre situaţia creată la Târgu Secuiesc, în toamna anului 1944, ne este relatat tot de pr. Rafiroiu, care arată că „autorităţile maghiare continuă să-şi manifeste autoritatea în plasa respectivă. Zilnic, aceste autorităţi împreună cu alţi maghiari şi ostaşi ruşi, formează patrule, plecând prin comunele din apropierea oraşului, luând contact cu diferiţi maghiari şi ridicând animalele din gospodării”. Rezultă deci că, în toamna anului 1944 şi începutul anului 1945, în oraş exista aceiaşi atmosferă de intoleranţă. Întors în luna decembrie a anului 1945 în Târgu Secuiesc, după plecarea administraţiei româneşti şi retragerea ei la Prejmer, pr. Rafiroiu a luat, conform hotărârii Arhiepiscopiei Sibiului, grija unor parohii şi filii din jur: Cernatu de Jos şi de Sus, Poiana Sărată etc. În scurt timp de la sosire însă, primeşte ordin din partea autorităţilor să părăsească oraşul în 48 de ore, pe motivul lipsei credincioşilor ortodocşi. Refuzând să se supună acestui ordin, i se cere să se prezinte în fiecare zi între orele 900 şi 1500 la poliţia oraşului.
În februarie 1945, pr. Ioan Rafiroiu jr. este condamnat la un an şi trei luni închisoare, condamnare anulată de Parchet, care a găsit sentinţa nedreaptă. După scurt timp, la 22 martie 1945 este arestat din nou şi închis fără ca familia să fie încunoştiinţată.
Din scrisoarea trimisă de pr. Alexandru Petruţ de la Sfântu Gheorghe, Arhiepiscopiei Sibiului, rezultă că pr. Ioan Rafiroiu jr. „a fost condamnat de către pleava oraşului Tg. Secuiesc la un an şi trei luni închisoare, pe simplul motiv că este român şi stă în parohie”. Suferinţa îndurată este relatată de însuşi pr. Rafiroiu, după cea de-a doua arestare a sa: „În ziua de 31 martie 1945, am fost eliberat din închisoarea de la Sfântu Gheorghe, după ce am stat 70 de zile în celulă, singur ca şi cel mai mare criminal cu un regim special (…), Nu mi s-a permis nici măcar de sfintele sărbători spovedania şi împărtăşania pe care o doream cu cea mai mare nerăbdare, ba, în ziua de Florii am fost pus să spăl celula şi să frec pe jos. Aceasta mi-a fost răsplata pentru curajul pe care l-am avut de a apăra interesele mele în secuime şi ale credincioşilor. Azi sunt bolnav şi deprimat sufleteşte, averea cheltuită, dator, şi mi s-a comunicat că sunt trecut pe tablou la Tg. Secuiesc, dar cu cea mai mare durere trebuie să renunţ”.
Turia
În toamna anului 1940 credincioşii români au fost forţaţi să treacă la cultele maghiare, şcoala românească fiind închisă şi învăţătorii izgoniţi, iar arhiva bisericii distruse. Preotul greco-catolic Alexandru Borda a fost izgonit în 1940.
Valea Mare
În 1940 pr. Aldeşiu a fost izgonit din sat, refugiindu-se la Sărmaş. După Dictatul de la Viena, la 17 noiembrie 1940, un număr de 50 de familii de români, printre care: Mihai Marin, Ioan Macoş, Ioan Niţu, Nicolae Avram, după ce au fost jefuiţi şi bătuţi, au fost alungaţi în Buzae. Au plecat numai cu strictul necesar, lăsând în urmă toată averea. După plecarea lor s-a format o comisie maghiară care le-a vândut vitele, cerealele şi toate obiectele gospodăreşti cetăţenilor maghiari de prin comunele din jur, românii neavând voie a cumpăra nimic, vânzarea făcându-se pe un preţ derizoriu. Cei rămaşi în localitate au avut parte de cele mai crunte forme de deznaţionalizare.
