Într-adevăr, „Bezna nebunilor” a primit în braţe două personaje caracterizate prin putere spirituală, religiozitate desăvârşită şi răbdare. În câteva zile, lucrurile s-au schimbat suficient de mult încât, Viforâtu şi Paraschivescu au început să-i bănuiască şi pe gardieni de „milă prea mare şi nemeritorie” în relaţia lor cu întemniţaţii. Toată această stare s-a propagat de la venirea celor doi noi membrii ai corpului de chin din temniţă. Cine sunt aceştia încă nu ştie nimeni. Directorul nu vorbeşte despre ei, parcă i-ar fi teamă sau, ceva destul de puternic îl reţine. Paraschivescu I. Isac, gardianul şef şi unul dintre cei mai inepuizabili prădători de „cuvinte nepotrivite”, le spune subalternilor un singur lucru: „Mă, dacă puteţi să-i mâncaţi de vii pe sfinţişorii ăştia, faceţi-o! Dacă nu, să îi mănânce foamea, cu tot cu zidurile care-i ţin acolo. Auzi ce zic ceilalţi trântori, că se roagă şi nu le pasă de mâncare. Minciuni! Mie şi dacă mor mi se face foame, mă!”
Santinela, Dumitru Contenescu, primul individ lovit de aerul încă nedesluşit, se frământă zilnic, se plimbă prin gândurile sale şi ale soţiei, fără să cunoască scopul sau rostul drumeţiilor interioare.
Miercuri, 27 Ianuarie, orele 12.00.
-Săvinescu şi Tudoreanu, sunteţi concediaţi! Am eu grijă să vă trimit acolo unde vă este locul, ticăloşilor. Cum să faceţi una ca asta? Cum adică „nu sunt chiar atât de răi”? Îmi puneţi la îndoială părerile şi crezul anti-tâlhar? Eu vreau bărbaţi aici, nu muieri, iar voi o să mergeţi în faţa Comandantului Zăcan, să vă arate el purtare bună. Mai sfinţi decât ăştia o să ieşiţi de acolo. Ptiu…auzi ce vorbesc, le-am zis şi sfinţi la ticăloşi. Nu le dă nimeni drumul de la carceră fără acordul meu, s-a înţeles?
Vicu Săvinescu şi Mitică Tudoreanu. Copii de muncitori, educaţi în spiritul blând al dragostei faţă de aproapele, căliţi de sărăcie şi neumbriţi de furie precum ceilalţi. În urmă cu o noapte au stat de vorbă prin uşiţa de la mâncare, cu deţinuţii „ofensatori”. Înainte de a pleca, au auzit următoarele cuvinte: „Dragostea nu cade niciodată.” Aşadar, cei doi din încăperile reci vorbesc de iubire. Ce au putut să facă pentru a fi prinşi şi închişi? Ce?
Vineri, 29 Ianuarie, orele 14.00.
-Toma, nebunule, e groază mare în temniţă, scapă-mă!
-Să te scap eu pe tine? Eu, un nebun sărac şi copt de toate bolile din lume? Din ce necaz te-aş putea scăpa?
-Paraschivescu…Paraschivescu s-a spânzurat azi noapte în închisoare! Aşa ceva nu s-a mai pomenit, şi, mai e ceva…un gardian l-a auzit pe Ştefan Avădanei, în toiul nopţii spunând: „…şi ai grijă, Doamne, de sufletul robului Tău Isac, cel fără de minte.” Şi uite, Tomo, că minte nu a avut şi azi nu mai are viaţă. O să vină şi comandantul Zăcan peste un ceas. Ce se întâmplă, nebunule? Cine sunt ăştia doi şi…cine eşti tu?
Duminică, 31 Ianuarie, orele 15.00.
-L-au lăsat în groapă astăzi la prânz. Parcă nu mai era el acolo, întins şi cu mâinile împreunate. I-au găsit şi biletul scris în noaptea aceea. Nu a lăsat să se înţeleagă nici un motiv. Paraschivescule…
-Santinelo, ce motiv vrei să fie? Dacă dragostea nu cade niciodată înseamnă că, ura şi amarul vor cădea. O parte s-a atârnat de grindă.
-Ai grijă cum vorbeşti, nebune, Paraschivescu mi-a pus mie pâinea pe masă, mi-a lăudat munca în faţa lui Zăcan. Poate îţi întorc şi ţie zilele îndată.
-Pâinea de pe masa copiilor tăi şi a nevestei e mucegăită de păcatele tale. Şi acum au mâncat-o ei, slugă bună!
-Pleacă, neisprăvitule, pleacă şi să vi când te mai chem eu. Toată perioada asta se va sfârşi în curând, măcar că nu mai e Isac.
-Se va sfârşi, santinelo, se va sfârşi…în curând!
Comandantul Grigorie Dumitrescu – Zăcan nu a pregetat mult pe gânduri şi a ordonat, pentru toţi aceia care nu încetau cu percepţiile lor „iresponsabile şi prosteşti”, să li se taie raţia de mâncare pentru trei zile.
Statura mică, capul rotund şi chelia proeminentă îl fac pe comandant să arate ca un câine francez. Născut din părinţi medici, micul Grigorie termină şcoala militară printre ultimii şi, cu un efort aproape fatal potenţelor sale, ajunge destul de repede în funcţii de conducere. De patru ani este comandantul însărcinat cu bunul mers al lucrurilor în oraşul natal al „Beznei”.
Miercuri, 3 Februarie, orele 15.00.
