„Omu-i ca o vioară …dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună-ntr-un fel, într-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta”.*Mihai Eminescu (Archaeus)
În mozaicul culturii populare judeţul Harghita are accente proprii, de o diversitate de excepţie, explicabilă prin cei doi factori – geografic şi istoric. Dacă în alte părţi deosebirile dintre centrele de iradiere nu sunt izbitoare pe arii teritoriale restrânse, fondul etnic fiind unitar, Harghita prezintă salturi valorice de la comună la comună şi de la sat la sat. Aceasta ca urmare a convieţuirii strânse, de sute de ani, a românilor şi maghiarilor pe aceste locuri, dar şi a existenţei anumitor teme distincte. S-au păstrat aici fapte de folclor şi etnografie pornite din fonduri arhaice diferite. Dacă românii au conservat pe un adânc substrat dacic, elemente definitorii de cultură română, maghiarii au adus modul ugro-finic de interpretare a lumii cu tot ceea ce comportă acestea ca manifestare folclorică – de la obiceiuri din ciclul anual, până la motive decorative.
Harghita posedă un foarte bogat şi variat folclor coregrafic, iar cu privire la tezaurul creaţiilor şi tradiţiilor populare folclorul obiceiurilor se impune prin deosebita sa varietate. Acestora li se adaugă, tot ca o valoare incontestabilă, folclorul muzical de pe aceste meleaguri, asupra căreia vom insista în continuare. Vorbim în acest caz de o diversificare, dar şi de o ritmică mai specială a cântecului şi jocului, de o „cântare” întru totul originală, subliniind izul arhaic al liniei melodice[1]. Este interesant de remarcat că folclorul românesc diferenţiază mai puternic melodiile care aparţin unor genuri deosebite. Astfel melodia jocurilor populare are ca specific repetarea pe bază de variaţiuni, dar cântecul are o gamă vastă de mijloace: forme arhaice (bocet, cântec bătrânesc, cântec de stil vechi) şi cântece de stil nou cu o melodică evoluată şi de o mare bogăţie romantică. Melodica folclorului maghiar are două straturi: cel arhaic (compus din trei stiluri – melodii pentatonice cu transpoziţie la cvinta inferioară, de tip recitativ şi derivate din bocet) şi stratul nou (care însumează cântece cu aspect melodic boltit).
Acestei varietăţi melodice i se adaugă varietatea instrumentelor folosite: fluierul (foarte răspândit atât la români, cât şi la maghiari, păstrând o tradiţie interpretativă caracterizată printr-o bogată ornamentaţie a liniei melodice şi având rol important în menţinerea în circulaţie al repertoriului păstoresc), ţitera (instrument larg răspândit la secuii din judeţ), cetera (vioara), „contră” (vioară folosită pentru acompaniament), „dobă cu strune”, ţambalul, contrabasul, gorduna (un fel de violoncel confecţionat la sate, ale cărei coarde sunt lovite şi ciupite, contribuind la susţinerea ritmului; un instrument asemănător, de dimensiune mai mică şi cu altfel de acordaj este folosit de ceangăii din Valea Ghimeşului, unde împreună cu vioara formează taraful tipic ceangăiesc, care acompaniază dansurile locale). În jurul oraşului Topliţa, cu bune decenii în urmă, se răspândise şi un altfel de ansamblu instrumental, compus din „ceteră”, „braci” (violă cu trei corzi, având căluşul retezat) şi „gordună” (contrabas). La secuii din zona Odorheiului este mai caracteristică formaţia instrumentală compusă din vioară, contră, ţambal şi contrabas.
Tematica în discuţie ne permite, în cele ce urmează, să facem o referire de ansamblu privind instrumentele muzicale, deja pomenite, dar şi despre altele, atât de răspândite în ţara noastră. Cele mai vechi instrumente muzicale populare româneşti aerofone au fost folosite de români din cele mai vechi timpuri. Conform unei clasificări tradiţionale ele ar putea fi grupate în patru grupe: 1.instrumente cu coarde 2.suflători din lemn 3.suflători din alamă 4.instrumente de percuţie (la care se adaugă suflători cu structură complexă şi instrumente electronice – subiect ce nu se include tematicii noastre). Muzicienii, interpreţii folosesc o mare varietate de instrumente pentru a crea sunete şi a interpreta o compoziţie muzicală. Unele instrumente sunt simple obiecte de lemn măiestrit lucrate, altele utilizează tehnologii avansate.
