Tatiana Scurtu Munteanu, născută în localitatea Călărași, din Basarabia, este câștigătoarea mai multor premii naționale și internaționale, publicată în mai multe antologii, autoarea a două volume de poezii, proaspăt câștigătoare a premiului doi la Festivalul Internațional „Renata Verejanu”, apreciată și promovată în mai multe reviste literare, absolventă a liceului „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe, licențiată a Facultății de Drept și de Litere la Universitatea „Dunărea de jos” din Galați…

Ce ar trebui să  știm despre parcursul acestui drum literar? Când și cum a început? Ce a însemnat fiecare premiu? Cu ce gânduri te-ai întors după premierea de curând de la Chișinău?

T.S.M.: Nu sunt multe de spus despre mine. Regret faptul că am scris puţin până în acest moment, dar mă consolez cu gândul că am trăit mult pentru a scrie puţin… Tot ce am realizat îmi aparţine, am ridicat o scară spre cer, parcă, în toţi aceşti ani. M-am dedicat profesiei de dascăl, care, consider că e una de salvare, ba mai mult, de construire şi modelare. Iar poemele cele mai frumoase pe care le-am scris sunt cele două fiice ale mele, la care mai încerc să adaug câte un vers în fiecare zi. Şi nu întâmplător le-am îndrumat către Liceul de Artă, pentru ca în viitor să ştie să-şi creeze singure muzica vieţii.

Revenind la pietrele presărate în calea mea lirică, aş spune că debutul meu poate nici nu s-a realizat încă. Revista Clipa Siderală din Chişinău a fost prima spre care mi-am îndreptat poeziile în 1999, după care au urmat şi altele de partea cealaltă a Prutului, unde m-am stabilit din anul 2000, venind cu bursă de studiu la  Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, loc în care numai Dumnezeu m-a putut aşeza. Premiile pe care le-am luat de-a lungul timpului m-au întărit, m-au convins că mesajul ajunge la cel mai critic cititor, iar poezia mea îşi îndeplineşte scopul. Poetul Nicolae Sava spune la publicarea mea în Convorbiri literare, „Bucuraţi-vă că mai apar poeţi în limba română!”.

Premiul obţinut la începutul lunii septembrie la Festivalul Internaţional de Poezie Renata Verejanu, din Chişinău, m-a readus pe meleagurile natale atât de frumos şi de înălţător. Nimic nu se compară cu recunoaşterea de acasă. Am fost profund surprinsă şi extrem de onorată să primesc premiul II la categoria Poezie din partea unui juriu numeros, prezidat de academicianul Mihai Cimpoi.

Crezi că venirea ta în România la studii ți-a schimbat destinul? Și dacă da, cum?

T.S.M.: Nu cred că mi-am schimbat destinul, ci doar am mers pe calea mea. Am fost fericită alături de familia mea, prietenii şi profesorii din Călăraşi (Moldova), acolo unde m-am născut, unde am trăit prima dragoste, unde am scris primele versuri, alături de oameni deosebiţi, pe care i-a durut plecarea mea, dar care nu s-au gândit nicio clipă să-mi taie aripile, lăsându-mă să zbor spre ceea ce trebuia să devin, cu riscul de a mă pierde definitiv. Am renăscut apoi aici, considerându-mă tot acasă, iubind şi scriind în continuare, întâlnind alţi oameni frumoşi, care mi-au definit traseul şi alături de care am construit fiecare metaforă a vieţii mele.

Cum ai descoperit că ai acest talent? A adus el ceva în plus în viața ta? Povestește-ne despre cum și când s-a produs debutul?

T.S.M.: Nu întâmplător mi-am ales meseria sau poate m-a ales ea pe mine. Profesorii sunt cei care au văzut ceva în mine, înainte să văd eu. Dacă mi-ar fi reprimat această pornire, poate că poezia mea nu ar fi existat astăzi. Eu nu prea scriam compuneri, adesea veneam cu versuri pe tema cerută, pentru mine era firesc acest tip de exprimare, dar nu mi s-a reproşat niciodată că nu am respectat cerinţa, aşa că debutul meu în orele de română s-a produs, ore care nu-mi doream să se mai sfârşească niciodată. Analizele literare şi gramaticale, modelele din literatura română stau în ansamblu la baza a ceea ce sunt.