-Domnule director Viforâtu Victor, porunciţi gardienilor să se prezinte imediat în curtea închisorii!
-Am înţeles domnule comandant!
Zăcan avea presimţiri dintre cele mai sumbre. Conflictul spiritual din temniţă, care începea să acapareze şi gândirea celor care îi păzeau pe condamnaţi nu era deloc pozitiv. Dialogurile nu se mai rezumau la normalitatea poruncilor adresate „afurisiţilor”: „Mănâncă mă, până poimâine nu mă mai vezi cu ciorba, eventual cu bastonul…după aia, la culcare, la 5 te scol şi faci gimnastică, he,he,he…” Totul se transforma într-o înţelepciune sortită degradării răului, emancipării acestuia într-un soi de bine, privit cu răutate şi cruzime.
-Vidraru Sică, tu eşti de astăzi şef peste neserioşii ăştia. Nimeni nu mai ia legătura cu animalele astea de după gratii, în special cu Alexie şi Avădanei. Ce credeţi voi că e aici, facultate de sentimente? Vă spun eu cum stă treaba, aici e locul în care unii vorbesc, adică voi mă, să mă înţelegeţi, şi unii ascultă. Nu invers. Am auzit că primiţi sfaturi de la animalele astea. Da cum îi înţelegeţi, că toţi latră…ăştia nu sunt oameni! S-a înţeles?
-S-a înţeles, să trăiţi!
Vineri, 5 Februarie, orele 09.00
-Dumitre, te văd şi astăzi îngândurat, te macină pe tine în fiecare noapte gândul la martirii închişi, am dreptate?
-Nebunule, să te duci de aici cu toate ideile tale! Zăcan ne-a spus foarte clar, nu avem nimic de discutat despre trântorii ăştia. Cât despre tine, ai rămas un biet om fără de minte şi încerci să o pierzi şi pe a altuia.
-Ascultă-mă, santinelo, la noapte se sfârşeşte şi Zăcan, şi aşa vor pleca toţi în braţele fiarei, dar pentru tine şi pentru încă câţiva de pe aici se mai poate colabora, ha, ha, ha…se mai poate…mă duc, mă duc la brutar…
Sâmbătă, 6 Februarie, orele 09.00
Într-adevăr, în dimineaţa următoare, tot oraşul vorbea despre infarctul suferit de comandantul Grigorie Dumitrescu-Zăcan, întâmplare care i-a pricinuit şi decesul, în jurul orei 04.00 dimineaţa. Zăcan a murit repede, în câteva clipe, iar nevasta sa, Sofia, a anunţat autoritatea orăşenească la orele 07.00.
Dumitru Contenescu nu a venit la muncă în această dimineaţa. Vestea morţii comandantului a fost resimţită până în adâncul măruntaielor sale. Nu l-a crezut pe Toma. Veştedu avea dreptate. Dar cine e nebunul ăsta?
Orele 12.00.
-Nebunule, apropie-te!
-Îmi spui mie să mă apropii dar tu preferi să stai la depărtare?
-Apropie-te şi nu mai vorbi în plus! Nu ştiu ce fel de om eşti, Toma, nu am fost niciodată interesat de soarta ta. Eu sunt o biată slugă de stăpân bezmetic…
-De stăpân bezmetic? Ce vrei să spui, santinelo? Îi ridicai în slăvi ieri pe toţi ăştia care îţi comandă.
-Ascultă, aici s-au întâmplat foarte multe, într-un timp foarte scurt. Nevasta mea a mai avut un vis…ptiu, mi-a spus că gemenii o să meargă în câteva zile la Tatăl lor…eu atunci, am întrebat-o nervos ce e cu toate astea, şi dacă, copiii mei sunt ai altcuiva. Mi-a spus că nu e vorba de ăştia ai noştri, că sunt alţii, şi că nu au aceeaşi mamă.
-Dumitre…
-Ascultă-mă, cum să nu aibă aceeaşi mamă dacă sunt gemeni? Cred că a înnebunit şi ea.
-Dumitre, gemenii sunt ăştia doi, Alexie şi Avădanei. Tatăl lor este şi Tatăl Nostru, tu chiar nu îţi dai seama? Voi vreţi să le faceţi felul, voi vreţi să îi terminaţi, şi pe ei şi idealurile lor. Opreşte-te, Dumitre, eu pentru tine stau lângă zidurile astea de atâta vreme. Ăştia o să moară în câteva zile şi, pe tine nu trebuie să te găsească moartea lor aici. Nu aici, Dumitre, nu aici…
Vineri, 19 Februarie.
-Iar îi scoateţi între scânduri? E tânăr, nu? Jivinelor! Pe cine întrebaţi când le luaţi zilele, mă? Creştini sunteţi? Taci Toma, că tu eşti nebun, taci, taci şi du-te-n pustiu, taci…
-Cine eşti tu, mă?
-Eu? Toma, nebunul, dar tu cine eşti…noua santinelă?
-Da, pe aici toţi sunt nebuni. Ăsta care a plecat, Dumitru sau cum îl cheamă, cică a înnebunit şi el. Am auzit că vorbea şi cu tine…ce vorbea , mă, cu unul fără de minte aşa cum eşti tu?
-Îţi spun eu, Titule, peste vreo zece ani…
-Dar de unde ştii cum mă cheamă, mă?
-Peste zece ani, da, zece o să mai treacă…mă duc la brutar să iau pesmetul, mă duc…eu, nebunul, nebunul pentru Hristos…