Dintre instrumentele de suflat populare, fluierul, deşi nu se cunoaşte data confecţionării, se crede că acesta ar avea o vechime de 35.000 de ani. A fost sculptat în os de vultur (radius), cu lungime de 22 cm. şi prevăzut cu cinci găuri. A fost descoperit în peştera Hohle Fels din sudul Germaniei, rupt în 12 bucăţi. Tot aici s-au mai găsit fragmente din alte două fluiere, confecţionate din colţ de mamut. Revenind la noi, fluierul tradiţional este „lucrat” de către ciobani, din lemn de soc, prun, cais sau cireş. La unul din capete este un muştiuc cu vrană (gaură rotundă), prin care interpretul suflă aerul în interior. În ţara noastră există o bogată varietate de fluiere, cum ar fi: fluierul dobrogean (cu dop); fluierul moldovenesc în cele două variante ale sale, cea primitivă tilinca (nu are muştiuc şi nici orificii pentru degete; pentru cântat ciobanul o înclină uşor lateral pe buzele ţinute pieziş pe orificiul de suflat, din partea superioară a tubului) şi trişca (cu dop, instrument asemănător cu fluierul, făcut din trestie, soc); fluierul îngemănat (două fluiere cu muştiuc, lipite împreună la capetele de suflat – primul fluier are 6 orificii, al doilea trei sau fără); fluierul oltenesc; fluierul cu apă etc.
Instrumentelor foarte vechi li se adaugă buhaiul, care produce sunete asemănătoare cu mugetul unui bou şi se crede că exprimă cultul taurului de pe vremea dacilor. Se foloseşte la sărbătorile de iarnă, împreună cu măştile, în dansuri ritualice. Buciumul este un instrument muzical tradiţional păstoresc pe care l-au menţionat cronicarii. Cuvântul este derivat din latinescul buccinum, însemnând corn îndoit. Prezent pe timpul dacilor şi romanilor, a fost folosit în trecut în principatele Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti ca instrument de semnalizare în conflictele militare. Pentru păstorii români din munţi era un mijloc de „comunicare” sonor, atât de specific. Tubul sonor al buciumului îl întâlnim sub denumirea de „trâmbiţă” sau „tulnic” şi are între 1, 3 şi peste 3 metri lungime. Sub numele de „trembita” buciumul este folosit şi de huţuli, o populaţie din Carpaţii Orientali (Polonia, Slovacia, Ucraina, România), care vorbeşte o limbă ucraineană, dar şi-a însuşit multe tradiţii şi cuvinte de la români. (Am găsit într-o arhivă o imagine din 1921 a unui cioban cu o „trâmbiţă”, în compania câinelui ciobănesc, localizată în Giuleşti (Maramureş).
Nu putem să nu pomenim de nai, care era folosit de lăutari încă din sec. al XIII-lea. Astăzi naiul românesc, aş vrea să cred, a ajuns unul dintre cele mai populare instrumente muzicale de pe mapamond. Nu omitem faptul că naiul îl înâlnim şi în Munţii Anzi, Africa de Est şi Oceania; o variantă de nai din Chile, este confecţionat din bambus cunoscut cu siku. Facem precizarea că grupul de tuburi sonore de dimensiuni diferite, lipite unul lângă altul în ordinea lungimii lor, la naiul nostru, este făcut într-o linie uşor concavă. Aveam să aflu că naiul se acordează prin ceara de albine care se introduce în tuburi. Cu cât mai multă ceară are un tub, cu atât mai mare este înălţimea sunetului corespunzător acelui tub, au constatat muzicienii.
