Învățător, pe viață: „Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș alege aceeași profesie, pentru că iubesc copiii!

Interviu cu doamna învățător Marina Cucu, de la Școala din Vâlcele

După 40 de ani de activitate didactică, doamna învățător Marina Cucu spune că dacă ar fi să o ia de la capăt, ar alege tot lucrul elevii.

S-a născut în București, dar a trăit la Vâlcele. Primii pași din traseul său educațional i-a făcut la creșa și apoi la grădinița grecească din sat și tot în sat și-a petrecut și prima parte a anilor de școală.

Încă de mică își dorea să ajungă dascăl, având-o pe mama sa ca model, și și-a împlinit visul: a urmat cursurile Liceului Pedagogic din Odorheiu Secuiesc, după care, în 1976, a fost repartizată ca învățător la Școala Preventorială din Vâlcele. În 1983, a revenit acolo unde cu ani în urmă, a fost elevă, însă de data aceasta, de partea cealaltă a catedrei, unde am găsit-o și noi zilele trecute.

 În cadrul unui interviu pe care ni l-a acordat, doamna învățător Marina Cucu ne-a vorbit despre carieră și nu numai. Când am rugat-o să ne vorbească despre momente frumoase din activitatea profesională, ochii i s-au umplut de lacrimi: „Când foștii elevi vin la tine, te recunosc, îți mulțumesc…atunci simți că ai făcut ceva și acesta este momentul cel mai frumos!” – ne-a spus, în cadrul interviului pe care ni l-a acordat și pe care vi-l prezentăm astăzi.

