Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Putin şi minorităţile lui Stalin
În Europa veche, ungurii au fost aşi în privinţa folosirii diverselor grupuri etnice pentru asigurarea dominaţiei în teritorii străine. Puţini la număr şi doritori de patrie mare, au găsit această soluţie încă de la venirea lor pe continent, implantând în zonele cucerite, strategice sau mai puţin strategice, dar totdeauna pentru distrugerea coeziunii autohtonilor, diferite populaţii de alte naţionalităţi, atunci când măsura nu putea fi acoperită cu maghiari. Dovada cea mai clară este prezenţa masivă a ungurilor, secuilor şi saşilor, cât şi a altor minorităţi europene, în arealul demografic al Transilvaniei, dar şi în alte zone ale fostului imperiu ungar, din Slovacia, Serbia, Croaţia etc. Conform principiului „Divide et impera”, adică împarte şi stăpâneşte, soluţia a dat rezultate bune şi pe termen lung, astfel încât minorităţile au devenit un adevărat „Cap de pod” în continuarea politicii de amestec în treburile interne ale statelor vecine, acolo unde nu se mai putea domina efectiv.
Lenin şi, ulterior Stalin, în calitatea lor de lideri comunişti aveau legături foarte strânse cu bolşevicii unguri ai lui Bela Kun, ai anilor ’20 din secolul trecut, care ocupau locul doi în ierarhia Cominternului. De la ei au învăţat folosirea cu mare succes a acestei arme extrem de eficace în arhitectura noului stat sovietic, format din 55 de naţionalităţi. Strămutările de populaţii pe scară largă au constituit esenţa, dar şi deliciul propagandei lor, pentru realizarea acelei hărţi demografice care să asigure elementului rus, deţinerea controlului în oricare din cele 16 republici ale Uniunii, întinse de la Kaliningrad la Vladivostoc şi Sahalin, pe o suprafaţă de 22,4 milioane kmp, pe cele două continente. Politica lor etnică şi demografică a căpătat şi nuanţe noi, în sensul că pe lângă favorizarea ruşilor s-a urmărit distrugerea fibrei acelor naţiuni neagreate şi stânjenitoare, din punctul lor de vedere, cum a fost cazul românilor basarabeni, dar şi al ucrainenilor, care, deşi de acelaşi sânge, îi deranjau. Cele mai dure mutări de populaţii s-au făcut în preajma şi după cel de Al Doilea Război Mondial, când milioane de ruşi din cele mai îndepărtate zone ale Rusiei asiatice: din tundră şi taiga, au fost aduse în toate republicile europene ale Uniunii: din Lituania până în Basarabia, locul lor fiind luat de milioanele de europeni sovietici dislocaţi din locurile lor de baştină şi duşi în cele mai neprimitoare zone ale Orientului Îndepărtat, prin acel nestăvilit „Pahod na Sibir”. O tragedie umană fără precedent.
Am recurs nu întâmplător la aceste paralelisme, pentru că, în contextul actual, în care lumea încearcă găsirea unui echilibru pentru convieţuire, aceste două ţări folosesc cu obstinaţie şi cu un mare grad de risc minorităţile, implantate cândva în spaţii străine, drept vârf de lance în politica lor agresivă, pe care acum încearcă să o ducă cu alte mijloace de luptă, apărarea propriilor minorităţi aşa-zis oprimate, fiind scuza pentru jocul lor parşiv.
Conform statisticilor ONU, pe mapamond sunt înregistrate 3.600 de minorităţi etnice, care îşi duc existenţa, reciproc, pe teritoriul altor state, îndeosebi vecine. Conform principiului supravieţuirii, toate tind, mai mult sau mai puţin, spre un soi de identitate, dar în acest scenariu ungurii şi ruşii se disting prin radicalismul lor, stimulat îndeaproape de patriile mame. În această direcţie noi, românii, datorită situaţiei de vecinătate cu aceste două popoare agresive, trăim o experienţă tristă, o adevărată dramă, întrucât nu avem linişte nici din partea unuia şi nici a altuia, nici din est şi nici din vest.
