Zi călduroasă de iulie. Păşesc cu emoţie în incinta mănăstirii, un parc frumos amenajat în care se aud abia şoptit, cântări bisericeşti amplificând parcă magia locului. În faţa mea tronează în toată splendoarea ei Mănăstirea de la Curtea de Argeş, un loc de pelerinaj vestit în primul rând pentru legenda meşterului Manole care şi-a zidit soţia pentru desăvârşirea acestei capodopere de o frumuseţe care nu poate fi exprimată în cuvinte. Am văzut multe mănăstiri şi biserici în special în zona Moldovei, vestite şi ele pentru frumuseţea lor, dar niciuna menită să tulbure, să uimească, prin armonie şi eleganţă, prin dimensiunile impresionante şi arhitectură.În faţa bisericii se află un aghiasmatar ca loc de pregătire a apelor în ziua de bobotează, precum şi ca altar în timpul rugăciunilor în aer liber. Mă uit la cele 12 scări din marmură care duc către intrarea în mănăstire şi am un moment de reţinere, de nerăbdare astfel încât pornesc întâi să înconjor mănăstirea în căutarea locului unde a fost zidită Ana şi a fântânii lui Manole de parcă aş fi avut nevoie de o confirmare palpabilă a legendei. Undeva în partea sudică a mănăstirii se află o bucată de zid cu pecetea regală unde se spune că ar fi fost zidită Ana. Puţina însemnătate care i se acordă celei fără de care această capodoperă nu s-ar fi realizat, mă întristează. Dar poate nu sacrificiul ei trebuie evidenţiat aici, ci suferinţa şi zbuciumul sufletesc prin care trece Manole când hotărăşte să îşi zidească cea mai dragă fiinţă şi tragedia de după terminarea operei când realizează dimensiunea sacrificiului Anei, incomparabil cu măreţia capodoperei tocmai terminate din care el nu rămâne nici măcar cu mulţumirea, ci doar cu două aripi de şindrilă care îl duc la prăbuşire… Amintirea baladei în care ea îi spune „zidul rău mă strânge/ copilaşul îmi plânge”mă înduioşează aşa că plec repede în căutarea fântânii despre care avea să aflu mai târziu de la un cetăţen că se afla la câteva sute de metri în afara incintei mănăstirei, lucru care mă uimeşte şi spulberă mitul. Oricât aş încerca nu îmi pot imagina un om zburând cu două scândurele în loc de aripi atâtea sute de metri. Urc scările şi intru în mănăstire. Ceea ce găsesc este cu mult peste aşteptările mele. Nu am să povestesc prea multe despre acest locaş care merită vizitat, nu doar pentru picturile interioare, pentru cele 12 coloane care reprezintă pe cei 12 Sfinţi Apostoli sau evanghelia scrisă cu fir de aur de către Regina Elisabeta,cât pentru istoria ascunsă în aceste ziduri. Este o surpriză pentru mine să aflu că de o parte şi alta a celor 12 coloane se află criptele lui Neagoe Basarab şi a soţiei acestuia, a fiicei şi a ginerelui Radu de la Afumaţi care termină pictarea mănăstirei, cât mai ales a regilor Carol întâi şi Elisabeta, Ferdinand şi Maria, precum şi Carol al doilea aflat într-o capelă în imediata apropiere a mănăstirii. Fiecare personaj are o istorie a lui, cea mai impresionantă mi se pare cea a reginei Maria supranumită „ mama răniţilor” datorită acţiunilor sale din primul război mondial când a ajutat soldaţii aflaţi în spitalele de pe front. Fascinată încă de cele văzute şi aflate cobor treptele şi mă îndrept către capela paraclis aflată în spatele mănăstirii în care se află moaştele Muceniţei Filofteia, o construcţie veche, cu un turn înalt în mijloc , invadată de iederă, o parte din ce a rămas din vechea mănăstire care de-a lungul