În contextul sporirii cercetărilor referitoare la realităților din timpul regimului comunist și al valorificării muzeale ale acestor cercetări, conducerea Centrului European de Studii Covasna-Harghita și-a propus să introducă în spațiul public informații referitoare la aspecte ale totalitarismului regimurilor hortist și comunist în județele Covasna și Harghita (1940 – 1989).
În condițiile specifice ale localităților din Transilvania de Nord, zonă cedată Ungariei hortiste prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, nu putem aborda începuturile instalării regimului comunist în aceste localități făcând abstracție de realitățile specifice acestei zone, în care principalii lideri hortiști au devenit peste noapte cei mai înfocați promotori ai instalării regimului comunist, regim care, în această zonă, a avut un caracter antiromânesc, atât în perioada 1944-1950 cât și în timpul regiunilor „Stalin” și „Mureș – Autonomă Maghiară”.
Informațiile pe care le vom prezenta, toate provenind din surse documentare credibile, pot întregi baza documentară a celor care se ocupă de proiectarea, documentarea și realizarea viitoarelor muzee ale regimurilor totalitare hortist și comunist.
Vom începe serialul cu date referitoare la consecințele politicii de intoleranță față de români practicată de către reprezentanții regimului hortist apoi vom continua cu perioada regimului comunist cu referiri speciale la județele Covasna și Harghita.
Aspecte ale intoleranței dezlănțuite împotriva rimânilor din județele Covasna și Harghita, în timpul regimului totalitarist horthyst (1940-1944)
JUDEŢUL HARGHITA
Bodogaia
Din cele două biserici de lemn existente la 1938 (dintre care una era cea adusă, în 1862, din Cristuru Secuiesc), mai dăinuie cea cu hramul „Sfântul Nicolae”. Înfăţişează un plan de veche tradiţie în arhitectura de lemn – cel al navei dreptunghiulare – cu pereţii altarului în prelungirea acesteia, de forma poligonului cu trei laturi. În 1940, monumentul a fost devastat de horthyişti, preotul izgonit şi arhiva distrusă. În anul 1944, pr. Vasile Paşcă din Cristuru Secuiesc a refăcut biserica cu ajutorul soldaţilor şi elevilor.
Statistica demografică demonstrează în mod elocvent dramatismul comunităţii româneşti din fostele scaune secuieşti, supuse deznaţionalizării, mai ales în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. De la o comunitate bine închegată în secolul al XVIII-lea, cu două biserici româneşti, s-a ajuns astăzi la o dispariţie aproape totală, simbol a ceea ce înseamnă agresiunea intoleranţei şi a deznaţionalizării etnice.
Eliseni
În 1940, preotul greco-catolic Simion Rusu a fost izgonit din sat, iar în timpul războiului arhiva bisericii a fost distrusă. Din 1947 până în 1969, biserica a fost aproape complet părăsită.
Ciceu
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în anul 1944, casa parohială este destinată sediului comandamentului sovietc, capela ortodoxă a fost distrusă de bombardament iar cimitirul românesc a fost arat de autorităţile locale maghiare, semn al intoleranţei etnice a epocii. Mai târizu, pe locul cimitirului va fi amplasat sediul C.A.P.-ului.
Sândominic
Preotul Ioan Şolnai, care în 1937 păstorea un număr de 561 credincioşi, a fost izgonit în 1940. Tot restul arhivei a fost distrusă cu prilejul războiului din 1940-1944.
Subcetate
În timpul celui de al doilea război mondial, au fost înrolaţi în armata ungară 208 locuitori din Subcetate, iar 114 au fost trimişi la muncă, 149 de bărbaţi s-au refugiat în România, din care 84 s-au înrolat în armata română. Tot atunci, statul ungar a impus cetăţenilor tot felul de dări în produse.
Tulgheş
După anii de prosperitate economică, socială şi culturală din perioada interbelică, a urmat calvarul din timpul Dictatului de la Viena, când românii din Tulgheş au suportat numeroase arestări, schingiuiri, întemniţări, convertiri forţate la religia romano-catolică, expulzări peste graniţa vremelnică, care se afla la marginea localităţii. Imediat după ocuparea teritoriului, în 1940, şi stabilirea graniţei la Prisecani, în Tulgheş 115 români ortodocşi şi greco-catolici au fost obligaţi să se convertească la religia romano-catolică. Convertirile s-au făcut samavolnic, cu umilirea populaţiei române. Astfel, au fost chemate la primărie 10 familii de români, cărora li s-a ordonat direct: ori trec la catolicism, ori vor emigra imediat în România, lăsându-şi toate bunurile adunate timp de o viaţă întreagă. „Oamenii s-au supus de frică, nu se pot apăra; preotului i-e frică să protesteze, pentru a nu fi arestat sau răpit”. Pădurarul Ilie Ţepeş din Tulgheş, satul Hagota, trecând prin comuna Ditrău la 12 septembrie 1940, a fost prins de un grup de secui, dus la primărie, ucis cu bestialitate, iar trupul i-a fost apoi aruncat de la etaj în mijlocul străzii, în centrul comunei, unde mulţimea l-a călcat cu picioarele, „când peste trei zile soţia victimei a primit cadavrul pentru înmormântare, acesta a fost mutilat atât de îngrozitor încât era greu de recunoscut”.