• Vă rog să ne spuneți când ați decis să alegeți cariera didactică și ce v-a determinat să faceți această alegere?
• În primul rând, doresc să spun că provin dintr-o familie în care mama a lucrat în învățământ, ea fiind profesor de sport. De mică fiind, mă mai lua cu ea la școală, neavând cu cine să mă lase, și atunci, sigur că fiind tot printre copii și cadre didactice, am îndrăgit acel mediu. Apoi, crescând și având frați mai mici, am avut grijă de ei, dar și de copiii prietenilor de familie, și astfel s-a prins ideea de a alege tot cariera didactică, de a deveni învățător, pentru că mi-au plăcut cei micuți.
• V-ați născut în Vâlcele?
• Nu, m-am născut în București, dar sunt crescută aici, la Vâlcele.
• Care a fost traseul dumneavoastră educațional, traseul profesional?
• Am început, normal, cu grădinița. Am fost la o grădiniță – cămin, deci, cu program prelungit, pentru comunitatea greacă, de la vremea respectivă, din Vâlcele. Mama, fiind cadru didactic m-a dat acolo, ca să și stau mai mult, până termina ea orele. Așadar, eu am frecventat grădinița – cum s-ar zice – a grecilor. Sigur, mai erau copii români.
• Mai știți ceva despre colegii greci, de la grădiniță?
• O colegă de grădiniță chiar a rămas aici, în Vâlcele și păstrăm legătura, însă ceilalți greci au plecat, ulterior, dar revin, din când, în când să vadă locurile în care au crescut. Știu că ei păstrează o amintire frumoasă despre Vâlcele, satul care le-a fost ca o a doua mamă, și despre România, a doua patrie a lor – după cum spun ei – și m-au mai căutat.
• Pe doamna educatoare cum v-o amintiți?
• Educatoarea mea nu era de aici, era din zona Constanței, însă eu, fiind la acea grădiniță, am avut și o educatoare de origine greacă. Trebuie să spun și că eu, când am intrat la grădiniță, nu știam limba română. Înainte de a veni la grădiniță, până la 2-3 ani, am stat la creșă, aceasta fiind în locația Spitalului din localitate. Creșa era tot pentru copiii greci. Acolo stăteam o săptămână, iar sâmbăta, mă lua mama acasă și sigur că am vorbit grecește, pentru că doamnele de acolo și copiii, vorbeau grecește. Era perioada în care învățam să vorbesc. Veneam sâmbăta acasă și mama trebuia să meargă la vecini și să își noteze cuvinte grecești, să-și facă un fel de dicționar român – grec. Își nota, întrebând prin vecini, ce înseamnă diverse cuvinte, pentru că eu veneam de la creșă, ceream apă, pâine, una, alta, în greacă, iar ea nu știa ce vreau. Și atunci, după ce am intrat la grădiniță, doamna educatoare, care era singura româncă, m-a luat și a muncit cu mine, sărăcuța, și a vorbit numai și numai românește, până când am ajuns și eu să vorbesc foarte bine românește. Așa că, vorbeam românește și acasă, dar și la grădiniță, cu doamna educatoare, iar dumneaei a „dus greul”- să zic așa, și sigur că îmi aduc aminte cu mult drag de doamna educatoare.
• Ați terminat tot în Vâlcele ciclul primar și gimnazial?
• Da, am urmat școala primară și gimnaziul, aici, în Vâlcele.
• Doamna sau domnul învățător cum era?
• Am început clasa I cu un domn învățător. Îl chema Săniuță! Sigur că mi-l amintesc! Nu poți să uiți (…). Pot să-l compar și cu domnu’ Trandafir! (din povestirea lui Mihail Sadoveanu – n.r.) Era foarte exigent, dar, totodată știa să ne țină lângă el. Mi-a rămas în amintire… imaginea lui a rămas. Până în clasa a III-a ne-a fost învățător, apoi s-a pensionat și am avut mai multe cadre didactice, suplinitoare, dar mi le aduc aminte pe toate, pentru că e o perioadă importantă și nu poți să-ți uiți învățătorul. Bănuiesc că și ai mei copii mă țin minte, mă vor ține minte…sper… nu pot să știu. Îi țin minte și pe profesorii care au venit în ciclul II…îi țin minte…erau profesorii care și-au pus tot sufletul în activitatea lor.
• Cum v-au rămas în amintire primii ani de școală?
• Mi-aduc aminte că simțeam că aici, la școală, eu trebuie să fiu un model. Simțeam acest lucru, deoarece domnul Nicolae Moldovan, fost director al școlii, i-a predat ștafeta mamei mele, până în anul 1985, parcă! Deci, ca elevă, eram puțin stresată, pentru că simțeam că trebuie să fiu un elev model. Oricum, nu eram un copil răzvrătit, eram un copil liniștit, nu cream probleme, din câte îmi aduc eu aminte, dar simțeam presiune pentru faptul că trebuie să fiu elev model.
• Studiile liceale, unde le-ați urmat?
• Am absolvit Liceul Pedagogic de la Odorheiu Secuiesc. La vremea respectivă era numai liceul pedagogic de specialitate pentru învățători, și județul Harghita avea locuri pentru județul Covasna, și atunci, sigur că am mers la Odorhei, pentru cinci ani de zile, așa era durata studiilor atunci. În timpul liceului mi-a plăcut foarte mult geografia și mă gândeam să merg mai departe, să îmi continui studiile, la geografie, și la un moment dat am decis că nu voi face acest lucru, pentru că tot cei mici mi-s dragi! (…) I-am iubit pe cei micuți și și acum îi iubesc!
• După absolvirea studiilor liceale, ați venit la catedră, la Vâlcele?
• 

  Foto: Silviu Ipătioaei

  După absolvire, am fost repartizată – că așa era în acea vreme, se făcea repartiție, în județul din care provenim – și, fiind locuri chiar în satul meu, normal că am ales Vâlcele, numai că, atunci exista Școală Preventorială, aici. Acea școală era condusă de trei ministere – OJT (Oficiul Județean de Turism – n.r.)- care oferea cazare copiilor veniți din toată țara – Ministerul Sănătății, prin care veneau copiii, la Vâlcele, pentru tratament – și Ministerul Învățământului, care acorda sălile de clasă și cadrul didactic. Eu, după absolvirea studiilor liceale, am fost repartizată la acea Școală Preventorială, pentru că la școala din sat nu erau locuri (…). Nu a fost rău, în sensul că fiind tânără, proaspăt absolventă, am avut ocazia să cunosc copii din toată țara, cu diferite idei venite de la cadre didactice din diverse zone (…).

