Există diverse feluri de a privi lumea care ne cuprinde, de a ne-o imagina şi a ne da cu părerea, iar acestora noi le spunem „concepţii despre lume”. Dintre acestea doar trei se supun atenţiei noastre: cea materialistă, cea religioasă şi cea cosmologică sau logică. Cea din urmă încearcă să le explice pe primele două. Azi o vom comenta pe cea dintâi. Pentru aceasta vom însoţi gândirea filozofului danez Martinus, exprimată în lucrarea sa „Logică”, apărută în 1938 în limba daneză, în Danemarca, fiind apoi tradusă în mai multe limbi.

 Curiozitatea ne-a îndemnat să vedem ce putea conţine o carte cu circa 300 de pagini cu titlul „Logică”. Citind şi traducând această lucrare, am înţeles că într-adevăr este vorba despre exprimarea unei gândiri / concepţii logice, referitoare la universul în care trăim. Pentru exemplificare am ales capitolul al 6-lea, întitulat „Gândirea, ştiinţa şi concepţia materialistă despre lume”.

În acest capitol, autorul scoate în evidenţă relaţia existentă între gândire, ştiinţă şi concepţia materialistă despre lume, în contrast cu concepţia creaţionistă, pornind de la un anumit stadiu de evoluţie a umanităţii:

«Omenirea pământeană se află deci într-un stadiu în care indivizii singulari numai foarte greu pot să intre în contact cu adevăratul sens al vieţii sau să găsească un răspuns just la marea întrebare: „Care este adevărul?” Această greutate a avut ca rezultat chiar opinia că nu există deloc răspuns la menţionata întrebare, şi că totul este hazard».

Autorul remarcă un fapt real: odată cu amplificarea gândirii ştiinţifice şi înmulţirea intelectualilor, a apărut o nouă concepţie despre lume, cea materialistă:

«Mai ales în aşa-zisele „cercuri intelectuale” are mare succes concepţia că viaţa nu are un sens, şi că nu e deloc posibil de dobândit o cunoaştere despre realităţile nemateriale. Deci este valoros a explora cât de „intelectuală” este o astfel de concepţie, dacă ea se află printre opiniile „create din aer”, dintre care noi deja am intrat în contact cu una».

Martinus este de părere, ca de altfel şi savanţii lumii, că ştiinţa trebuie să se bazeze pe fapte sigure: «Intelectuală sau ştiinţifică, o concepţie poate fi fundamentată numai pe fapte sigure. Fiecare analiză a detaliilor ei trebuie să se bazeze pe experienţe trăite. În caz contrar, ea este numai presupunere, iar o astfel de presupunere în niciun fel nu este stabilă sau de neclintit».

Aici autorul apelează la gândire şi la rolul ei: «Gândirea este acelaşi lucru cu stabilitatea mentală sau capacitatea de a menţine gândurile în contact cu realitatea; şi o concepţie care poate fi anulată de fapte, şi astfel să se arate ca neadevărată, nu poate fi deloc ştiinţifică sau cu adevărat intelectuală. Numai o analiză a realităţii poate fi stabilă, absolut convingătoare şi sută la sută intelectuală. Doar ea poate pe deplin să se încadreze în ştiinţă. Numai faptele pot alcătui o logică absolută».

Dar aici se naşte întrebarea gânditorului, dacă concepţia materialistă se bazează pe fapte trăite sau nu: «Oare deci este posibil a fundamenta prin fapte trăite concepţia materialistă despre lume, după care se contestă nemurirea, se neglijează orice cuvântare despre realităţile spirituale, şi se crede că totul este materie şi soarta este un hazard? – Oare această concepţie despre lume se bazează pe o analiză a faptelor?  La această întrebare, filozoful e de părerea că, dintr-un anumit punct de vedere, se pare că da, este posibil, dar «ceea ce se vede devine un fapt numai într-un anumit domeniu, în care observatorul are o capacitate perfectă de a-l analiza. În afara acelui domeniu, nu se creează fapte, ci numai presupuneri, iluzii sau superstiţie».