Amintim în acest context şi două instrumente, aş zice speciale, fără de care formaţiile muzicale din judeţele Harghita, Covasna, Mureş, pentru a rămâne doar la aceste exemple, n-ar putea avea succesul contat în faţa spectatorilor. Este vorba despre ţambalul şi gorduna. Ţambalul, instrument muzical cu coarde lovite, originar din Asia va avea o mare răspândire în Europa. Considerat instrument folcloric, ţambalul apare şi în muzica cultă compusă de autori precum compozitorul, folcloristul şi muzicologul maghiar Zoltán Kodály, care sub înrâurirea folclorului a scris opere, lucrări simfonice „Dansuri de pe Mureş” (1930), „Dansuri din Galantha” (1933), „Variaţiuni pe un cântec popular” (1939), lucrări vocal-simfonice, muzică de cameră, cântece. Varianta cea mai uzuală a instrumentului în limba engleză – timbali, timbi, santouri, santur; în limba slovacă – cimbal, slovenă – cimbale, în maghiară – cimbalom.
Despre gordună, la cele amintite la începutul acestei lucrări, mai facem câteva referinţe. Gorduna instrument cu corzi, asemănător violoncelului, folosit ca instrument de percuţie, deseori apare nominalizat în descrierea contrabasului, care a pătruns târziu în folclorul românesc. În perioada interbelică contrabasul ca instrument era cunoscut în România şi sub denumirea de cello (împrumutat din limba engleză). Pentru contrabas se folosesc denumirile: bas, broancă, gordună mare, („gordună” fără altă specificaţie se va numi violoncelul) sau rareori gordun.
În judeţele Covasna şi Harghita şi nu numai, trăiesc meseriaşi, confecţioneri de instrumente muzicale populare. Csibi Szabolcs din Sfântu Gheorghe este sculptor în lemn, având o vechime de peste 20 de ani în construirea instrumentelor populare tradiţionale folosite în Transilvania şi Moldova. Din 1997 a confecţionat în jur de 100 bucăţi de cobze, specializat în cobză dintr-o singură bucată de lemn (instrument specific zonei Moldovei) şi cobză cu cinci doage. (Cobza, instrument muzical cu zece coarde, având o cutie de rezonanţă foarte bombată, de lemn de paltin, cu gâtul scurt şi încovoiat. Sunetul se obţine prin ciupire cu o pană. În România cobza a fost răspândită cu multe secole în urmă ca instrument de acompaniament. Este reprezentată în frescele din unele biserci şi mănăstiri din sec.al XVI-lea). Meşterul covăsnean costruieşte şi gordune, prima fiind realizată în anul 2000, numărul lor este deja, de mult peste 100 de bucăţi. Am aflat că se folosesc anumite variante în Ghimeş, Ciucul de Sus şi Bicaz (unde i se spune „scroafa” sau „doba”), comenzile fiind, evident, respectate. Mai confecţionează contrabas mic popular cu trei corzi, toba cu o singură membrană (asemănător cu cel ce se foloseşte la dansul caprei sau al ursului), toba mare, dar şi unele ustensile, accesorii pentru instrumente: corzi din maţ pentru contrabas şi gordună, chei, beţe pentru gordună. Cine puteau fi proprietarii acestor „podoabe” muzicale, de-a lungul anilor? Ei sunt din ţară cât şi din străinătate: persoane fizice, ansambluri de dansuri populare profesioniste şi amatoare, teatre etc. Instrumentele muzicale pomenite, conform mărturisirii sculptorului, le găsim în ţări ca: Ungaria, Germania, Franţa, Suedia, Finlanda, Slovacia, Polonia, Cehia, Elveţia, Italia, Serbia, dar şi în SUA şi Japonia.
Ne permitem să mai aducem un exemplu de „cuplare” a două instrumente vioară cu gordună, în zonele noastre inexistent, dar specific judeţului Bihor. A fost şi este încă folosit acest instrument în orchestra profesionistă „Crişana” şi Filarmonica profesionistă de stat din Oradea (1998). La baza acestui instrument a stat vioara Stroh (inventatorului englez Augustin Stroh). Din arhivele vremii reţinem că „vioara /gordună” s-a folosit în Transilvania înainte de anul 1900, „la jocurile din sat cu lăutari”. Cu privire la terminologie găsim şi cuvinte „higheghe cu tolcer” (în traducere vioară/pâlnie – echivalentul maghiar hegedű/tölcsér). Acest instrument poate fi întâlnit şi în partea de est a Ungariei. O precizare de nuanţă privitor la „dimensiunea” instrumentului bihorean: acesta este mult mai suplu decât cele create de inventatorul Stroh.