• Cum au fost primele momente la catedră?
• Emoționante! Deși îmi plăceau copiii și îmi spuneam că nu voi avea probleme, am avut emoții! Doar că…faptul că nu am avut o generație pe care să o duc până la capăt, fiindcă la Școala Preventorială veneau serii, plecau serii, emoțiile au trecut repede, pentru că săream de la o serie de fete, la una de băieți și așa mai departe, astfel că emoțiile au trecut! Îmi spuneam că „acum, acești copii sunt pe mâna mea, iar eu trebuie să fac față pentru că ei vor pleca acasă și vor vorbi despre timpul petrecut aici, la școală”, deci, aveam simțul responsabilității…știam că nu e de joacă!
• Erau mulți copii la Școala Preventorială?
• Aveam până la 20 de copii într-o serie. Apoi, încet, încet, începuseră să vină mai puțini, dar când am plecat eu de acolo, încă veneau serii mari. În 1989, 1990, s-a și desființat Preventoriul.
• Unde funcționa?
• Funcționa în locul unde acum este clădirea Asociației Distroficilor Muscular din România (ADMR).
• Cât timp ați lucrat la Școala Preventorială?
• Am lucrat la Școala Preventorială din 1976, când am absolvit, până în 1983. După aceea, am trecut la școala din sat, fiindcă se făcuse loc, iar domnul Dumitru Măciucă – Dumnezeu să îl ierte! – care era viceprimar în Vâlcele și se ocupa de problemele din domeniul educației – mi-a spus că s-a făcut loc la școala din sat. Mi-a zis: „Hai, vino la școala din sat, că avem nevoie de cadru didactic!”
• Este școala la care dumneavoastră ați fost elevă?
• Da! Aceeași școală în care învățasem și eu!
• Și ați acceptat propunerea. Cu ce sentiment ați pășit, în 1983, în școala în care ați învățat, dar de partea cealaltă a catedrei?
• A fost un sentiment plăcut! Cunoscând școala, de micuță. Copil fiind, mi se părea atât de mare, iar când am pășit ca dascăl, mi s-a părut micuță! A fost un sentiment plăcut să mă întorc, ca dascăl, la școala de la care am plecat ca elev și mi-am propus să fac un bine comunității.
• Spuneați că ați avut în familie un dascăl. Mama v-a fost un model profesional?
• Da, clar! Și ea îndrăgea această profesie, iubea munca la catedră și chiar a avut rezultate! Era un dascăl implicat, participa la competiții cu copiii, iar eu vedeam că îi plăcea ce face. Probabil că s-a transmis dragostea pentru copii, aplecarea spre domeniul educațional. Și eu, plăcându-mi copiii, am ales activitatea la catedră. Dacă acum aș fi la vârsta la care ar trebui să o iau de la capăt, la vârsta la care ar trebui să optez pentru o meserie, tot pe aceasta aș alege-o. Probabil că aș avea altă viziune, pentru că și învățământul este astăzi altfel atunci când eu am început să lucrez acest în domeniu (…). Aș alege aceeași profesie, pentru că iubesc copiii!
• Întorcându-vă în perioada copilăriei dumneavoastră, și apoi revenind cu gândul la ziua de azi, ce ne puteți spune, s-au schimbat relațiile dintre dascăl și elev, de atunci și până azi?
• Da, dar nu pot spune că foarte mult! Copiii de astăzi sunt mai libertini, dar ei simt dacă tu te apropii de ei sau nu, și sigur, relația de aici pleacă! De aici! Copiii te simt! Relația este cam aceeași, doar că elevii își spun cuvântul foarte repede, sunt dezinvolți, au personalitate, dacă atunci au gândit ceva, atunci spun, și ca atare, și noi trebuie să ne schimbăm, să fim în pas cu ei! Dacă reușești să îi înțelegi, poți avea o relație bună cu elevii! La noi, aici, este destul de greu, dar reușim. Ultima generație care a terminat clasa a IV-a, este clasa a VI-a acum, dar relația cu ei și acum se păstrează. Respectul pentru doamna lor învățător s-a păstrat. Vin, mă caută, mă întreabă! Nu am lucrat patru ani degeaba! Acum am clasa I și mă gândesc dacă voi reuși să am aceeași relație cu ei, pentru că fiecare generație este altfel. Tu, ca dascăl, trebuie să te modelezi. În meseria noastră trebuie să fii foarte flexibil. Nu poți preda o lecție unei generații, în același mod în care ai predat-o altei generații. Nici măcar o lecție de matematică sau la română. Trebuie să te modelezi după copii! Copiii nu sunt toți la fel! Nici chiar într-o generație nu sunt toți copiii la fel și trebuie să te apleci de la unul la altul, să îl tratezi așa cum este, unic! (…). Generațiile sunt diferite, copiii sunt diferiți, dar ne modelăm, ne adaptăm și mergem înainte.
• 