timpului a trecut prin diferite încercări, cutremur, incendiu, demolări. Are un aer trist , misterios în comparaţie cu cealaltă. La intrare, mă întâmpină un şir de mese pline cu suveniruri, de la cruciuliţe, brăţări, inele până la icoane, clopote, cărţi bisericeşti. Forfota dinăuntru mă irită şi mă intrigă.Vedeam această desfăşurare de forţă undeva în afara locaşului unde ar trebui să foşnească doar tăcerea. După ce străbat un hol lung luminat de ferestre mari prin care pătrunde lumina soarelui , ajung în faţa capelei , un loc obscur în care doar candelele atârnate deasupra raclei luminează. Remarc mirosul puternic de crini împeriali. Caut cu privirea locul de unde vine mirosul. Faţă în faţă cu racla, pe o masă stau două vaze mari în care tronează crini imperiali, albi şi roz. Nimic mai potrivit pentru această copilă , îmi spun. Nu am răbdare să admir pictura, icoanele, le privesc în fugă , mă închin şi mă îndrept fascinată spre raclă. Văzusem şi moaştele Sfintei Paraschiva dar acesta mă atrăgeau în mod inexlicabil. Cunoşteam încă din copilărie de la bunica povestea muceniţei, omorâtă la doar 12 ani de tatăl ei pentru că a prins-o împărţind săracilor din bucatele care i se cuveneau , dar faptul că acum descopeream că nu era doar o simplă poveste, o legendă, ci viaţa plină de sacrificii, de chinuri fizice şi sufleteşti prin care trecuse acest copil, mă tulbura profund. Privind trupuşorul acoperit de veşminte, care nu e mai mare de jumătate de metru simt gustul lacrimilor sparte în dinţi. De sub veşminte este lăsată să se vadă o parte din mânuţa dreaptă, mână cu care muceniţa a împărţit atâtea milostenii săracilor, este copleşitor să te gândeşti, dar să vezi…Lumina difuză revărsată din candele aprinse îi dau o strălucire aparte. Gândul îmi fuge la strălucirea mănăstirii în lumina soarelui, la măreţia ei, nu pot să nu fac o comparaţie. Manole şi-a zidit fiinţa cea mai dragă pentru desăvârşirea operei pe când această copilă a ales să-şi zidească singură sufletul pe măreţia căruia D-zeu şi-a ridicat capodopera şi poate nu întâmplător muceniţa şi-a dorit să ajungă tocmai la Mănăstirea de la Curtea de Argeş, poate acesta este mesajul Sfintei : poţi zidi o capodoperă mult mai mare şi într-un suflet mic, prin credinţă, dăruire, iubire de semeni. Două zidiri, dar câtă diferenţă, la una priveşti în sus şi te minunezi , la cealaltă priveşti în jos cu umilinţă, dimensiunile sacrifiuciului sunt copleşitoare şi incomensurabile.
Am venit cu sufletul rătăcit, zidită în propriile mele temeri,dar am reuşit să mă eliberez, să mă întorc la mine, ştiu drumul pe care trebuie să apuc e lung şi strâmt, dar nu mai bântui orb şi surd când ştiu că la capătul lui pot găsi desăvârşirea.
Înţeleg, cea mai mare capodoperă este omul, în el stau toate resursele pentru a se înălţa sau a cădea, pentru desăvârşirea ei nu este nevoie decât de o zidire, cea a sufletului.
La câteva sute de metri în faţa mănăstirii, la intrarea într-un alt parc se află fântâna lui Manole, o troiţă din care curg trei izvoare despre care se spune că sunt lacrimile lui Manole, unul pentru fericire, unul pentru sănătate şi unul pentru noroc. Beau din apa cristalină, rece ca gheaţa, din fiecare separat să văd dacă diferă gustul, evident toate sunt la fel . Se spune că dacă îţi pui o dorinţă se îndeplineşte. Arunc câţiva bănuţi şi mă gândesc la armonie…Să fie! În mine, în lume cât de multă!
Mihaela Aionesei
