Mâine, 24 iunie, la dată fixă în fiecare an, este o mare Sărbătoare populară cunoscută din timpuri străvechi, numită Sânziene. Ea se suprapune peste un eveniment religios legat de Naşterea Sf. Ioan Botezătorul – care a fost ultimul şi cel mai mare dintre proorocii Legii Vechi – cel ce s-a învrednicit să-l boteze pe Iisus Hristos.
„Cap de vară”
Sânzienele sau Drăgaica (aşa se numeşte în Sudul ţării) constituie singura Sărbătoare păgână admisă în calendarul creştin-ortodox. Ea se cinsteşte la trei zile după Solstiţiul de Vară, dată când Soarele s-a aflat pe boltă în cel mai înalt punct şi a fost ziua cea mai lungă a anului. Sărbătorii i se mai spune în anumite locuri într-un mod plastic şi semnificativ „Cap de vară”. Am întâlnit cu ani în urmă la Băcel, menţionată într-o discuţie cu lelea Anica Hosu această denumire aparte.
Flori galbene, frumos mirositoare
Probabil că majoritatea cititorilor ştiu ce sunt sânzienele: nişte plante întâlnite pretutindeni, cu flori galbene, frumos mirositoare. În popor este numită şi „iarba Sfântului Ion”, şi se crede că are anumite puteri tămăduitoare. Dar şi puteri oculte, fiindcă alungă duhurile necurate. Puse la uscat şi apoi agaţate la ferestre florile de sânziene se spune de către superstiţioşi că îi apără de…strigoi, de alte forţe malefice şi îndepărtează… diavolii!
Sărbătoarea de Sânziene avea înainte o însemnătate mare, fiind legată de cultul recoltei şi al fecundităţii. De asemenea, fetele de măritat puneau sub pernă o mică ramură în speranţa de a-şi visa ursitul.
Dacă florile erau prinse în păr sau ascunse în sân de fecioare şi tinerele neveste, însemna că acestea doreau să fie şi mai frumoase, să atragă atenţia aleşilor.
Obiceiuri străvechi
În ajunul zilei de 24 iunie exista datina că flăcăii de însurat să-şi dea întâlnire cu fetele de măritat, undeva la marginea satului. Acolo băieţii faceau un foc mare, după care aprindeau şi făclii pe care le învârteau deasupra capului, pentru a alunga duhurile neprietenoase.
Fetele de măritat culegeau şi împleteau cununi pe care şi ale aşezau pe cap şi luau parte la un dans ritual lîngă foc, fiind îmbrăcate în cămăşi lungi, de culoare albă. Împleteau, totodată, mai multe coroniţe pentru fiecare membru al familiei, după care, atunci când ajungeau acasă le aruncau pe rând pe acoperiş. Dacă nu alunecau şi rămâneau aninate de vreo ţiglă sau streaşină era semn bun, rudele apropiate fiind ferite de primejdii. De asemenea, fata respectivă urma să se mărite în perioada următoare.
În caz că vreo cunună cădea se credea că un posibil necaz, vreo boală ori un ghinion urma să se abată asupra vreunui membru din familie.
Naşterea Sf. Ioan Botezătorul
Sărbătoarea Naşterii lui Ioan Botezătorul a fost atestată încă din secolele IV-V („Fericitul Augustin”), luând locul vechilor ritualuri păgâne cu caracter agricol de după Solstiţiul de Vară. Povestea zămislirii Botezătorului este foarte interesantă, părând destul de ciudată.
Se spune că părinţi săi, Zaharia şi Elisabeta, nu au putut avea un urmaş până la bătrâneţe. Însă nu-şi pierduseră speranţa, rugându-se mereu să se înfăptuiască vreo minune. În cele din urmă au primit vestea incredibilă de la Arhanghelul Gavriil, trimisul lui Dumnezeu, care a grăit astfel: „Nu te teme Zahario, pentru că rugămintea ta a fost ascultată. Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu. Şi-l vei numi Ioan şi vei avea bucurie, căci el va fi mare înaintea lui Dumnezeu şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale”.
La auzul unei asemenea veşti incredibile, preotul Zaharia iniţial s-a îndoit de veridicitatea mesajului divin. Ca atare, a fost pedepsit să nu mai poată vorbi până la naşterea pruncului. Abia atunci şi-a revenit, rostind numele fiului său, Ioan, spre bucuria soţiei, dar şi a Fecioarei Maria, venită degrabă în casa lor, fiind rudă cu Elisabeta.
Apoi, prin vocea lui Zaharia a grăit chiar Sfântul Duh, care a anunţat poporul că Ioan a fost trimis în lume să vestească venirea lui Iisus, pe care-l va boteza.
Porţile Cerului
Din multitudinea de legende şi povestiri legate de acest eveniment, să mai amintim faptul că Noaptea de Sânziene este una magică, reprezentând un moment de linişte şi pace cosmică, în care se deschid în mod figurat Porţile Cerului şi cei răposaţi pot să ne vadă.
În tradiţia populară Sânzienele apar ca nişte nişte zâne bune. Pe timpul zilei se înfăţişează ca nişte fuioare diafane purtate vânt, noaptea transformându-se în creaturi cu părul bălai, având rochii albe de abur. Se prind în hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul.
Se crede că aduc fertilitate animalelor şi belşug culturilor agricole. Ele înmiresmează şi conferă puteri tainice florilor, tămăduiesc oamenii de boli şi apără lanurile de dăunători.
Hramul Mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” de la Valea Mare
Mîine este şi Hramul Mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” de la Valea Mare. Cu acest prilej numeroşi credincioşi din comunele apropiate, dar şi din judeţul Braşov şi alte localităţi din ţară vin special în acest „Colţ de Rai”, pentru a asista la Slujbă, a se ruga şi a aprinde lumânări pentru cei duşi, dar întru cinstirea celor vii.
Situată pe un deal de pe Platoul Lădăuţi, pentru a fi văzută de departe, aşezarea monahală amintită se găseşte la circa 30 km de Sf. Gheorghe, putându-se ajunge la ea pe Drumul Judeţean 121A, aflându-se la 7 km de Întorsura Buzăului.
Iniţiativa înălţării acestui loc de închinăciune şi pelerinaj le aparţine fraţiilor Gheorghe şi Nicolae Avram, din Valea Mare, şi a început să se materializeze treptat după Revoluţia din decembrie 1989.
Duioasă amintire
După multă muncă şi sacrifici, în 24 iunie 2000 – de Sărbătoarea Naşterii Sf. Ioan Botezătorul – avea să se sfinţească noul lăcaş de cult în prezenţa ÎPS Arhiepiscopul Ioan Selejan, întemeietorul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, a unui sobor alcătuit din 20 de preoţi, şi a peste 1500 de credincioşi.
Din nefericire cel care a pus piatra de temelie şi a contribuit cu tăria braţelor şi sudoarea frunţii la ridicarea acestui mândru loc de închinăciune a trecut între timp la cele veşnice, însă a lăsat în urmă un minunat lăcaş de cult şi o amintire luminoasă.
Pe care o evocăm an de an cu pioşenie…
Horia C. Deliu
