-În Bezna nebunilor intri numai o singură dată pe picioarele tale. De aici nu se mai iese, Domnul să vă aibă în pază!
Aceste cuvinte suficient de tulburătoare, încât pot înfricoşa şi inimile celor mai puternici dintre bărbaţi, răsună pe Strada Punţii de fiecare dată când condamnaţii, rău famaţi de tot poporul şi blestemaţi la fiecare răscruce, păşesc în curtea temniţei din oraşul nordic al ţării, curte pavată frumos, cu dale de piatră albă şi luminată de felinare grele de fier. Le rosteşte nebunul Toma, fiul timpului pierdut şi al zidurilor închisorii, după cum îl numesc orăşenii.
Toma Veştedu, om de statură medie, în vârstă de 40 de ani, cu mâna dreaptă amputată şi cu minţile pierdute în timpul războiului de eliberare când, într-o noapte ploioasă de Mai, prietenul şi camaradul lui, Vicenţiu Niţă, a căzut secerat de o mitralieră tânără la zece paşi în faţa sa. Speriat de moarte, Toma a dezertat şi, după două luni a înnebunit.
De nouă ani şi patru luni încoace a rămas singurul vecin vesel al Beznei, pe care adeseori o alintă spunândui: „-Mamă bună de copii buni, la pieptul tău să mă primeşti şi pe mine! Sunt tare curios de ce nu vrei, oare ţi-am greşit?”
Închisoarea a luat fiinţă acum zece ani, la sfârşitul înfruntărilor armate din munţi şi, de atunci, înlăuntrul ei intră toţi „derbedeii” şi toate „hoiturile societăţii”. Toma i-a văzut mereu, mânaţi cu sudalme pe poarta de un roşu aprins, sângeriu. Pe niciunul însă, nu l-a putut zări ieşind întreg.
-Iar îi scoateţi între scânduri? E tânăr, nu? Jivinelor! Pe cine întrebaţi când le luaţi zilele, mă? Creştini sunteţi? Taci Toma, că tu eşti nebun, taci, taci şi du-te-n pustiu, taci…
Nimeni nu-i ascultă vorbele vărsate parcă din adâncul unui suflet nobil, înfrumuseţat pe alocuri cu scene din copilărie. Condiţia de „nebun tembel”-după cum îl strigă directorul Viforâtu- îi este căpătâi şi etichetă în faţa tuturor. Paznicii din turnuri îl urmăresc, râzând de starea lui dizgraţioasă şi de felul nefericit în care a ajuns. Cu unii a fost coleg de trupă, camarad…acum, e jumătatea umană a ploii, sufletul vântului de Gerar. Un simplu renegat, măcinat de boala fără leac, nebunia.
Miercuri, 20 Ianuarie, orele 16.00.
Din capătul străzii se aude zgomotul maşinii cu care sunt aduşi proaspeţii „fericiţi”. Intrând alene de pe Bulevardul Goţilor, grămada ruginită de fiare şi oameni înaintează treptat înspre „Bezna noastră” – aşa cum o evidenţiază mereu Paraschivescu I. Isac, gardian şef.
Toma răsare ca din pământ pe trotuarul îngheţat şi, cu zâmbetul uitat prin catacombele propriei fiinţe îngenunchează, în aşteptarea maşinii.
-Ridică-te, nebune, ridică-te că te îmbolnăveşti, om fără cap şi fără minte!
-Să mă ridic? Acum, când trec pe lângă mine doi martiri? Mai bine te-ai lăsa şi tu din picioare şi te-ai face nevăzut, acolo, în turn…Ioan, milostive, Ştefan, blândule, aici sunt, lângă voi! Aici, aici!
-Pe cine strigi, arătare, pe cine tot chemi?
-Ascultă-mă, tu eşti santinela celor ce stau reci încă de pe acum în inima lor, dar, au intrat pe poartă santinelele rugăciunilor celor din celule! Să nu-i ucideţi că nu vă mai iartă nimeni niciodată! Auzi, Dumitre?
-Om lipsit de judecată, nu vezi că mori şi tot nu ţi-au venit minţile? Du-te mai bine şi dormi în magazia ta…şi mai lasă-ne în pace! Auzi la el, care-i ăla Ion, mă? Ce, ai văzut tu prin tăblăria de la maşină?
-N-am văzut, Dumitre, dar am visat. Acum, înainte să apuc încoace…se făcea că eram singur undeva, într-un câmp, şi am văzut doi ciobani cu oile. După ce s-au apropiat, unul din ei mi-a zis: „-Toma, măcar tu să fi credincios, cei care îţi spun că nu ai minte vor da multe ca să poată să o aibă pe a ta. Asta vine, Toma, asta vine. Uite, astăzi s-au născut doi miei, şi, în câteva ceasuri au crescut precum alţii în două luni. M-am gândit să îi trimit la junghiere. Ce spui?
-Nu ştiu ce să zic, bade, într-adevăr, sunt mari deja, parcă nu aş crede că s-au născut azi dimineaţă.
-Ba să mă crezi, Toma, să mă crezi, că tu o să îi vezi intrând pe poarta de la măcelărie. Să-ţi spun încă ceva, dar să nu uiţi. Îi cheamă Ioan şi Ştefan.”
