În Odorheiu Secuiesc, la doar câţiva paşi de centrul cochet şi plin de flori în care tronează două catedrale impunătoare ale credincioşilor maghiari, se află singura biserică românească din oraş. Un locaş străvechi, care, „de la brâu în jos”, cum îi place părintelui Puiu să spună, a fost ctitorit de Mihai Viteazul, domnul care i-a strâns pentru prima oară pe toţi românii într-o singură ţară. De la „brâu în sus”, biserica a fost rectitorită în 1918, semn al luptelor pe care ortodoxia le-a purtat cu vremurile, care, aici, în Ardeal, nu au fost prea blânde cu neamul şi credinţa noastră. De şaisprezece ani, în această biserică slujeşte părintele Puiu, un moldo¬vean inimos, care le este românilor de aici nu numai preot, ci şi un soi de primar neales, adică un om prin inima căruia trec toate problemele comunităţii şi care slujeşte atât sfintei cruci, cât şi neamului său, românesc. Părintele nu e la primul interviu acordat revistei noastre, aşa că dialogul cu dânsul s-a legat, firesc, de cele anterioare.
„Credincioşii mei ştiu locul cheii de la biserică”
– Părinte Puiu, au trecut nouă ani de la ultima convorbire cu dvs. Ce s-a mai întâmplat de atunci? Care e soarta parohiei ortodoxe din Odorheiu Secuiesc? Mai bună, mai rea?
– Şi binele, şi răul, ni le facem noi singuri. Ca să-ţi meargă bine în viaţă, în primul rând, trebuie să fii împăcat cu Dumnezeu. Dacă eşti împăcat cu Dumnezeu, nu are cum să îţi fie rău. În al doilea rând, trebuie să fii împăcat cu tine şi, în al treilea rând, trebuie să fii împăcat cu cei alături de care trăieşti. Eu, unul, am atâta linişte aici, la Odorheiu Secuiesc, şi atâta trăire simplă, că nu le-aş putea lăsa pentru nimic în lume. Liniştea duhovnicească e o stare adâncă a inimii, iar starea asta pe mine mă aruncă în braţele împăcării cu Dumnezeu şi cu aproapele. De aceea eu sunt tare mulţumit.
– Pacea sufletească biruie răul din jur? Preoţia nu înseamnă doar rugăciune, ci şi ieşire în lume, confruntarea cu problemele credincioşilor…
– Vedeţi dvs., când am venit, aici erau zece oameni la biserică, duminica. Lăcaşul avea o sobă în mij¬loc şi ne adunam 10-12 români, ploua prin acoperiş prin vreo trei locuri, erau condiţii grele, iarna era şi foarte frig afară, erau minus 30 de grade. Ei bine, noi stăteam cu toţi acolo, în jurul sobei, şi făceam liturghie. Eu prin voi am început activitatea. Pe Sânziana Pop şi pe voi, cei de la „Formula AS”, Dumnezeu vă va duce în Rai, sunt convins total de lucrul acesta, pentru că dânsa şi „Formula AS” au deschis porţile pentru biserica de la Odorheiul Secuiesc. Şi nu numai. Când ne-am întâlnit prima dată, biserica era o ruină, şi am zis: „Hai să o facem!” Prin interviul dat atunci, prin reportajele care s-au făcut în zonă, au venit foarte mulţi donatori. Aşa am refăcut biserica şi asta a fost esenţial. Acum ea nu este plină, ci arhiplină, duminică de duminică, şi cu români şi cu secui. Şi asta este cea mai mare mulţumire a mea. Am credincioşi foarte buni, foarte simpli. Credincioşii mei ştiu locul cheii de la biserică. Când nu sunt acasă şi au nevoie de rugăciune, vin, îşi deschid singuri şi intră, îşi fac canonul, închid apoi biserica şi pleacă. Suntem o adevărată familie. Nu le-am cerut niciodată bani pentru slujbe. Să nu fiu înţeles greşit sau să par făţarnic: e obligatoriu ca biserica să se izbească, la un moment dat, de nevoia de bani, ca instituţie, nu are cum să trăiască altfel. Dar eu nu le impun credincioşilor mei taxe. Pur şi simplu, nu pot să fac lucrul ăsta, Biserica nu e un supermarket, să îi spui credinciosului: „Atât te costă cununia, atât este dez¬legarea, atât este rugăciunea de călătorie.” Dacă faci aşa, greşeşti foarte mult, pentru că Dumnezeu nu are taxe. Pe mine mă interesează mai mult să văd la o cununie lacrimile părinţilor, pe care îi aşez întot¬dea¬una în spatele mirilor, decât să iau bani la sfârşit. De acolo vine pentru mine mulţumirea cea mai mare, să văd că, într-adevăr, ei se bucură.