Dacă maghiarii din România, îndemnaţi ostentativ de liderii locali şi budapestani, n-ar fi fredonat de 25 de ani, distructiv, melodia separatismului şi a autonomiei, deturnând preocupările de bază ale clasei politice în direcţii greşite, astăzi situaţia României ar fi fost mult mai bună din toate punctele de vedere. Adică, ne-ar fi mers mult mai bine, şi nouă, şi lor. Dacă ruşii ar fi renunţat la politica lor imperială şi sovietică, imediat după căderea comunismului, Basarabia şi Bucovina ar fi trebuit să revină, de drept şi de fapt, la patria-mamă, prin anularea samavolnicului pact de răpire Ribentrop-Molotov, de la al cărui semnare s-au împlinit la 30 august 2014, 74 de ani.
Şi noi, românii, avem risipite minorităţi pe la toţi vecinii şi aiurea. Dar nu din motivele celor doi, ci datorită ocupării pământului nostru strămoşesc de către cei care şi-au făcut vatră pe el. Adunaţi la un loc, sunt mult mai numeroşi decât maghiarii aflaţi în afara Ungariei. Este vorba de circa 13 milioane de români faţă de 4-5 milioane de unguri. Cu toate acestea nu s-a auzit ca vreuna din comunităţile româneşti să solicite autonomie teritorială faţă de ţara de care aparţine. Dar nici statul nostru nu încurajează o astfel de politică, deşi motive ar fi, datorită regimului de deznaţionalizare şi de asimilare la care sunt supuşi românii noştri, fie că este vorba de cei din Ungaria, Serbia, Bulgaria Ucraina sau Grecia şi evident, Rusia, şi a faptului că ei, şi nu ceilalţi, trăiesc pe propriul lor pământ moştenit de la geto-dacii lui Burebista.. Or, ungurii sunt îndemnaţi de la centru să solicite autonomii teritoriale în toate ţările aparţinătoare: România, Slovacia, Serbia şi, mai nou, şi Ucraina, de îndată ce acolo apele sau mai tulburat.
Ce face statul maghiar de atâta vreme, face şi rusul care, de la „gabaritul lui”, întins pe două continente, cu o suprafaţă, azi, de 17 milioane kmp şi o populaţie de 140 de milioane, îşi poate permite mult mai multe. Cu veleităţi expansioniste, domnul Putin consideră că a sosit momentul înlăturării măştii de pe faţă, decis să acţioneze la lumina zilei, cotropind teritorii care, conform noii ordini mondiale, aparţin altor state. Cazul Crimeii este elocvent, dar se merge şi mai departe, pe pământ ucrainean, motivul invocat fiind dreptul de a-şi apăra minoritatea, cândva implantată prin decimarea tătarilor, şi dezvoltată tocmai în ideea de a avea un picior înfipt în teritoriul altora şi care acum face valuri, la comandă. Aşadar, în planul lor imperial, Stalin „a lucrat bine”, iar Putin culege acum roadele. Este vorba de nişte roade extrem de otrăvitoare pentru că, în obrăznicia ei şi cu sprijin de la Moscova, minoritatea rusă din Ucraina a reuşit să declanşeze în ţara de la graniţa noastră un adevărat război civil, iar prin doborârea avionului de pasageri malaiez, cu aproape 300 de victime la bord, de pe cele mai diverse continente, e pe cale să stârnească un al treilea război mondial, ceea ce ar fi catastrofal pentru omenire.
Concluzia care se desprinde este că în ultimele decenii, în urma aşa-zisului proces de democratizare, minorităţilor naţionale aparţinând ţărilor prin esenţă agresoare li s-a dat un grad prea mare de libertate. Cel mai reprezentativ este cazul maghiarilor din România, care, iată, acum sunt pe cale de a ne „pune gheara în gât”, somându-ne să le asigurăm chiar şi autonomie teritorială, acolo unde vor şi cum vor pe pământul românesc. Şi nu se ştie când vor decide să urmeze şi sinucigaşul drum al ruşilor din Ucraina, cu consecinţele de rigoare.
Tristul experiment ucrainean trebuie să fie învăţătură de minte pentru întreaga clasă politică românească, obligată să-şi reconsidere relaţia cu liderii maghiari. Statul român, prin instituţiile lui, să fie mult mai atent la cerinţele acestora, revizuindu-le drepturile ce pun în pericol siguranţa naţională, ordinea şi liniştea publică, buna convieţuire, slăbindu-le elanul autonomist. În privinţa participării la guvernare, acestora să li se solicite sprijinul doar în măsura în care ei sunt decişi să contribuie necondiţionat şi nerevendicativ la bunul mers al societăţii româneşti, din care fac şi vor face în continuare parte, într-un destin european civilizat. (23.07.2014)( va urma)
Ioan Cismaș