În continuare, autorul analizează diferenţa dintre aparenţă şi realitate, între ceea ce „se vede” şi ceea ce „nu se vede”, explicând astfel baza fragilă pe care se fundamentează modul „materialist” în care unii oameni privesc lumea:

«Concepţia materialistă despre lume se bazează pe întâmplări „văzute”. În viaţa de fiecare zi „se văd” fiinţele născându-se şi murind; „se vede” cum natura ruinează cu cruzime şi ucide prin erupţii vulcanice, cutremure de pământ şi cicloane, prin lipsă de ploaie şi recoltă insuficientă. „Se văd” multe fiinţe accidentate fără de vină, lezându-se sau murind nenatural. „Se văd” sărăcie, foamete, dezonorare şi sclavie. „Se văd” schilozi orbi, muţi şi surzi, şchiopi, idioţi şi nebuni. Peste tot se pot „vedea” ipocrizie şi calomnie, laşitate şi sinucidere, strigăte de groază şi chinul morţii. Pe scurt spus, se poate trăi experienţa unei foarte cuprinzătoare „vederi” a hazardului şi haosului. „Se vede” o lume total lipsită de vreun plan.»

Totuşi, o astfel de „vedere” pe care se bazează  concepţia materialistă despre lume nu constituie o analiză profundă, conchide Martinus: «Dimpotrivă, ea este ceva crud şi neexplorat. Ea este prima vedere nemijlocită şi nedetaliată pe care o are fiecare observator sceptic, fără mare capacitate de analizare şi fără de un ascuţit simţ logic».

Pentru ca afirmaţia de mai sus să nu rămână o simplă afirmaţie, logicianul vine cu argumente şi explicaţii: «Pentru „a vedea” lumea ca pe un hazard haotic, şi vieţuitoarele ca pe nişte fiinţe efemere, nu este nevoie de un talent special. Concepţia materialistă despre lume este primitivă, iar acesta este un fapt incontestabil, cu toate că mai ales erudiţii şi chiar „oamenii de ştiinţă” proeminenţi, precum doctorii sau profesorii, sunt adepţi ai ei; recunoaşterea lor nu garantează că acea concepţie este identică cu adevărul, deşi pentru mulţi se înţelege că ei reprezintă un factor instigator pentru a o accepta; dar nimic nu devine ştiinţific şi intelectual datorită doar acceptului şi apărării oamenilor de ştiinţă, deoarece şi ei sunt limitaţi, au slăbiciuni, domenii în care ei sunt neştiutori. Sunt necesari total alţi factori pentru a construi o concepţie ştiinţifică, şi numai un om primitiv, fie în mătase, fie în zdrenţe, poate accepta fără critică tot ce vine de la „ştiinţă”, publicaţii sau alte asemenea, pe care unii le cred autorităţi. „Dulcile cuvinte îi încântă pe cei neînţelepţi”-»

Exemplele care urmează vin să întărească cele spuse mai sus: «Imaginea materialistă a lumii deci se poate „vedea”. Se poate „vedea” şi un iluzionist „mâncând” lame de ras, bucăţi de sticlă sau ceva asemănător, ori că el „înghite” foc, că într-un mod „miraculos” el face să apară sau să dispară obiecte solide, că „nu prin atingere”, ci printr-un „simplu gând” el poate face să se mişte cărţile dintr-un pachet, că el poate „crea prin vrajă” animale vii, sau arăta fantome şi multe alte fenomene „miraculoase”. – Dar aceasta dovedeşte o vrajă, face din aceasta un fapt? Cu toate că cei prezenţi „văd” fenomenele imediat înaintea ochilor, oare ei totuşi nu ştiu că dincolo de ceea ce „văd” se ascunde o explicaţie naturală?-»

Autorul afirmă că fără de acea explicaţie „ceea ce se vede” rămâne doar o irealitate sau iluzie: «„Ceea ce se vede” mereu rămâne o iluzie, când partea ei principală este mascată prin obiecte de camuflaj, care falsifică imaginea reală şi fac „spectacolul” să apară cu totul altfel decât este el ».

Se pare că, la scară mare, după cum spune Martinus, la fel este şi situaţia referitoare la Univers, la existenţă şi la viaţa de fiecare zi, atunci când „lipseşte o explicare a celor văzute”: « Foarte mari domenii sunt ascunse şi, în mod firesc, aceasta are ca urmare faptul că cele trăite sunt percepute ca ceva altceva decât sunt ele în realitate. Dar o trăire care apare altfel decât este ea în realitate poate fi numai o iluzie. Baza concepţiei materialiste despre lume, pe care o alcătuieşte experimentarea materială de fiecare zi a vieţii, este deci o iluzie, este acelaşi lucru cu experimentarea unei lumi ireale. – A considera această lume ireală ca fiind reală, a o considera o imagine credibilă despre univers, înseamnă deci a crede într-o iluzie; dar o astfel de credinţă este în mod sigur – superstiţie. Prin urmare, concepţia materialistă despre lume nu este ştiinţă, ci superstiţie. Adepţii şi apărătorii ei pot, după o atestare adevărată, să se numească numai – superstiţioşi, aparţinători unui nivel de conştiinţă total nedemn pentru oameni „intelectuali”, şi mai ales nedemn pentru membrii cercurilor universitare. De aceea un om de ştiinţă adevărat, înalt evoluat, se îndepărtează de o astfel de concepţie. Din ce în ce mai clar el vede că ea este proclamabilă doar de către „un neînţelept care mărşăluieşte liniştit acolo unde chiar îngerii n-au curaj să păşească” ».