„În Odorhei suntem mai puţin de doi la sută români”
Intrarea în curtea bisericii
– Câţi credincioşi români mai există în Odorhei?
– Din punctul acesta de vedere nu stăm bine deloc. Teoretic, noi, românii, suntem 2% din totalul populaţiei, după hârtiile primăriei. În realitate, suntem mai puţini. Când l-a născut preoteasa pe feciorul meu, acum 13 ani, eram cam 1.000 de români, iar acum am ajuns în jur de 700-800, maximum. Mai mulţi nu suntem. Şi pe ăştia i-aş putea împărţi din nou: cei care au legătură, într-adevăr, cu comunitatea românească, însemnând biserică, adunările la Ziua Naţională, activităţi care se desfăşoară efectiv în cadrul comunităţii româneşti, şi cei pe care nu-i interesează nimic, ba chiar, mai rău, s-au maghiarizat. Eu, personal, pe unii ca aceştia nu-i mai consider români, pentru că au rupt legătura cu tot ce înseamnă românitate, şi-au schimbat până şi numele ca să se maghiarizeze: din Anton s-a făcut Antál. Nu au făcut asta singuri, ci la cererea expresă a soţiei sau soţului, care au fost mai autoritari în căsătorie. Am avut o înmormântare acum câţiva ani – el, fost cadru militar, soţia, o secuiancă de aici, din oraş; şi l-au înmormântat într-un sat unde numai eu şi cântăreţul bisericesc eram români. Se uitau ăia la noi ca la filmele cu John Wayne, nu ştia nimeni ce se întâmplă acolo – pentru că ritualul ortodox la înmormântare e deosebit. Dar au avut, totuşi, bunăvoinţă să-l în¬mormânteze cu ritualul ortodox, chiar dacă i-au schimbat numele din Anton Traian în Antál Traian.
În ritmul acesta, Odorheiul Secuiesc va ajunge, probabil, singurul oraş 100% unguresc din Ro¬mânia. De 17 ani de când sunt preot aici, foarte puţini români au venit, dar de plecat, au plecat foarte mulţi.
Avem o şcoală românească de care ţinem cu dinţii, pentru că e în pericol să dispară oricând. Sunt acum aproape 300 de copii, cla¬sele I-XII, dar foarte puţini sunt din oraş, cam 20%. Restul sunt ve¬niţi din alte localităţi. Avem copii români, dar avem şi maghiari, pentru că sunt maghiari, mulţi dintre ei oameni de afaceri, care au un pic de minte şi se gândesc că fără limba română, copilul lor va avea un viitor mort. Au înţeles că şcoala românească reprezintă, totuşi, un punct de plecare în viaţa lor şi i-au adus la noi.
„Nu-ţi cere nimeni să porţi crucea ortodoxă, dar nu huli ţara în care trăieşti”
Biserica „Schimbarea la Faţă” din Odorheiul Secuiesc
– Cum se descurcă românii în mijlocul unei co¬munităţi care este aproape 100% maghiară?
– Săracii, s-au obişnuit cu greutăţile de aici. I-au adus aici valurile vieţii şi au fost obligaţi să se adapteze. Mulţi dintre ei au fost nevoiţi să înveţe maghiara. Sunt societăţi private unde circuitul e închis, dacă nu ştii limba maghiară. Când am venit eu aici, nici grădiniţă în limba română nu prea era. Exista o singură secţie de limba română, unde erau însă 80% copii maghiari. Fata mea, de exemplu, a învăţat ungureşte forţată, că nu a avut încotro. Toţi copiii mei ştiu ungureşte, ceea ce nu-i rău deloc. Bine ar fi fost să înveţe de drag, nu cu forţa. Când preoteasa mea, care e doctoriţă, s-a angajat la spital, în 2001, a dat exa-men în limba maghiară. I s-a cerut lucrul ăsta. Acum înţelege maghiară, dar la început a fost greu. Toţi erau miraţi că ea ştia doar româneşte. Probabil că în perioada aceea nu se înţelegea că limba de stat, limba oficială, e limba română. Nici acum nu se înţelege prea bine. Unii secui nici nu vor să înţeleagă, săracii de ei. Ce să simţi pentru ei, decât milă. Pe vremuri, bătrânii făceau armată, mai intrau în contact cu limba română, dar tineretul maghiar de astăzi nu ştie deloc. Pentru mine ăsta e un semn de întrebare, pentru că ei, la bacalaureat, unde au ca materie şi limba română, iau 9 şi 10, deşi ei nu pot să citească o pagină de ziar românesc. Vă spun din experienţă, pentru că am fost asistent la examenul de bacalaureat. E dureros.