Instrumentul atât de îndrăgit de mulţi lăutari, vioara, a devenit o pasiune pentru „muzicienii” plaiurilor topliţene. Aici aveam să-l cunosc cu aproape o jumătate de veac în urmă pe Moraru Vasile, animatorul orchestrei de muzică populară de pe lângă Casa de Cultură din Topliţa. La rugămintea unor prieteni din Subcetate, de-a afla din presa vremii despre acest instrumentist originar din satul Filpea, comuna Subcetate, am întâlnit o însemnare purtând titlul Vioara lui Moraru Vasile (Informaţia Harghitei, nr. 44, 1 august 1969, p.2 – semnat S. Mihai. Nu excludem să fi fost Mihai Sin, cunoscutul scriitor din Târgu Mureş, care publica, deseori, în revista Vatra). Reţinem din „povestea” vieţii lui Vasile Moraru, (să fi avut, pe atunci, 30 de ani), că i-a plăcut muzica atât de mult, încât pe când era în clasa a VII-a, dorind să înveţe la un instrument, şi-a pus în „joc” dibăcia. „Şi-a construit o vioară „originală”, aproape bizară: a luat două şipci de şindrilă, carton de la o cutie de bocanci, a întocmit un arcuş din lemn de fag şi păr de cal, iniţial destinat unui buhai…şi a încercat-o! Vioara cânta, e drept, nu ca una adevărată, dar cânta!” În anii de la liceul din Gheorgheni va cânta la o vioară adevărată. Din câştigul, ca angajat la C.I.L. Gălăuţaş, îşi va procura propria vioară. Anii se scurg şi Vasile Moraru devine un instrumentist de bază al orchestrei Combinatului. L-am revăzut decenii la rând pe scenele instituţiilor de cultură, nedespărţit de vioara lui, dar cânta şi la acordeon, cunoştinţele sale muzicale îndreptându-se şi spre instrumentele de suflat.
După cum reiese din analiza efectuată, doar o selecţie subiectivă din multitudinea instrumentelor muzicale tradiţionale, se poate contura o imagine asupra importanţei studierii şi aprofundării acestei teme, pe cât de incitantă, tot atât de interesantă şi inedită. Muzica instrumentală vieţuieşte în noua viaţă culturală şi artistică a poporului nostru, cu urcuşurile şi coborâşurile sale.
Considerăm ca oportună să prezentăm, în finalul lucrării, particularităţile proprii ale folclorului muzical românesc din judeţul Harghita. În acest sens putem distinge trei zone principale: 1.Topliţa (interferenţă între Moldova şi Transilvania, dar cu nenumărate caracteristici locale) 2.Gheorgheni şi Ciuc (caracteristici moldoveneşti mai pronunţate). 3.Cristuru Secuiesc (folclor din Valea Târnavei Mari). Dialectul muzical secuiesc este aproximativ unitar pe suprafeţe mai mari (judeţele Harghita, Covasna şi estul Mureşului). Sunt sesizabile însă diferenţele de nuanţă locală, în Harghita putându-se deosebi trei zone principale: Ciucului, Odorheiului, Gheorgheni, care se subdivid în opt subzone: Ciucul de Sus, Ciucul de Mijloc, Ciucul de Jos, Valea Ghimeşului, Ţinutul Ocnelor, Târnava Mare, Valea Homoroadelor, Cristur, unele dintre acestea, cu microzonele respective (în număr de opt).
Nicolae Bucur
* În manuscrisul prozei eminesciene Archaeus am întâlnit o interesantă cugetare filozofică rostită de „moşneagul” în dialog cu tânărul, alintat „nepotul”. Moşneagul alias „Doctorul” reflectă ca mai sus. (Gheorghe Doca, Eminescu Ta [Tat] twam asi „Ace(a)sta eşti tu”: Texte eminesciene – anume alese, altfel privite, Bucureşti, Editura Niculescu, 2016, p.136).
[1] A se vedea aspectele legate de satul Livezi în vol. Pagini din creaţia folclorică a unui sat – Livezi Harghita, autori Nicolae Bucur, C.Costin, editat de C.C.E.S.- Harghita, 1972. Cap. Cuvânt introductiv, pp.5-7; Jocuri populare p.23; Melodii pp.104-114.