De ce această situaţie? Pentru că, aşa cum spune filozoful: «…există „oameni de ştiinţă” mai puţin loiali adevărului, care, datorită unui titlu de doctor sau profesor, obţinut într-un domeniu îndepărtat de adevărata analiză a lumii, se cred îndreptăţiţi să vorbească de parcă ei ar fi calificaţi şi pentru o vorbire „ştiinţifică” despre acea analiză a lumii; dar o asemenea susţinere nu-i fac pe ei oameni de ştiinţă. Un profesor de chimie nu este neapărat şi specialist în limbi. A fi un brutar priceput nu înseamnă a fi şi un croitor priceput. Poţi fi un bun meşteşugar fără să fii neapărat pantofar, şi tot aşa poţi fi un om de ştiinţă eminent, neavând experienţă în analiza lumii ».

Concluzia pe care o trage autorul ni se pare justă:  «Un om de ştiinţă perfect şi moral evoluat ştie că este neştiinţific să vorbească cu autoritate în domenii despre care el nu are suficientă cunoaştere şi experienţă, şi în care el deci nu este acasă. Este în afara oricărui dubiu că rămânând fidel ştiinţei adevărate, el evită cu grijă s-o compromită pe aceasta şi pe sine însuşi prin negarea lui Dumnezeu, prin negarea nemuririi şi a formelor de viaţă mai înalte decât cea omenească; mai pe scurt spus: el evită cu grijă o concepţie materialistă despre lume».

În capitolul al 7-lea, filozoful îşi continuă argumentarea logică, cu referire la viaţă şi moarte:  «Niciun fel de fapte nu pot respinge realitatea că materialista concepţie despre lume este numai o superstiţie. Faptul că fiinţa vie se naşte şi moare în niciun fel nu poate contesta nemurirea ei, când este o realitate că viaţa este alcătuită dintr-o mulţime cuprinzătoare de forţe care devin de neperceput şi parcă dispar, – nu datorită încetării existenţei lor – ci doar din cauza unor lipsuri în obişnuita putere de simţire şi de constatare omenească». Autorul face trimitere la existenţa unor forţe aflate în afara puterii noastre de înţelegere: «Acele forţe deci se întind în regiuni din afara celei a capacităţii senzitive obişnuite şi, dacă această capacitate obişnuită a noastră ar fi destul de puternică, noi am putea urmări şi constata peste tot legile şi efectele lor. Dar când viaţa, sau ceea ce este viu în fiecare fiinţă, este un complex de forţe ale căror efecte se întind într-un domeniu absolut inaccesibil pentru capacitatea senzitivă obişnuită, în ce fel deci se poate vorbi cu autoritate despre acel domeniu invizibil şi deci necunoscut, cât timp nu se poate dobândi cunoaşterea pe alte căi?»

Şi din nou autorul vine cu o concluzie justă:  «Afirmaţiile despre ceva necunoscut pot fi numai presupuneri. Presupunerile pot fi greşeli. Şi nişte afirmaţii care se pot arăta greşite nicidecum nu pot fi ştiinţă. A afirma că o persoană vie este o fiinţă muritoare nu are deci nimic comun cu . . ştiinţa, cât timp o afirmaţie rezultă doar din obişnuita putere de simţire şi de constatare fizică».

Dragi cititori, am prezentat aici doar un mic fragment din opera lui Martinus, un gânditor de excepţie, care şi-a dezvoltat ideile într-un adevărat sistem filozofic, expus în capodoperele sale de o logică impecabilă: „Cartea Vieţii” în 7 volume, „Imaginea lumii eterne” în 6 volume (ultimele două publicate după moartea sa), la care se adaugă cartea în discuţie – „Logică”, şi alte peste 30 de cărţi, care toate împreună constituie aşa-zisele analize cosmice sau ştiinţa spirituală, cum îi plăcea să spună. Cert este că cel care îi urmează firul expunerii porneşte într-o fascinantă „călătorie cosmică spirituală” pentru descoperirea structurii şi complexităţii universului în care trăim, a legilor care-l guvernează şi a esenţei vieţii.

(Traducere şi comentariu: Mihai Trifoi)

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail