Dimineața de 14 iunie 2014 anunța o zi frumoasă, însorită și călduroasă. Niciun nor nu tulbura seninul cerului de parcă și vremea se pregătea de sărbătoare. M-am îmbarcat cu emoție în autocarul care urma să ne ducă în Republica Moldova. Era pentru prima dată când mergeam și mă încerca o emoție care îmi umezea ochii. Defapt tot ce este legat de Republica Moldova are un impact copleșitor, pentru că mintea mea nu poate să înțeleagă ce poate fi mai puternic decât acest „miracol care nu se găsește nicăieri în lume, ca două două popoare să vorbească aceeași limbă”, să aibă aceleași tradiții, acceași cultură și totuși să fie separate. Punctul de frontieră de la Sculeni m-a trecut printr-un câmp de mărăcini și nu am putut să nu-mi imaginez cum ar fi dacă singurul obstacol dintre cele două țări ar fi doar Prutul care astăzi strălucea în lumina soarelui, îndemnându-mă la visare.
Peisajele pline de verdeață mi-au acaparat atenția, astfel încât nu am simțit timpul care s-a scurs și iată-ne ajunși în orașul Ungheni, primul punct de oprire din programul celei de-a XX-a ediții a „Deniilor Eminesciene”, unde, pe lângă o masă încărcată cu plăcinte, cafea, ceai, oficialitățile primăriei ne-au primit cu multă dragoste și emoție, numindu-ne: „frați ai noștri, ne bucurăm foarte mult să vă avem oaspeți și să omagiem împreună 125 de ani de la moartea poetului nostru drag, Mihai Eminescu”. După pauza care ne-a permis să schimbăm câteva impresii, ne-am deplasat la statuia lui Eminescu unde cetățenii orașului, de la copii până la cei mai vârstnici, ne așteptau cu flori în mână. A urmat un program artistic în care și-au dat concursul elevi ai școlilor și liceelor din orașul Ungheni, care au impresionat prin pioșenia cu care recitau poemele poetului. În dulcele grai moldovenesc, versurile răsunau ca un ciripit de păsărele. O mare încântare ne-a adus o elevă a cărei voce a făcut să se cutremure toată suflarea când a început să cânte: „suntem în cuvânt și-n fapte/ floare de latinitate/sub un cer cu stele sudice/ de avem sau nu dreptate/ Eminescu să ne judece”. Momente folclorice deosebite au fost susținute de Olimpia Iacob Nistor din Piatra Neamț și Maricica Mihoianu-Bălău din Vaslui, care pe lângă muzică ne-au încântat și cu dansuri specifice zonelor din care au venit, spre deliciul publicului încântat de prestația lor.Un recital poetic eminescian de excepție a fost susținut de astristul nostru Gheorghe Filip, din Miercurea Ciuc, a cărei interpretare a stârnit ropote de aplauze în semn de apreciere. Copiii și-au manifestat o mare bucurie atunci când au primit din partea astriștilor, veniți din România, cărți de povești și iconițe. Mesaje de bucurie și mulțumire sufletească au fost și de o parte și de alta. Astfel au luat cuvântul: Iurie Toma, președintele Consiliului Raional Ungheni, Alexandru Ambros – primarul orașului Ungheni, cuvânt de salut din partea Asociațiunii ASTRA – prof. Ioan Seni, președintele ASTRA Năsăud, prof. Vera Mihăilă-președinte ASTRA Ungheni.
Mesajul care mi-a rămas în minte. „Eminescu este țara noastră, frații noștri”. Emoționat și momentul în care toți cei prezenți s-au apropiat pentru a depune flori și coroane la statuia lui Mihai Eminescu, uniți fiind de dragostea și respectul față de marele poet…și când te gândești că sunt atâtea alte sentimente care ne unesc. Ne-am despărțit cu regret. S-au împărțit daruri, îmbrățișări, pliante, numere de telefoane și promisiuni că această colaborare nu va înceta. Se simțea intensitatea dorinței de a păstra această legătură în toată atitudinea lor, în duioșia privirii, în glasul tremurat. Copleșiți ne-am urcat în autocarul care urma să ne ducă la mănăstirea Căpriana, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Moldova, fiind întemeiată în anul 1429 și așezată într-o zonă pitorească de o rară frumusețe.
