Printre oamenii dragi şi apropiaţi mie, o categorie aparte e reprezentată de elevii mei. Nu-s cine ştie ce dascăl, dar am învăţat că tot ceea ce trebuie să ai, dincolo de orice diplomă, e pasiunea pentru ceea ce spui şi faci. Cred în puterea emoţiei pure, în frumuseţea gestului mărunt, în cuvintele nespuse, dar citite în privire celor pe care abia i-ai întâlnit. Sunt profesoară de mult timp şi cred că nimic nu mi se potriveşte mai bine. Credeţi-mă, e uşor să înveţi ştiinţele exacte, oricât de bizară ar părea aserţiunea. Greu e să înveţi bunul simţ, generozitatea, altruismul.
Meseria de profesor e ofertantă; explicând altora, îţi ordonezi lucrurile în minte mai clar, de fiecare dată. Nu pot preda la fel de două ori, pentru că din sală se cere cu sete altceva, este o fascinaţie specifică vârstei tuturor celor implicaţi – de a da, de a conta, de a se face nu auziţi, ci ascultaţi. Dintr-o astfel de nevoie, a luat naştere la Liceul „Kőrösi Csoma Sándor”, din Covasna, Clubul de debate. Din nimic, dintr-un pretext pe care îl sesizam cu toţii, se iscau discuţii (unele în contradictoriu, cu atât mai frumos!) din care învăţam, în egală măsură. Eu căutam în privirile lor sclipirile pe care să le ajut să devină siguranţă, temei, iar elevii mei căutau în mine experienţa, cred, încrederea în sisteme de gândire, în reguli ale conversaţiei, în legi nescrise, pe care le creionam împreună, pentru a le putea înţelege simultan. Ca orice început, nu a fost uşor, cum era şi firesc, chiar dacă toţi trăim sub acelaşi cer, nu toţi avem acelaşi orizont. Nu mi-a fost mereu la îndemână puterea şi zăbava de a cerne valorile şi de a le pune deoparte, dar, poate că a fost intuiţie sau neconvenţionalul nativ, căci după principiul „nu contează cât de lung ai părul, important e cât şi cum gândeşti”, l-am chemat în echipă pe Ştefan Iftimie. Este un elev de o modestie şi un bun simţ specifice acelor oameni cu suflet mare; este un elev care nu spune niciodată „nu”, un elev căruia spiritul de echipă i s-a potrivit ca o mănuşă (specific zodiei) şi care s-a lăsat mânat de o forţă lăuntrică de care poate nu era conştient la momentul respectiv. Nevoia de autodefinire a scos la iveală flacăra care mocnea, o sensibilitate atipică – pe care o au doar unii oameni – prin care şi-a putut vedea dorinţele spirituale ca şi decupate, prin apariţia unui al şaselea simţ. Curând, am avut certitudinea că asta îi era calea; debate-ul a devenit pentru Ştefan o formă de viaţă, despre care îmi vorbeşte atât de însufleţit. Am înţeles de la Ştefan că echipa face puterea, iar şi iar şi iar. O ştiam deja, dar mi-a plăcut să reînvăţ alături de el. Şi-a format o echipă, împreună cu Robert Grecu şi Sergiu Condrea, doi tineri la fel de minunaţi ca şi el, care au înţeles din mers jocul fascinant al inteligenţei. Şi au plecat laolaltă pe calea cunoaşterii şi a competiţiilor. “Dezbatem România”, Braşov, “P.T.A.”, Ploieşti, “Saint George Debate”, Sf. Gheorghe, “Racoviţă Open”, Cluj, “Fiat Câmpina”, “Timişoara Open”, “Tinerii Dezbat”, Miercurea Ciuc – etapa regională, “Tinerii Dezbat”, Tg. Jiu – etapa naţională … şi lista e deschisă.
Zilele mele încep şi se termină lângă oameni speciali – şi mă simt privilegiată, din acest punct de vedere – sunt cei faţă de care am un mare respect, o mare admiraţie şi o datorie zilnică. Ii numesc „elevii mei”, deşi nu-s ai mei. Mi i-am însuşit, furându-i cu egoism, pentru ca am nevoie de energia lor, oferită incredibil de generos, la schimb cu a mea, la puţinele întâlniri pe care le-am avut.
De ce scriu despre aceşti tineri? Poate pentru că m-au făcut să înţeleg bucăţi din mine care mi-ar fi rămas străine, altminteri – emoţia pe care am trăit-o alături de ei când au fost declaraţi campioni naţionali la debate de către doamna inspector general din Ministerul Educaţiei Naţionale, Marinica Stoian, nu poate fi redată prin cuvinte. Poate pentru că aceşti trei elevi sunt exponenţii unei generaţii, sunt trei tineri care cred cu tărie în visul lor: acela de a schimba lumea, acela de a o face mai bună, mai dreaptă, mai tolerantă. Sunt convinsă că există mulţi alţi tineri merituoşi pentru performanţele lor, dar Ştefan, Robert şi Sergiu i-au cucerit pe cei şapte arbitri şi întreaga audienţă de la concursul naţional „Tinerii dezbat”, de la Tg. Jiu prin simplitate, prin empatie şi convingerea certă că lumea creeată de ei e mai bună. Au fost licee mari din ţară acolo, colegii naţionale cu nume grele în sistemul educaţional românesc, elevi cu stil şi prestanţă, la patru ace, cu atitudine de lideri adânc studiată, dar Ştefan, Robert şi Sergiu au învins printr-un rafinament specific cavalerilor de altă dată. E începutul, pentru ei. Il simt. Şi ei sunt conştienţi de asta. Gustul performanţei, bucuria înlănţuirii inteligenţelor, sunt pe scurt, fascinaţia şcolii. Locul unde se învaţă. Toţi învăţăm, cu înverşunare şi pasiune, cu teamă, uneori, căutăm şi fierbem de dragul acelui “mâine”. Care va veni …
Prof. Dana Şerban