Vârghiş
După instalarea autorităţilor maghiare în septembrie 1940 în Ocland, colonelul comandant al garnizoanei locale a convocat într-o şedinţă pe toţi intelectualii maghiari din plasa Ocland: preoţi, învăţători şi notari şi împreună au decis dărâmarea bisericilor construite de români. Frumoasa biserică din Vârghiş a fost dărâmată până în temelii. Încercaţii săi credincioşi, trecuţi cu forţa la cultul reformat, au reuşit să salveze doar iconostasul bisericii, păstrat şi astăzi cu mare grijă. La Muzeul Spiritualităţii Româneşti din Sfântu Gheorghe se păstrează fotografia bisericii şi alte câteva obiecte de cult. Referindu-se la acel moment dramatic, preotul Ioan Popa, trăitor până în anii din urmă în localitatea Târnăveni, scrie că printre cauzele ce au provocat distrugerea bisericilor româneşti în toamna anului 1940, au fost: „activitatea de trezire a conştiinţei naţionale în sufletele românilor din parohiile ortodoxe, construirea unor noi biserici, numărul mare al ortodocşilor secuizaţi întorşi la legea strămoşească (…), toate acestea au produs o puternică reacţie a intelectualilor maghiari împotriva a tot ceea ce este românesc”. La întoarcerea din 1944 preotul Ioan Popa îşi aminteşte: „Biserica nouă era rasă de pe faţa pământului, iconostasul l-am găsit în podul şurii la un om de omenie. Era aproape de Crăciun şi voiam să rămân în parohie, să iau legătura cu foştii mei credincioşi, dar, într-o noapte am fost arestat de gărzile locale zise „patriotice”. Am fost dus la Odorhei (…) fiind acuzat ca instigator. Prefectul judeţului, pe care îl cunoşteam înainte de 1940, mi-a dat zapiscă la mână, ca să pot părăsi judeţul. Am revenit în anul 1945 în oraşul Odorhei, ca preot şi protopop, şi am încercat să reanimez viaţa religioasă şi naţională a românilor, care au suferit umilinţe, persecuţii şi tot felul de ameninţări în timpul ocupaţiei hortyiste, în acel colţ de ţară”. Memoria colectivă locală a reţinut faptul că majoritatea celor care au participat la demolarea bisericii ortodoxe, au sfârşit tragic, aceiaşi soartă având-o şi clădirile construite din materialele rezultate din demolarea bisericii.
Zăbala
După Dictatul de la Viena (august 1940), şi credincioşii români din Zăbala au avut de suferit de pe urma agresiunilor unor etnici maghiari. Astfel, se consemnează că, în noaptea de 13/14 septembrie 1940 locuitori de origine maghiară ai comunei s-au constituit în bandă, au sfărâmat crucea de piatră din comună şi au năvălit în casele românilor.
Credincioşii din Zăbala au rămas fără preot, care a fost nevoit să se refugieze, fapt întâmplat în majoritatea parohiilor din secuime. În faţa acestei realităţi, Nicolae Colan, episcopul Clujului, adresează o circulară intelectualilor români care vor să vină slujitori în parohiile lăsate fără păstori sufleteşti. Unul dintre cei cinci învăţători care au răspuns chemării Episcopului Nicolae, a fost şi învăţătorul Aurel Babiciu, originar din zona Clujului, slujitor în Zăbala timp de trei ani (1941-1944), ani de teroare şi spaimă pentru toţi românii rămaşi.
Despre suferinţele sale ca preot misionar, numit în această parohie în anul 1941, scria următoarele într-una din emoţionantele scrisori trimise ierarhului Nicolae al Clujului: „După cum se ştie, în toamna anului 1940, odată cu cedarea Ardealului de Nord Ungariei, în regiunea Secuimii nu rămăsese nici un preot ortodox român (…). Grele timpuri au trecut atunci peste capetele românilor. Printre cei dintâi, am fost şi eu, care din dorinţa de a sluji cu dragoste credinţa şi naţiunea mea românească m-am prezentat spre a lua pe umeri această grea misiune. Am primit spre păstorire credincioşii din parohia Covasna, şi spre administrare parohiile: Zăbala, Păpăuţi, Zagon şi Valea Mare. Parohia Zăbala am administrat-o timp de trei ani. În acest timp nu era timp de odihnă pentru mine. Zi şi noapte eram pe drumuri. De multe ori când mergeam să săvârşesc Sf. Liturghie în vreo comună dintre acestea, eram arestat de autorităţi şi scos cu excorta din satul respectiv. Eram tratat mai rău decât ca şi făcătorii de rele. Dar cu toate acestea eu n-am dat înapoi şi nici n-am fugit din secuime cum doreau ungurii. Cu mai mare dârzenie am început la repararea bisericilor şi edificarea lor. În parohia Zăbala, am terminat de edificat biserica cea nouă. Singurele manifestări sufleteşti ale românilor din secuime au fost cu ocazia sfinţirii celor două biserici din Covasna şi Zăbala.