La 19 aprilie 1942, Mihail Petrar, refugiat din Subcetate, judeţul Ciuc, declara următoarele: „M-am dus în ziua de 4 aprilie 1942 în comuna Tulgheş, judeţul Ciuc, la un văr al meu. Luând parte la slujba Învierii care a avut în noaptea de Paşti, în timpul serviciului religios au intrat în biserică au început să facă scandal şi îndreptându-se apoi spre paştile sfinţite şi spre cozonaci aduşi pentru sfiinţire, au început să dea cu piciorul în ele spunând că numai porcii mănâncă de acolo. Au început apoi să bată pe oameni şi când s-au năpustit asupra preotului, acesta a reuşit să scape din biserică. Atunci, scoţând revolverele, au început să tragă în biserică, bătând foarte rău pe mai mulţi oameni. Din cauza aceasta nu s-a ţinut slujba în ziua de Paşti”. Refuzul preotului Dumitru Ciongălău de a continua slujba în limba maghiară s-a soldat cu invitarea sa la postul de jndarmi, unde a fost bătut în mod sălbatic. La 17 februarie 1942, unguri şovini au dat foc biserciuţei din Poiana Veche.
Despre ultimile zile de ocupaţie horthysto-maghiare în Tulgheş, un localnic maghiar povesteşte: „În ziua de 24 august 1944 am fost anunţat că sunt numit de serviciu pentru 24 ore la telefon. Eu am întârziat din cauză că atunci cumnatul şi sora, care aveau cârciumă, erau plecaţi de acasă şi nu avea cine să rămână la cârciumă. Au venit jandarmii şi m-au dus cu forţa la telefon. După ce au plecat jandarmii, eu fiind puţin beat, am înjurat spunând: după 22 de luni de front cumplit, abia sosit acasă, m-au şi pus de serviciu la telefon, aceasta nu-i lege, nu-i ordine, mă … în ele de legi maghiare. Cred că ajutorul de notar care era acolo m-a spus la jandarmi, că a doua zi au venit csendorii, că mă închide la un loc cu românii (oláh), căci în închisoarea primăriei erau închişi mulţi români”. Jandarmii au înaintat dosarul la Tribunalul din Târgu Mureş la 26 august 1944, sub învinuirea de insultă adusă naţiunii (maghiare).
Poiana Veche, comuna Tulgheş
Din nefericire, în anul 1943, sub ocupaţie ungară, bisericii i s-a dat foc. Iată ce relata pr. Gheorghe Stânea, parohul din Tulgheş, în februarie 1943, adresându-se vicarului Iosif Pop de la Târgu Mureş: „Cu inima copleşită de durere, vă comunic că în noaptea de ieri, adică în 17 februarie, mâini nelegiuite au dat foc bisericuţei noastre din cătunul Poiana, care aparţine de parohia noastră. Cele câteva puţine lucruri din bisericuţă au fost scoase afară, încolo totul a ars, chiar şi clopotul s-a topit, cu totul, rămânând numai zgură de el”.
Vlăhiţa
Comunitatea românescă din Vlăhiţa a trecut prin aceleaşi momente de afirmare în perioadaele 1918-1940 şi 1945-1989 (mai cu seamă după 1968) şi de mari suferinţe şi pierderi, cauzate de intoleranţă, violenţă şi migrare în alte localităţi, în anii de după 1940. În toamna acelui an, la cedarea părţii de nord a Ardealului, capela şi noua biserică în construcţie din Vlăhiţa au împărtăşit soarta tristă atâtor alte biserici, fiind dărâmată, iar credincioşii rămaşi fără biserică şi preot.
Voşlobeni
În anul 1940, locuitorul Gavril Suciu şi alte 5 persoane de religie unită din Voşlobeni au refuzat să treacă la religia ”unită, maghiară de sub conducerea episcopatului de Hajdudorog”. Pentru aceast lucru, au fost obligaţi de către autorităţile maghiare să părăsească localitatea. Laszlo Ignatie, protopopul romano-catolic din oraşul Gheorgheni, folosea orice prilej pentru a îndemna la ură pe locitorii de naţionalitate maghiară, instigându-i contra românilor, atât prin predici, cât şi prin discursuri ţinute în public. În iarna anului 1940-1941, cu ocazia unei reuniuni revizioniste, în discursul rostit a spus cuvinte instigatoare încât, după această adunare, populaţia maghiară a atacat imediat populaţia românească, maltratând-o şi batjocorind-o prin tăierea cămăşilor lungi ale portului naţional din Voşlobeni. Românii de aici au fost bătuţi până la sânge de populaţia maghiară. În acelaşi an, a fost izgonit din parohie preotul greco-catolic Mihai Marieşanu. O parte din arhiva bisericii a fost distrusă.
Biroul de presă al Centrului European de Studii Covasna-Harghita