Ce o inspiră pe poeta Tatiana Scurtu Munteanu atunci când scrie? Ești mulțumită de ce îți iese prima dată sau revii asupra textului?

T.S.M.: Elevii clasei a VIII-a de la liceul la care predau, „Paul Bujor” din oraşul Bereşti, judeţul Galaţi, m-au întrebat, la o întrunire literară, acelaşi lucru. E o întrebare la care zâmbesc, una care mă înseninează, fiindcă inspiraţia vine de sus, de altundeva decât această lume, un sentiment fabulos pe care îl simt oamenii de creaţie, o umplere cu sfinţenie trăită prin porii acestei lumi şi a tot ce ne înconjoară. Scriu atunci când îmi găsesc liniştea şi echilibrul, sunt destul de critică cu tot ceea ce aştern pe hârtie, consider că am capacitatea de autoevaluare, versurile se nasc destul de greu, fiind selectivă în corespondenţele dintre sentimente şi cuvinte, alegându-mi cu migală simbolurile. De obicei nu revin asupra textelor, considerând aproape o crimă modificarea ADN-ului lor.

Ce părere ai despre lumea literară de astăzi? În ce direcție crezi că se îndreaptă ? Scrii în vers clasic, care este părerea ta despre poezia modernă în vers alb? Crezi că are puterea de a transmite la fel de mult ca poezia în vers clasic?

T.S.M.: Artă şi-a însuşit de ceva vreme rolul de a şoca. Mişcarea dadaistă, care nu a spus nimic în literatură, şi-a lăsat urmaşi în contemporaneitate. Aceştia cred că pot crea sensuri din absurd, renegând poezia clasică, însă cuvintele lor extrase la întâmplare dintr-un sac şi aruncate pe hârtie vor umple volumele şi bibliotecile, dar nu şi sufletele. Şi iată-vă scriitori de o „sensibilitate şarmantă”, după cum scria Tristan Tzara. Poezia nu constă doar în rime, în teme, sugestii sau metafore. E o structură complexă pe care dacă nu o simţi, poţi trăi doar cu falsa impresie a creaţiei.

Crezi că poezia unui autor poate fi influențată de poeții pe care-i citește? Care sunt poeții tăi preferați?

T.S.M.: Aceasta e o întrebare extrem de importantă şi răspunsul meu va veni probabil în contradicţie cu alte opinii. Lectura este esenţială pentru oricine. Simţirile noastre rezonează cu anumite genuri, curente, motive literare şi începuturile poetice vor fi cu siguranţă o prelungire a ceea ce ne-a străfulgerat, vom semăna inevitabil prin anumite note cu cei pe care îi iubim, pe care îi cititm de fiecare dată cu aceeaşi pasiune, însă dacă un poet nu-şi creează propriul stil şi o poezie originală, unică, el nu există! Eu îi citesc pe simboliştii români, francezi şi ruşi, îmi place să citesc poezia în limba în care a fost scrisă, din simplul motiv că metafora nu poate fi tradusă, ea are în fiecare limbă o altă rezonanţă.

Ce așteptări ai de la acest drum literar? Ar fi interesant de știut cum te vezi peste 20 de ani? Eu sper să ne vedeam la o cafea și să ne dăruim una alteia ultimele apariții editoriale cu același entuziasm pe care l-am avut când ne-am întâlnit prima dată.

T.S.M.: Nu pot decât să sper că vom trăi ani frumoşi, plini de poezie, bucurând suflete şi înflorind inimi. Numărul cărţilor publicate nu-mi este important, ci mai degrabă cel al zâmbetelor din jurul nostru.

După volumele „Paralelismul singurătății” (2013) și „Râuri voi ce despărțiți”, ce urmează? Cu siguranță pregătești ceva… . .

T.S.M.: Lucrez la volumul „Mănăstirile din gânduri”, o carte a zidirii mele întru dragoste şi frumos, trecută prin toate anotimpurile evoluţiei spirituale, dar voi lăsa cititorul să spună mai multe despre ea. Nu-i grăbesc apariţia, dar nădăjduiesc să ne bucurăm de ea în 2016.

Am fost martora lacrimilor nărăvașe pe care nu ai putut să le mai ții în frâu în urma vizitei tale la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe; cum l-ai regăsit după atâția ani și ce amintiri ți-a trezit?