Mănăstirea Căpriana a fost folosită mult timp drept reședința de către mitropolitul Moldovei, iar domnitorul ctitor este Ștefan cel Mare și Sfânt. Legat de numele mănăstirii exista o legendă conform căreia, voievodul Ștefan, întorcându-se dintr-o bătălie de pe Nistru, ar fi poposit într-o poiană frumoasă din acel loc. Acolo oștenii săi ar fi zărit o căprioară urmărită și prinsă de lupi. Impresionat de întâmplare, voievodul a zidit acolo mănăstirea Căpriana.
Fiecare colțișor gemea de istorie, iar când Tudor Ungureanu, un artist binecunoscut și în România, mult apreciat în Republica Moldova, ne-a vorbit despre osemintele care se află în subsolul bisericii „Adomirea Maicii Domnului”, m-am cutremurat. La intrarea în biserica aflată în curs de restaurare a picturii, stătea un copac bătrân după numărul de noduri, pe care-l purta în trunchiul deloc gârbovit de vreme, de parcă ar fi spus: „Țelul meu hotărâtor este să stăm strajă la hotar, să păzim acest pământ, cetatea zidind-o din cântece, din balade, fiindcă nici vântul, nici înghețul, nici Ivan cu tancul nu le poate distruge.”(Tudor Ungureanu)
Ce a urmat după aceea a fost o desfătare a sufletului, pentru că surpriza cea mare a fost invitația de a lua masa la margine de codru. După o zi încărcată de emoție și oboseală ce poate fi mai plăcut decât să fii întâmpinat cu zâmbetul pe buze, cu bunătăți culinare, muzică și voie bună cât cuprinde. Artistul Tudor Ungureanu ne-a încântat cu un recital susținut la mai multe instrumente, l-am numit omul cât zece instrumente. Despre el aveam să aflu că are ambiţia să înființeze în Căpriana un muzeu al instrumentelor vechi, unicat deopotrivă în Republica Moldova și în România. Ideea îl urmăreşte de acum 20 de ani, când cineva i-a dăruit o pianină. Ansamblul „Sânzienele” n-a oferit un alt moment folcloric deosebit și atât de drag, încât la un moment dat ne-am prins într-o horă strămoșească, uitând că suntem musafiri. Am simțit că aparținem locului, că suntem printre ai noștri, că am fost acolo dintotdeauna. Mă uimea atitudinea cu care își prezentau tradiția, duioșia cu care își exprimau atât jalea, cât și bucuria în cântecele lor, fără a se rușina de ceea ce simțeau.
Ador oamenii deschiși prin care poți vedea ca prin aripile străvezii ale fluturilor, pentru că-n ei stă dragostea aceea adevărată necondiționată de nimic. Nu pot să redau cu câtă bucurie au primit darurile din partea noastră, cărți de rugăciune, de beletristică, icoane, reviste. Erau precum copiii care nu văzuseră în viața lor jucării. Un alt fapt care m-a impresionat în acest loc a fost primărița, o femeie tânără, dar hotărâtă să-și ducă la îndeplinire misiunea de a păstori cu dârzenie sufletele ce i s-au încredințat. „Aici noi trebuie să ne facem singuri dreptate, pentru că politicienii ne iau în seamă până își văd voturile luate, după care își așează nodul de la cravata și se uită după cum pot dormi mai bine”. Am simțit multă amărăciune în glasul ei și parcă recunoșteam gustul de acasă. Noroc cu fostul președinte raional, Nicolae Robu, care special pentru noi a desfăcut o sticlă dintr-o licioare veche de 40 de ani. Am mai fi stat, dar a doua zi ne aștepta marele eveniment, acela de dezvelire a bustul lui Mihai Eminescu din orașul Orhei. Ne-am desprins cu greu din fotografia de grup prin care am imortalizat momentul trecerii noastre pe acolo. Am rămas cu imaginea nemărginitei bucurii, când la plecare, astristul nostru Gheorghe Filip a împărțit ansamblului „Sânzienele” cărți de beletristică fetelor care s-au îngrămădit ca nu cumva vreuna să rămână fără carte și a lui Nicolae Robu, după ce ne-a mai spus câteva vorbe de suflet, a sărutat brelocul de care era agățată o cruce cu însemnele tricolorului nostru dăruit într-un moment de extremă trăire sufletească…
Mihaela Aionesei, Târgu Secuiesc