Recent, au început să conştientizeze şi ei izolarea în care trăiesc, şi, aşa cum v-am spus, a crescut nu¬mărul copiilor maghiari în şcoala românească. Se gândesc la viitorul copiilor lor. Cu ajutorul limbii române, copilul ar putea să ajungă mai sus, medic la Bucureşti, cercetător la Braşov, sau la guvern sau oriunde. De exemplu, fosta secretară a fostului premier Emil Boc era unguroaică, tatăl ei e din Odorheiu Secuiesc, iar ea a trăit în Cluj. Dacă nu ar fi ştiut limba română, ar fi avut şansa să ajungă pe scaunul ăla? Faptul că secuii nu ştiu limba română e un handicap. La unii văd o încăpăţânare de a nu învăţa lim¬ba română, la alţii este o neputinţă. Oricum, îmi e greu să îi înţeleg. La noi în oraş există o echipă de handbal bună, au fost vicecampioni într-un an, au câştigat şi o cupă, la nivel internaţional. În ea sunt jucători profesionişti de toate naţionalităţile: geor¬gieni, armeni, sârbi. Îi cunosc, pentru că cei care sunt ortodocşi vin la mine la biserică. Am avut un geor¬gian, un macedonean, doi sârbi şi un ungur ortodox din Ungaria. Ei bine, după un an de zile, toţi ştiau bine româneşte, citeau şi dialogau. De asta spun că pe unii dintre secui nu îi pot scuza. Sunt mulţi între ei care nu vor să ştie limba română şi mie mi se pare nefirească încăpăţânarea asta. Nu îţi impune nimeni să îţi faci crucea ortodoxă sau să porţi drapelul Ro¬mâniei pe piept, dar atâta timp cât ai buletinul acestei ţări, atâta timp cât pensia mamei tale sau a bunicii tale vine de la Bucureşti, nu trebuie să huleşti şi trebuie să fii în stare să te înţelegi cu ceilalţi în limba ţării tale.
„Imnul țării face parte din fișa postului meu”
Interiorul superb al bisericii
– Părinte Puiu, deşi sunteţi moldovean la origine, vorbiţi ca memorandiştii ardeleni, plin de obi¬dă şi de patriotism. Cum v-aţi împământenit aşa de puternic în locul acesta, confruntat cu atâta nedreptate şi umilinţă?
