Aducerea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în România şi proclamarea sa, de către Parlamentul român, la 10/22 mai 1866, principe constituţional sub numele de Carol I, a marcat începerea unei etape de mari progrese pentru România în plan demografic, economic, social, administrativ, politic şi cultural. Chiar dacă primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o acută instabilitate politică, principele Carol I s-a pronunţat, în plan extern, pentru menţinerea şi consolidarea statutului internaţional de stat autonom, iar în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice şi militare ale ţării.
România avea, în 1866, 4.115.818 locuitori, iar în 1914 ajunsese la 7.771.341 locuitori. În 1867 a fost adoptată moneda naţională şi în 1870 a fost fondată Monetăria statului, când s-au bătut primele monezi de argint, iar în 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României. În 1869, a fost inaugurată oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret, urmată în 1872 de inaugurarea Gării de Nord din Bucureşti, care s-a numit până în 1888, Gara Târgoviştei, potrivit www.familiaregală.ro.
Lipsa unei legături directe între Buzău şi Mărăşeşti s-a resimţit, pentru prima oară, în cazul transporturilor militare din timpul Războiului de Independenţă (1877-1878). Imediat după război, la iniţiativa primului-ministru Ion C. Brătianu, s-a hotărât să se încredinţeze inginerilor români construcţia căii ferate Buzău-Mărăşeşti, care devenise o prioritate politică, strategică şi economică.
Prin Legea nr. 591, promulgată de principele Carol I, linia Buzău-Mărăşeşti era declarată de „utilitate publică”. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial la 30 martie 1879. Proiectele urmau să fie întocmite de Ministerul Lucrărilor Publice, în acest sens fiind înfiinţat, în aprilie 1879, ”Serviciul liniei de fier Buzău – Mărăşeşti”.
Linia de cale ferată, în lungime de 90 km, a fost proiectată şi executată în perioada mai 1879 – 1 iunie 1881, sub coordonarea inginerului Dimitrie Frunză, care absolvise, în 1856, Şcoala de Poduri şi Şosele din Paris şi fusese în serviciul întreprinderii Gouilloux, la construcţia liniei Ploieşti-Predeal. Alături de acesta au contribuit la realizarea liniei de cale ferată Buzău-Mărăşeşti alţi 22 de tineri ingineri români.
La 14/26 martie 1881, Parlamentul a proclamat România regat şi domnitorul Carol I a fost încoronat rege al României, moment care a coincis cu împlinirea a 15 ani de domnie. În acelaşi an, la 18/30 octombrie, a fost inaugurată oficial linia de cale ferată Buzău-Mărăşeşti, prima linie de cale ferată proiectată şi construită de ingineri români. Evenimentul a avut loc în prezenţa regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, a prim-ministrului Ion Brătianu, a membrilor guvernului, a conducătorilor Direcţiei Generale CFR şi a unui numeros public.
Traseul a fost bine ales, cu multe aliniamente, dintre care cel mai lung avea 18 km. Au fost construite opt poduri de lemn, însă costurile au fost mult mai mici faţă de oricare altă ţară din Europa: costul mediu al liniei a fost de 93.214 lei aur pe kilometru, pe când liniile construite de companiile străine costaseră 306.000 lei aur pe kilometru.
În cei doi ani cât a durat construcţia liniei Buzău-Mărăşeşti au avut loc evenimente importante pentru căile ferate din România. Astfel, în anul 1880 statul român a răscumpărat de la Societatea Acţionarilor C.F.R. (înfiinţată în locul consorţiului Strussberg) cei 921 km de cale simplă (inclusiv material rulant şi toate instalaţiile) pe care aceasta îl exploata. La 11/23 aprilie 1880 a fost înfiinţată administraţia de stat a căilor ferate, sub denumirea de Direcţiunea princiară a Căilor Ferate Române, instituţie care a consacrat iniţialele C.F.R., însărcinată cu construcţia şi exploatarea căilor ferate în Principate. Aceasta răscumpăra, sechestra şi unifica reţeaua de căi ferate de pe teritoriul României, fie de stat, fie concesionate, potrivit https://www.cfrcalatori.ro/ şi lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
La 1/13 iulie 1882 a fost răscumpărată de către stat calea ferată Cernavodă-Constanţa şi a portului Constanţa de la compania engleză, căreia Rusia i le concesionase în 1857. În acelaşi an a avut loc efectuarea joncţiunii liniilor ferate dintre Muntenia şi Transilvania, la Predeal. La 19/31 martie 1883, a fost aprobată Legea pentru exploatarea căilor ferate ale statului, prin care administrarea căilor ferate este încredinţată „Direcţiunii generale C.F.R.”, potrivit volumului „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Imediat după crearea Direcţiunii Generale C.F.R., dezvoltarea reţelei şi a exploatării a început să ia un mare avânt. Până în 1919, la sfârşitul Primului Război Mondial, reţeaua căilor ferate române aproape s-a triplat faţă de cea existentă în anul 1879, ajungând la peste 3.500 km de cale ferată simplă, în exploatare, cu 404 de staţii şi 39 de halte, 932 de locomotive, 1.497 vagoane de călători şi 25.736 vagoane de marfă. Creşterea reţelei între 1879 şi 1919 a fost în medie de circa 60 km pe an. Bugetul Direcţiunii Generale C.F.R. a crescut an de an, dar creşterea traficului a fost proporţional şi mai mare, adunând în mod permanent un excedent la venituri, întrerupt doar în intervalul 1916-1919, când România a luat parte la Primul Război Mondial, potrivit lucrării „Istoria Căilor Ferate Române” (Bucureşti, 2014, autori – Centrul Naţional de Instruire şi Calificare Feroviară şi Muzeul CFR).
Totodată, transportul pe calea ferată a contribuit şi la dezvoltarea unor ramuri industriale; aici se consuma 90% din producţia internă de cărbune, iar multe întreprinderi au fost înfiinţate pentru realizarea şi întreţinerea căilor ferate, a podurilor, materialului rulant etc. Întreprinderea căilor ferate devenise cea mai mare din ţară, folosind un personal de aproximativ 37.000 persoane, potrivit lucrării „Istoria românilor” (Vol. VII, Tom II, Editura Enciclopedică, 2003).
AGERPRES
Sursa foto: www.europafm.ro