În dimineaţa zilei de 24 august 1944, după încheierea Armistiţiului între România şi Marile Puteri, am fost arestat de către jandarmii cu pene ai lui Horti. Am fost dus între baionete şi ţinut închis 7 zile. După aceea am fost cu domiciliu forţat 2 săptămâni. Când cu trecerea frontului am fost nevoit să fug în munţi cu întreaga familie. Era pe punctul să fiu împuşcat, însă tatăl Ceresc m-a avut în paza lui”.
După instaurarea administraţiei sovietice, în fapt maghiare, din 15 noiembrie 1944, asupra populaţiei româneşti paşnice s-a abătut din nou furia şi răzbunarea unor localnici maghiari. Astfel, cu ocazia retragerii autorităţilor româneşti, după nici două luni de stăpânire, gărzile ungureşti au atacat posturile de jandarmi din Zăbala şi localităţile învecinate. A doua zi, pe 16 noiembrie 1944, au fost maltrataţi şi împuşcaţi patru români din Zăbala şi Covasna. La 7 decembrie 1944, garda secuiască a înconjurat cartierul românesc, bătând şi maltratând pe plugarul român Anton Gheorghe şi pe alţi 40 de locuitori. În ziua următoare, un alt detaşament de gardişti unguri, în număr de peste 150, au arestat pe plutonierul Simion Gavrilă şi pe alţi 20 de români. Au fost arestaţi şi bătuţi fruntaşi români din sat.
Zagon
După perioada de prosperitate economică şi culturală dintre cele două războaie mondiale, au urmat anii grei de după Dictatul de la Viena. În 1940 pr. Ioan Ciora este nevoit să fugă din parohie din cauza intoleranţei etnice ungare, fiind salvat de credincioşi care l-au ascuns într-o căruţă cu coceni de porumb şi prin pădure a fost dus în zona Întorsurii Buzăului. În cei patru ani de Dictat, din Zagon au fost întemniţaţi: preoteasa Ana Ciora, Alexe Dobre, Ana Gavrilă, Nicolae Dobre, Constantin Buruiană, Maria Roman – toţi închişi la Cluj. Scriitorul Domokos Géza, care şi-a petrecut o bună parte a copilăriei în satul bunicilor săi, Zagon, mărturisea în 1972, în convorbirea cu Beke György (publicată în volumul Fără interpret) următoarele: „Din păcate, mai târziu a trebuit să fac cunoştinţă şi cu această realitate (deosebirea dintre români şi secui, ca «izvor de duşmănie şi neîncredere»). Am văzut cum, în septembrie 1940, după Dictatul de la Viena, o parte dintre flăcăii unguri au organizat un fel de progrom printre românii (…). Am mai avut o experienţă care m-a rănit adânc. Îmi revine uneori, şi face parte din amintirile mele cele mai zguduitoare. Cu prilejul unor instrucţii premilitare, tinerii maghiari şi cei români au fost împărţiţi în grupe separate (…). Parcă-i văd pe locuitorii români care treceau cântând – şi erau obligaţi să cânte – faimosul cântec despre Horthy, care, dacă-mi aduc bine aminte se încheia cam aşa «ochii joacă bucuroşi în cap, calul-i joacă în sânge roş de valah». Şi această oroare trebuiau s-o cânte pe ungureşte tinerii români! Spun asta acum, aici, pentru că, din păcate, şi asta face parte din trecutul nostru. Şi acum, când noi ne străduim să netezim calea de apropiere…este nevoie însă de multă rabdare şi înţelepciune”. Dar suferinţele românilor din Zagon nu s-au terminat odată cu eliberarea ţării de sub ocupaţia fascistă. „Gărzile – bandele secuieşti înarmate din judeţul Trei Scaune, au arestat între 7 şi 10 decembrie 1944, pe toţi fruntaşii români din comunele Zagon, Zăbala, Covasna, Pava şi Brateş, aplicându-le cele mai crunte bătăi, apoi au fost închişi. Tot în cursul acestei luni, 29 de români din localitate au fost supuşi la chinuri, fiind apoi transportaţi la închisoarea din Sfântu Gheorghe” – se spune într-un document din epocă.(va urma)
Biroul de presă al Centrului European de Studii Covasna-Harghita