-Şi aşa s-a sfârşit visul. Nu ştiu ce să zic, Dumitre, ce crezi tu?
-Eu cred că eşti nebun şi că nu te-ar primi nici la oi pe la ţară oamenii.
-De nebun sunt nebun, de-a binelea, aşa spuneţi voi, aşa încep să cred şi eu, dar pe ăştia doi îi aştept de mult.
-Se vede că, s-a luat de la „Bezna noastră” şi în capul tău o parte. Mai bine te opreşti, că l-am auzit pe Viforâtu cum îţi poartă de grijă. Astă toamnă, când îl făceai în toate felurile nebuniei tale, a vrut să mă trimită la tine: -„Opreşte-i gura neisprăvitului, du-te şi plimbă-l pe malurile apei, după aceea fă-i vânt în jos. Cum să mă ocărască în halul ăsta? Ce dacă-i nebun? Îi arăt eu lui nebunie, şi asta o să fie ultima!”. Abia l-am înduplecat, Tomo, i-am zis că nu are rost să risipesc glonţ sau să stric apa cu tine.
-Mai bine era dacă îl ascultai, da, da, să îl asculţi mereu…gata Toma, gata, nebun ce eşti…
-Iar ai luat-o razna, păţitule!
Vineri, 22 Ianuarie, orele 14.30.
-Toma, nebunule, hai, vino mai aproape, vreau să te întreb ceva.
Dumitru Contenescu, santinela cea mai veche a închisorii, e un bărbat impunător, cu privirea fioroasă, care, prin aerul sfidător şi cutezător a băgat spaima în mulţi umiliţi de-a lungul anilor. Drept răsplată pentru munca bine făcută, Viforâtu i-a aranjat să locuiască într-o casă mare de cărămidă, pe Strada Goethe. Are doi gemeni, de trei ani, şi o soţie frumoasă, Elisabeta, pe care o pomeneşte mereu în faţa superiorilor ca fiind principalul fundament al situaţiei sale favorabile.
-Văd în privirea ta ceva străin, Dumitrule, am dreptate?
-Vino aici şi taci, derbedeule! Cred că nu te ia acum nebunia, până nu îmi spui un singur lucru. De unde ai ştiut cum îi cheamă pe ăştia doi care au venit alaltăieri? Sigur ai visat, nebunule, sau ai auzit pe cineva vorbind de ei? Dacă e careva cu ăştia, atunci să îmi spui!
-Nu e nimeni, Dumitre, ţi-am spus, nu fi câine rău şi crede ce îţi zice ăsta fără de minte din faţa ta. Dar cum ai aflat numele lor?
-Azi, de dimineaţă, când am intrat în post, tura de noapte mi-a zis că: „Pe Ioan Alexie şi pe Ştefan Avădanei i-au băgat la subsol, în carceră. Răi sunt ăştia doi, parcă au înnebunit ceilalţi când au ajuns. Făceau din mâini semne parcă de cruce, şi toţi le cereau ajutorul. Păi cum să îi ajute pe întemniţaţi, doi întemniţaţi?”.
-Ţi-am spus eu, santinelă bună, ţi-am spus eu că vin mieii la măcelar şi nu m-ai crezut!
-O, nebunule, Toma, nici nu ştiu de ce te întreb, ai avut noroc şi le-ai ghicit numele…nebunule.
Duminică, 24 Ianuarie, orele 13.45.
-Toma! Toma cel fără de minte!
-Cel fără de minte e aici, santinelo, nu mai striga cu venin, acum tu o să îmi spui ceva fără de seamăn, am dreptate?
-Sunt azi-mâine zece ani de când m-au pus în paza închisorii şi tot atâţia de când te ştiu, nebunule. Dar ultimele două zile au trecut cel mai greu din toţi anii ăştia adunaţi la un loc. Astă-noapte, pe la trei, s-a trezit Elisabeta speriată şi mi-a spus aşa: „-Dumitre, noi nu le-am pus nume copiilor.”
-Adică gemenii tăi nu au nume, santinelo?
-Nu, nu-i asta, Toma, ascultă. După aceea îmi spune: „-Trebuia să îi cheme Ioan şi Ştefan, aşa mi-au zis în vis doi necunoscuţi. Parcă aveau grijă de o turmă de oi. Vai, Dumitre, de când nu am fost pe la sat nici nu mai ştiu cum arată oile, dar parcă a fost real visul ăsta.”
-Eu am liniştit-o cum am putut. Nu ştiu ce e cu ăştia doi, dar, dacă se mai întâmplă o singură dată să o găsesc neliniştită le fac eu singur felul, şi ţi-l fac şi ţie. Cum să-i cheme Ioan şi Ştefan, îi cheamă ca pe tata şi pe bătrânul, Ludovic şi Alexandru.
-Nu mă mai asculta atunci, Dumitre, eu sunt nebun şi vorbesc prostii, dar, când îţi vei da seama de toate astea, când o să vezi puterea lor mare ieşind prin pereţii ăştia roşi de suferinţă, să nu mă mai strigi. Mă duc să strâng pesmetul de la brutar, mă duc…
(Continuarea în ziarul de luni, 12 august)