– Eu nu am ştiut cu adevărat ce înseamnă patriotismul până să vin aici. Eram tânăr şi nu pot spune că muream de emoţie când auzeam imnul naţional. Doar când se juca fotbal şi se mai cânta Deşteaptă-te române simţeam ceva. Dar acum, să vină cineva să-mi cânte imnul de 1 Decembrie, aici, în Harghita, la Odorheiu Secuiesc… Mă credeţi că acum plâng de ziua naţională? Înainte nu plângeam. Faptul că trăieşti de atâ¬ţia ani în această zonă îţi dă o anumită sensibilitate şi nu ai cum să nu plângi. Înseamnă că ţi-ai îndeplinit canonul vieţii tale, eu asta cred. Aşa m-am decis să fac şi eu ceva de 1 Decem¬brie, ca să mă simt mândru că sunt român, şi nu o mândrie falsă sau prostească, ci mândria de a dovedi că port tricolorul românesc peste piept, cu o anumită demnitate. Nu e rolul meu să organizez Ziua Naţională a României, dar mi-am zis: dacă nu o fac eu, cine să o facă? Şi am început să invit artişti şi actori, începând cu cei mari şi foarte renumiţi. Au venit la Odorheiu Secuiesc, de 1 decembrie, Florin Piersic, Tudor Gheorghe, Grigore Leşe, Dumitru Fărcaş, toţi artişti mari. Nu am avut bani să le dau. Le-am plătit transportul, masa şi cazarea. Iar ei au ac-ceptat, pentru că ceva i-a răscolit. Mi s-a întâmplat cu un singur interpret de muzică populară, nu-i dau numele, care atunci când l-am sunat, mi-a spus direct: „Părinte, eu fără 3500 de euro nu vin nicăieri.” L-am rugat atunci să ia o hartă şi să se uite unde este Odorheiul Secuiesc, apoi să se gândească de unde aş putea eu să îi dau aceşti bani. Mi-a spus că ştie unde este Odorheiul, dar ăsta este tariful lui. I-am spus atunci să îşi dea jos cocarda tricoloră din piept, că degeaba o ţine şi i-am închis telefonul. Dar, cu această excepţie, să ştiţi că toţi mi-au răs¬puns foarte bucuroşi. La un moment dat, chiar în anul când l-am adus pe Tudor Gheorghe, autorităţile mi-au făcut probleme cu sala, pe care, până la urmă, am obţinut-o. Când l-am sunat pe Tudor Gheorghe să îi spun că, poate, nu va avea unde să cânte, mi-a spus: „Părinte, eu nu am nevoie de un acoperiş să le cânt românilor. Îmi găseşti o buturugă mare, o pui în curtea bisericii şi mă urc pe ea şi cânt sub cerul liber.” Anul trecut am reuşit să îl aduc şi pe Dumitru Fărcaş. Nu vă spun ce a fost… pentru că el nu a venit cu mâna goală, ci cu 30 de oameni, cu tot ansamblul lui de la Cluj.
Eu tare le mulţumesc tuturor, pentru că sunt oa¬menii lui Dumnezeu. Pentru mine va rămâne întot¬deauna, ca un canon al vieţii, să mă rog pentru ei. Atâta pot să le dăruiesc, că nu am altceva, decât rugă¬ciuni. Aşa că asta face părintele Puiu la Odor¬heiu Secuiesc, se ocupă şi de treburile astea, e o cruce a mea, pe care trebuie să o duc. Cât oi sta aici, până oi pleca, până oi muri, Dumnezeu ştie ce rân¬duieşte, trebuie să fac lucrul ăsta. Este obligatoriu, nu pentru mărire, nu pentru grad, nu pentru bani, ci intră în „fişa postului” meu, a hirotoniei mele. Aşa cred eu.
„În Harghita și Covasna, cea mai slabă verigă este statul român”
Odorheiul Secuiesc – centrul oraşului
– Părinte Puiu, în calitate de preot şi de duhovnic, simţiţi mai bine decât oricine sufletul omenesc. Cum vă explicaţi antipatia aceasta a maghiarilor faţă de români? Ce-i învrăjbeşte pe secui contra noastră?
– Nu secuii ne fac viaţa grea. Politicienii care-i conduc au în sânge boala asta de a crea diversiuni. Omul de rând, maghiarul obişnuit, e un om sănătos, un om normal. Dar de la revoluţie încoace, vreme de 25 de ani, ei au fost intoxicaţi continuu de o pro¬pagandă care i-a ponegrit mereu pe români, şi cred că propaganda asta le-a intrat în reflex. Naţionalis¬mul ăsta extrem i-a adus însă într-o situaţie de mare sărăcie, şi asta este foarte dureros. Uitaţi-vă că din ’90 încoace, răstimp în care UDMR a fost mereu la gu¬ver¬nare sau în umbra guver-nării, Harghita împreună cu Covasna au ajuns cele mai sărace judeţe din tot Ardealul şi alcătuiesc una dintre cele mai sărace zone din Româ¬nia. Eu sunt convins că sunt jocuri politice la mijloc. Dacă judeţul ăsta sau Covasna ar fi fost undeva la graniţă, aş fi avut circumstanţe să spun că, poate-poate, planul lor e să se rupă de România şi să se lipească de Ungaria, dar aici, în inima ţării, nu au cum. Sunt jocuri politice, pentru că pe baza aşa-zisei autonomii a ţinutului secuiesc s-au câşti¬gat voturi ani de zile. Dar cred că maghiarii s-au trezit şi ei între timp, şi-au dat sea¬ma că, de la Revoluţie încoace, numai cu „momeală” naţionalistă extremă sunt ademeniţi. Un exemplu sunt alegerile locale: unde UDMR-ul a cam căzut la urne…
– Cum vă explicaţi indiferenţa totală a auto¬rităţilor de la Bucureşti?
