În primăvara acestui an se împlinesc 122 de ani de la naşterea şi 56 de ani de la moartea lui Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, jud. Alba – d. 6 mai 1961, Cluj), poet, dramaturg, eseist, filozof, traducător.
Cine-şi doreşte, în vremurile noastre, o lectură plăcută şi plină de miez spiritual, îl invit să citească, să recitească, cartea de memorii a lui George Sbârcea „Cafeneau cu poeţi şi amintiri”. Cititorul va face cunoştinţă cu personalităţi şi episoade de viaţă trăită de autor. Nume distincte au lăsat în urma lor amprente durabile şi luminoase de amintiri şi însemnări, creaţii deosebite şi opere nemuritoare. Printre aceştia şi poetul filozof, Lucian Blaga, de o aromată şi neoprită ardere, înzestrat cu o rară imaginaţie.
După armistiţiul de la 30 august 1944, familia George Sbârcea pleacă din Bucureşti pentru a se reîntoarce în Clujul copilăriei şi adolescenţei lor, de care s-au despărţit în timpul refugiului. Entuziast şi dornic de a-şi revedea foştii colegi şi prieteni află de fiinţarea noii „Tribuna”, revistă săptămânală de literatură şi artă…Se reiau cu timpul întâlnirile cordiale, dar „…cafeneaua veche îşi pierduse…rostul de altădată, generaţia care poposise…în trecut la mesele ei era pe cale de dispariţie.” Printre distinsele personalităţi ale Clujului se remarcase la vremea aceea Lucian Blaga. Din anul 1949 lucra în cadrul filialei clujene a Academiei şi la Biblioteca universitară, deţinând funcţia de cercetător ştiinţiific. „La cofetăria de pe strada Nicolae Iorga îl întâlneam aproape zilnic pe Lucian Blaga…” – îşi va aminti G. Sbârcea care era cu 19 ani mai tânăr ca poetul de la Lancrăm. În evocarea de câteva pagini, din cartea pomenită, se reliefează acel Blaga plin de caldă vioiciune şi, nu arareori, de umor, departe de a fi „mut ca o lebădă”. Poetul se dovedea mai reţinut, confesiv, delicat şi atent, plin de afecţiune faţă de cei din jurul său. Reproducem acest pasaj: „ Îl însoţeam adeseori până acasă, sus pe Calea Turzii şi pe strada Andrei Mureşanu. Îi priveam mâinile subţiri, aproape transparente la rădăcina unghiilor, cu care gesticula în timp ce vorbea. Pumnul i se strângea uneori, apoi degetele ţâşneau ca o descărcare de curent electric, iar privirile îi aruncau scântei. Îi urmăream faţa lunguiaţă şi descărnată, ca o sculptură gotică, ochii fără gene, de parcă i le-ar fi pârjolit privirile intense”. Într-o seară tânărul cărturar i-ar fi spus „maestrului”: – „Semănaţi cu un Pan modern. – „Un Pan care îşi scaldă nimfele în cerneală,” a sunat răspunsul. Era în glasul lui Blaga un „amestec de seriozitate şi de râs înăbuşit” şi devenea „blând şi învăluitor de câte ori aducea vorba despre munca sa de transpunere a poeziei dintr-o limbă în alta”. După poetul-tălmăcitor, transpunerea presupune sacrificii: „Transpunerea cea mai fidelă şi, în acelaşi timp, cea mai reuşită este cea lăsată să-şi creeze singură propriul stil, propria muzică”. Avea o memorie deosebită, recita poezii întregi de Macedonski, Vinea, Barbu, Arghezi. Era capabil să reproducă idei întregi din cărţile lui Thomas Mann citite în originalul german. „ Memoria aceasta era clar articulată, ca şi cuvintele, gesturile, toate manifestările sale. La el totul era de o ordine desăvârşită…pedantă”. Era veşnic preocupat de munca sa, ardea de nerăbdare să se instaleze la masa rezervată pentru el la un etaj al Bibliotecii Universităţii. De la autorul cărţii aflăm că prin anul 1953 Blaga era ispitit „să descopere în gândirea românilor ardeleni din secolul al XVIII-lea firele ce ne legaseră mai demult, ca popor, într-un organism naţional unitar”.
La 9 mai 1955 poetul avea să fie sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de şaizeci de ani. „I-au făcut urări o mulţime de prieteni şi colegi strânşi în casa lui. Poetul părea întinerit, în mijlocul lor, cu cel puţin un deceniu”. Când careva dintre noi i-a spus-o, menţionează G. Sbârcea, el şi-a adus aminte de o replică a lui Kafka: „Tinereţea eternă nu este posibilă; chiar dacă n-ar avea alte obstacole, observarea propriei noastre fiinţe ar zădărnici-o cu desăvârşire”. Din destăinuirile lui G. Sbârcea reţinem şi acest semnificativ episod: „De câte ori încercam să aflu câte ceva despre natura muncii lui, privirile i se înceţoşau, ca şi cum s-ar fi cufundat într-un vis. Semăna în acele momente cu o stâncă inaccesibilă ivită în mijlocul oceanului, fără sinuozităţi, fără port şi fără plajă”. Şi iată-l pe poet surprins şi-n altă postură: „…de multe ori…radia în jurul său un aer de neastâmpăr şi prospeţime”. În ultima perioadă a vieţii, pe când lucra cu dăruire mistuitoare la traducerea Faust-ului goethean, G. Sbârcea a fost surprins de neaşteptata asemănare a poetului cu portretul de maturitate al lui Goethe. La observaţia acestuia, în privirile lui Blaga „s-a mistuit o scurtă licărire”, urmată de acest răspuns: „După mai bine de trei ani de convieţuire zilnică cu opera de căpetenie a lui Goethe, asemănarea nu trebuie să te mire”.
Peste finalul evocării, făcută cu atâta măiestrie de G. Sbârcea, se va aşterne colbul mâhnirii şi dezamăgirii. Peste şase ani, în luna mai, cu trei zile înainte de-a împlini 66 de ani „olimpianul” Blaga, cum îl văzuseră atâţia de-a lungul vieţii sale, avea să se stingă în clinica profesorului Aurel Moga din Cluj. „Omul care fusese toată viaţa al nostru, al tuturora…” ne-a lăsat singuri şi totuşi cu una din cele mai importante feţe ale personalităţii lui – opera artistică. Mormântul poetului se află în cimitirul din Lancrăm, unde se vor găsi şi în acest an, persoane care să depună flori şi lumânări la căpătâiul lui.
Nicolae Bucur