  Foto: Silviu Ipătioaei

  În 1983 ați venit, ca dascăl, la școala din sat. De atunci până astăzi, predați doar aici sau au intervenit schimbări!

• Nu! O schimbare a fost doar înainte de 1983, imediat după ce am venit la Preventoriu. La cutremurul din 1977, s-a considerat că e periculos pentru copii să mai învețe acolo, și s-a închis, temporar, preventoriul. Copiii din țară nu au mai venit, iar noi, cadrele didactice de la Preventoriu, am fost detașate – în 1977, în martie, în timpul anului școlar – unde era liber și unde era posibil, ca să nu rămânem pe drumuri. Eu am fost detașată la Casa de copii preșcolari din Târgu Secuiesc. Acolo ar fi trebuit să și rămân. Doamna director de la vremea respectivă mă ruga foarte mult să rămân, pentru că avea nevoie de un cadru didactic, însă nu am rămas, în primul rând pentru că eram neobișnuită cu munca didactică la grădiniță, la preșcolari și apoi, pentru că micuții proveneau din alt mediu, erau la Casa de copii, iar eu nu eram obișnuită cu situația de acolo, mi se rupea și sufletul pentru ei. De aceea, am spus că nu pot să rămân acolo, pentru că nu pot lucra, din cele două motive. Mi s-a oferit și locuință acolo – pentru că aveau nevoie de cadru didactic- dar am spus: „Îmi pare rău, nu pot să rămân!” Plus că, mai era la mijloc și definitivatul. Atunci, definitivatul nu puteai să îl dai decât în domeniul tău. Eu, fiind învățător, doream și trebuia să dau definitivatul ca învățător. Așa că, am venit înapoi la Vâlcele, încă Preventoriul nu se deschisese, era sub semnul întrebării situația acestuia, dar se eliberase un post la clasele pe care școala din sat le avea la Spitalul de patologie. Acolo chiar aveau nevoie de cadru și am mers acolo, dar nici acolo nu am rezistat. Mi se rupea sufletul să lucrez cu acei copii bolnavi. Când intram pe poarta spitalului, mi se rupea inima. Apoi, s-a reînființat Preventoriul și m-am întors acolo, iar  din 1983  mi-am continuat activitatea la școala din sat, unde sunt și astăzi.
• V-ați urmat mama alegând cariera didactică, dar dumneaei fiind profesor, dumneavoastră, învățător, dar v-ați urmat mama și ca și conducător de școală. Ați fost și director de școală…Cum au fost anii în acea funcție?
• Așa este… Interesant este că am devenit director de școală în urma Revoluției. De ce? La un moment dat, în 1989, au fost repartizați foarte mulți tineri din alte județe. Aveam profesori din multe locuri. După Revoluție, toți aceștia au plecat în locurile din care au venit și noi, aici, am rămas puțin descoperiți. Am terminat anul școlar, iar la 1 septembrie am venit din nou la școală, în activitate. Eram la școală în acea zi, eu și cu doamna educatoare, tot din sat, și dumneaei cu vechime. A sunat telefonul și mi s-a spus să mă prezint la Inspectorat (Inspectoratul Școlar – n.r.). M-am dus și mi s-a propus să preiau funcția de director al școlii din sat. Eu nu prea doream. Mi-a plăcut munca la catedră și nu prea doream să fiu în funcție de conducere, dar nu am avut atunci ce face și am preluat conducerea școlii. Apoi a venit o altă doamnă director, care nu era din localitate- dar au fost episoade în câte 2-3 ani, în care fie a trecut dumneaei în concediu de maternitate și am suplinit eu, și tot așa, iar în cele din urmă s-a transferat și am rămas eu director. Am rămas eu, am trecut la Școala „Romulus Cioflec” – din Araci – s-a făcut centru bugetar, până anul acesta. Cum a fost? Nu a fost ușor, pentru că, știți cum e, apar fel și fel de situații ce au nevoie de implicare, dar nu am fost singură! M-au sprijinit atât autoritățile locale,  colegii…niciodată nu am fost singură.  Am avut o relație bună! Poate că nu am făcut tot ce trebuia, pentru că nu întotdeauna reușești să faci tot ceea ce trebuie, poate nu toată lumea a fost mulțumită, dar niciodată nu poți să mulțumești pe toată lumea (…). Acum, mă apropii încet, încet, de sfârșitul carierei.