– Chiar nu-mi explic! Cu excepţia lui Traian Băsescu, care a venit aici, a fost foar¬te sincer, le-a spus şi maghiarilor ade¬vărul în faţă, că nu vor avea autonomie câtă vreme e el preşedinte, dar a şi făcut ceva pentru zona asta şi de aceea maghiarii l-au iubit şi l-au susţinut, iar la încercarea de suspendare a lui, au votat toţi împotrivă, în rest, toţi politicienii pe care i-am cunoscut, care au venit de la Bucureşti aici, au venit numai să vadă frumuseţea zonei şi să vâneze. Niciunul nu a venit să bată la uşa comunităţii şi să întrebe: „Măi, fraţilor, voi ce nevoi aveţi?” Nu la uşa mea, a bisericii, nu, să bată la uşa comunităţii româneşti sau la cea a comunităţii maghiare. Nici pe ei nu i-au căutat, pentru că şi pe ei i-au păcălit li¬derii lor politici, cum ne-au păcălit şi ai noş¬tri pe noi, pe români. În Harghita şi Co¬vas¬na cea mai slabă verigă este statul român.
– Cum sunt, de fapt, secuii? Vă întreb fiindcă trăiţi zi de zi printre ei şi nici n-aţi dat bir cu fugitul, ca mulţi români…
– Să ştiţi că secuii sunt oameni civilizaţi, oameni buni, oameni serioşi, parolişti. Eu am învăţat multe de la ei şi îi cunosc bine, pentru că la mine în biserică intră secuiul ca la el acasă – bineînţeles, respectând principiile bunului simţ şi fără forme agresive de naţionalism. Nu-mi place naţionalismul agresiv. Eu cred că naţionalismul aici, în zonă, se poate exprima prin rugăciune şi blândeţe. Dovadă că mulţi dintre ei caută dezlegarea preotului ortodox. Duminica, de obicei, sunt români cei care vin la slujbă, dar în cursul săptămânii, mă caută mai mult secuii. Mai ales când vin de pe la ţară, de undeva; ei ştiu că au o problemă pe care, poate, nimeni nu le-o împărtăşeşte sau nu le-o alină, de aceea vin la preotul ortodox. Şi vin de la toate confesiunile, pentru că nici la protestanţi, nici la catolici nu există, de exemplu, rugăciuni de mângâiere a sufletului, de dezlegare. Când le citeşti o rugăciune a părinţilor pentru copii – că ei au copiii plecaţi în Ungaria, sau au un copil care bea, ei simt un ajutor de Sus. Şi dacă preotul îi citeşte o rugă¬ciune, şi dacă s-a împlinit rugăciunea preotului, că Dumnezeu are grijă să se împlinească, el îi spune apoi vecinului, vecinei, şi aşa ajung să te mai caute şi alţii. Să ştiţi că asta a fost şi o formă de supravieţuire a mea, inclusiv financiară, să mă sprijin şi pe credincioşii secui. Că salariul meu e unul de mizerie, nici jumătate din salariul unui profesor nu iau, pentru că fondurile sunt jumătate de la parohie, jumătate de la stat.
– Dar nu aveţi salariu de preot misionar?
– A fost cândva, acum e istorie. Asta e o problemă care ar trebui rezolvată, în zona asta, de Sfântul Sinod. Erau îna¬inte salarii plătite dublu de la stat, pentru că erau zone defavorizate, dar de câţiva ani buni s-au scos fondurile astea. Din fon¬dul misionar central al Sinodului primesc bani parohiile sărace, dar eu nici nu vreau să mă număr printre ele. Atât timp cât am forţa de a mişca ceva, biserica mea nu va fi declarată nevoiaşă. Biserica asta trebuie să aibă steagul sus, că nu-i lipseşte nimic! Cât sunt eu în putere şi pot să fac ceva, eu cred că Dumnezeu nu mă va lăsa.