T.S.M.: Am revenit la Sfântu Gheorghe cu atâta bucurie, nerăbdare, plinătate. Anii de liceu au fost şi rămân speciali pentru mine, e aproape imposibil de redat evlavia simţirilor mele. Lansarea Caietelor de la Araci, la începutul lunii iulie, organizată de doamna dirigintă Luminiţa Cornea, mi-a oferit ocazia să retrăiesc trecutul, să revăd oameni minunaţi, să îmbrăţişez locuri care mi-au rămas în gând, pe care şi astăzi le visez. Emoţia mea a fost extrem de puternică fiindcă poezia s-a împletit atât de frumos cu peisajul de la Casa Memorială Romulus Cioflec, în jurul unor prezenţe care-mi deschid de fiecare dată izvorul etern al iubirii. Ne-am regăsit neschimbaţi şi ne-am împărtăşit din poezia noastră cea de toate zilele.

Ți-e greu să trăiești departe de casa părintească, de părinți, de frați? Cum îți alini acest dor? Povestește-ne ceva de „acasă”, despre familia ta, copii tăi.

T.S.M.: Vreau să cred că nu sunt niciodată departe de casă. Am avut o tentativă de a mă stabili în Canada, imediat după terminarea liceului, însă eu nu pot fi înstrăinată, prin urmare sunt tot acasă, la Galaţi sau la Călăraşi. Am trăit tot atâţia ani de o parte şi de alta a Prutului, familia mea e şi aici şi acolo, nu există diferenţă între cele două case. Când eram la liceu şi mijloacele de comunicare erau mai reduse, mergeam doar în vacanţe în Moldova, obişnuiam să spun că mi-e greu pe suflet atunci când mă sfâşia dorul. Însă am învăţat să-mi transpun dorul în versuri, aşa încât a devenit laitmotivul poeziei mele.

Am o mare curiozitate, cum definești tu dorul? Și dacă ai vreun dor care doare?

„Dorul ară în mine cuvântul,/ Tu-mi alergi prin țărână, strângându-l.” Basarabenii au un fel al lor de a le fi dor, de ţară, de limba română, de omul drag… Ce pot să spun mai mult? Fiecare poezie a mea plânge sau înfloreşte de dor.

Felicitări pentru toată activitatea și succes în continuare! În încheiere te rog să transmiți cititorilor tăi un gând.

Îţi mulţumesc pentru această redeschidere a porţilor spre trecut şi a urărilor frumoase pentru viitor. Vă doresc tuturor o toamnă bogată, inimi curate şi multă poezie în trăire. Mă gândesc cu drag la voi şi sper să ne vedem sau să ne revedem cât mai curând!

Mihaela Aionesei, Tg. Secuiesc

Râuri, voi, ce despărțiți

Am aripi de vânt uscate
Și priviri înlăcrimate,
Am tăcerea înlemnită
Și suflarea amorțită.
Am în piept un dor prelung,
Pân’ la tine să ajung
Și la apa ta de sânge
Cu tot dorul să pot plânge
Pe cei ce i-ai dus cu tine
Înecați de căzăcime,
Pe care-i mai ții în viață
Fără dreptul la speranță.
Nistrule, de ce ai fi?
Bine-ar fi de nu te-am ști
Decât apă curgătoare
Și nu râu ce faci hotare.
Nistrule, de ce ești frate
Cu Prutul care desparte
Doi copii de-același neam,
Două frunze de pe-un ram?
Sprijini harta hăcuită
Și de dușmani stăpânită,
Care nu vor să-ntregească
Limba noastră românească.
Nistrule, apa ta dulce,
Soarta unde ne-o va duce?
Și ce limbă vor vorbi
Cei ce peste ani vor fi
Pe pământu-nsângerat
Și atât de-nveninat,
Că n-ai unde să te miști
De atâția comuniști.
Nistrule, e vina ta
Că ne-nghite secera,
Iar ciocanul ne tot bate
Și din față, și din spate.
Râuri, de v-ați revărsa
Ca să ștergeți lacrima
Copilașilor ce vor
Să învețe limba lor.
Limba de care n-au parte,
Nu au școală, nu au carte,
Însă au vămi și hotare,
Șefi de stat si zile-amare.
Râuri, voi, ce despărțiți
Și-napoi nu mai uniți,
Facă-vi-se apa vad,
Ca amarul să mi-l scald.

Tatiana Scurtu-Munteanu