• Care au fost cele mai frumoase momente din activitatea dumneavoastră didactică?
• Cele mai frumoase momente sunt când foștii elevi vin la tine, când foștii elevi te recunosc, îți mulțumesc…atunci simți că ai făcut ceva și acesta este momentul cel mai frumos (lăcrimează).
• Chiar doream să vă întreb dacă păstrați legătura cu foștii elevi…

. .

• .. Am chiar și o fericită amintire în care un copil, plecat cu toată familia în județul Suceava, după ani și ani, trecând pe aici, prin Vâlcele, a venit și m-a căutat, a văzut că e școala deschisă și a intrat să întrebe de mine. Se întâmpla în perioada de vacanță, dar întâmplător eram acolo, pentru că aveam „grădinița de vară”, el a venit să întrebe de mine și a avut ocazia să mă întâlnească. A fost un moment frumos! Mă mai întâlnesc cu foștii elevi…chiar dacă sunt plecați la studii, plecați la muncă. Ne întâlnim cu plăcere.
• Cum este pentru dumneavoastră să lucrați cu elevi din ciclul primar?
• Nu este o meserie ușoară. De ce? Pentru că tu, ca dascăl, ai o mare responsabilitate. Tu îi pui copilului creionul în mână, tu îi pui stiloul, tu îl înveți să buchisească primele litere… ai o mare responsabilitate (…) și încerci să faci tot ce poți tu mai bine pentru elevi. Peste greutate treci, prin faptul că îți place ce faci. Dacă îți iubești meseria, nu simți greutatea. Greutatea, pentru mine a constat în responsabilitatea pe care o aveam, pentru că trebuia să învăț copiii să scrie, să citească, îi ajut ca să poată să își continue studiile și după aceea. Pe de altă parte….aceasta trecea. Îmi plăcea ce fac, făceam cu plăcere și nu mai simțeam dificultăți. Poate, la sfârșitul zilei îmi dădeam seama că am obosit, dar…nu mai conta. Uitam.
• Ce vă împlinește la sfârșitul unei zile de muncă?
• Ce mă împlinește? La generația de acum, mă împlinește faptul de a reuși să îi atrag pe elevi să vină zi de zi la școală (…), să realizez la oră ceea ce mi-am propus și să reușesc să îi duc pe toți până în clasa a IV-a. Dacă azi am reușit să îi determin să vină toți la școală sau poate nu toți, poate că lipsește unul, lipsesc doi, dar atunci mă bucur și îmi spun: au venit, vin, și asta înseamnă că e bine! Iar dacă reușesc să fac la clasă ceea ce mi-am propus sau măcar 50% din ceea ce mi-am propus, tot e bine! Asta mă împlinește: ca la sfârșitul zilei să zic:„da, au venit la școală și am reușit să realizez ce mi-am propus!” (…). Am considerat mereu, frumoasă, această profesie.