„ Am biserici fără niciun credincios ”
Icoane de patrimoniu
– Părinte, sfinţia voastră aveţi în păstorire şi parohii din sate foarte sărace, care au doar unul, doi credincioşi români…
. . 
– Să ştiţi că nu am sate în păstorire, am de fapt biserici fără niciun credincios, cum sunt, de exem¬plu, Vlăhiţa, Mereşti sau Crăciuneşti, unde există sfinte lăcaşe, cu casă parohială drept mărturie că acolo au fost români cândva, dar în care acum nu mai trăieşte niciun ortodox. În vremea comunistă, acolo funcţionau mine, întreprinderi mari, care au avut foarte mulţi români angajaţi, dar acum, că ele s-au închis, românii au plecat. Ei bine, de bisericile acestea trebuie să aibă grijă cineva, să nu cadă, să nu se deterioreze, că nu poţi să le laşi să moară sub ochii tăi, nu poţi uita că au fost vii, că au ars de credinţă şi rugăciuni. Mă chinui, le pun geamuri, le pun uşi, că le mai fură ţiganii, mai fac câte o rugăciune în ele, că liturghie nu am cu cine să fac, şi-L rog pe Dumnezeu să le ţină în picioare. Eu mă bucur că Dumnezeu m-a adus aici şi că mă pune la încercare. Aici am şansa, într-adevăr, să-mi desfăşor vocaţia preoţească, să lupt, să am activitatea pe care mi-am dorit-o, de fapt -, cu satisfacţia că şi Dumnezeu îmi va răsplăti credinţa şi truda, iar copiii mei şi familia mea vor vedea peste ani ce am făcut şi vor avea mândria că am lăsat ceva în urma mea. Poate că peste vreo 50 de ani, copiii copiilor mei vor veni aici şi vor zice: „Uite, biserica asta a fost pictată de bunicul meu.”Şi-apoi, să ştiţi că în alte părţi ale lumii e şi mai rău decât aici. Am mers prin Occident şi am văzut bisericile lor goale, triste şi reci. Nici măcar turişti nu mai sunt în ele. Eu sunt mândru că în ţara noastră bisericile ortodoxe sunt pline de oameni care radiază bucurie şi care, după slujbele de la marile praznice, mai stau, uneori, împreună şi se bucură de sărbători. Deci, vezi viaţă în bisericile noastre, iar pentru mine, asta este şi o mândrie, şi o bucurie. Înseamnă că Dumnezeu e aici, cu noi, şi nu întâmplător România e numită grădina Maicii Domnului, pentru că nimic întâmplător nu se petrece în lumea asta.
– Părinte, mi-e greu să vă întreb, dar credeţi că există un viitor pentru credinţa ortodoxă, în partea asta de ţară?
– Să ştiţi că eu din fire sunt optimist. Eu văd viitorul bine, eu văd „luminiţa de la capătul tunelului”. Un om care are credinţă în Dumnezeu nu poate să fie pesimist. Dacă te încrezi în Dumnezeu, ştii că Dumnezeu va rezolva problemele, numai că trebuie să vrei şi tu, trebuie să ai voinţă. Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă. Un om bun nu poate fi trist, eu nu am văzut oameni buni să fie trişti.
Ei ştiu să iasă din încurcătură cu bucuria pe faţă, pentru că se ancorează cu nădejde în Dumnezeu, şi Dumnezeu nu te lasă nicio¬dată. Românul iese la suprafaţă, trebuie să iasă, pentru că are credinţă în Dumnezeu. Toate se vor rezolva, atâta timp cât ne vom uni toţi la un loc, şi credinţa, şi voinţa, şi dragostea. La o căruţă sunt doi boi, dar dacă trage unul hăis şi unul cea, nu merge. Trebuie să tragem toţi pe acelaşi drum.
Atâta timp cât la Odorheiu Secuiesc va exista şcoală românească, va exista biserică românească, şi dacă va exista o colaborare normală cu maghiarii, fără agresivitate şi şovinism, nu vor fi probleme. În momentul în care deviezi de la toate astea şi încerci să-i arăţi celui de lângă tine că tu eşti mai bun, că eşti mai grozav, pierzi. Românismul nu are termen de valabilitate. Un român adevărat nu poate să iubească ţara, biserica, şcoala pe un termen fix; el se naşte cu iubirea asta şi o duce cu el în mormânt.
www.formula-as.ro