• Care este relația dumneavoastră cu părinții elevilor?
• De la caz la caz. Sunt familii și familii! Avem familii cu care nu ne putem înțelege, dar și familii care au înțeles obiectivul școlii, au o motivație, le-am oferit motivație și noi și avem o relație bună. Avem și familii în care membrii sunt mai închiși în sine și nu văd rolul școlii, dar acestea sunt cazuri destul de rare. Nu am avut probleme, în general. Cu toate generațiile m-am înțeles bine și în general părinții au participat mereu la activitățile la care i-am chemat, nu pot să zic că nu. Singurul impediment este partea materială; ei nu au posibilități și noi facem tot ce putem ca să îi sprijinim. Sigur, copiilor fără posibilități, li se oferă și rechizite de la stat, rechizite care îi ajută, dar pe lângă acestea, mai sunt alte lucruri care le-ar trebui și ei nu au posibilitate… dar ne descurcăm. Unii își dau toată silința, alții sunt mai delăsători, dar…ne modelăm. Din punctul meu de vedere, pentru a fi învățător, trebuie să poți să te modelezi (…), pentru că lucrezi cu copii, nu cu mașinării.
• Ce sfat le-ați da celor care ar dori să devină învățători?
• Să aleagă această meserie dacă iubesc copiii. Atât, pentru că restul vine de la sine. Dacă îți plac copiii, restul vine de la sine; te pregătești, studiezi, te perfecționezi mereu, dar dacă nu iubești copiii, nu ai ce căuta în învățământ! Copilul simte! Asta e părerea mea, și pe baza acestei păreri am și ales activitatea didactică! (…)
• Ne-ați vorbit despre momente frumoase la catedră. Care sunt cele mai frumoase realizări din afara carierei, din viața personală?
• Cea mai frumoasă realizare e familia… și și în ceea ce privește familia, avem o vechime de aproximativ 40 de ani (zâmbește). Momente frumoase sunt multe! Ceea ce ne-am propus, am realizat. Avem un copil (pe prefectul județului Covasna, Sebastian Cucu – n.r), care ne împlinește și care a ajuns unde a ajuns, pe meritele lui. Noi am pus bazele, el a mers mai departe. Realizări sunt nepoții – avem doi nepoți- o fetiță și un băiat – și sigur că suntem fericiți că îi avem și că sunt sănătoși!
• Sunteți implicată și în activități culturale, sociale. Ce vă motivează?
• Avem o tradiție în ceea ce privește aceste activități, o tradiție ce datează, sigur, din epoca în care era Cântarea României. Dar nu conta acest lucru. Încă de atunci aveam activitate culturală cu cadrele, cu cei din sat, făceam dansuri populare, teatru și nu numai. Deci, implicarea mea în astfel de activități are rădăcini mai vechi. Sigur, și după 1990 am continuat să mă implic în activități culturale și mai ales, ca să îl însoțesc pe soțul meu (viceprimarul comunei Vâlcele, Nicolaie Cucu – n.r.), deoarece el este cel care insuflă pasiunea pentru aceste activități.
• La aceste activități purtați mereu un frumos costum popular. Care este povestea acestuia?
• Nu aș putea spune că are o poveste anume. Costumele noastre tradiționale, cu vechime, s-au rătăcit. Costumul pe care îl port este mai nou, preluat din zona Brașovului (…). Noi îndrăgim mult costumul popular și îl prețuim! Îmi place să port costum popular! Îl iubesc!
• În încheierea acestui interviu, dacă aveți un mesaj, un gând, pentru cititori, vă rog să îl transmiteți!
• Tuturor cititorilor le doresc să aibă bucurie, sănătate!

A consemnat Ana Alina Costache