Interviu cu ziaristul Horia C. Deliu
– Stimate d-le Horia Deliu, în primul rând ţin să vă felicit pentru obţinerea titlului de Cetăţean de onoare al comunităţii româneşti din Sfântu Gheorghe! Toţi colegii din redacţia cotidianului „Mesagerul de Covasna” ne-am bucurat mult că aţi primit o asemenea distincţie, şi ne mândrim că avem ocazia să lucrăm împreună cu un „Cetăţean de onoare”.
– Mulţumesc mult. Marţi, 23 aprilie 2013, chiar de ziua Marelui Mucenic Gheorghe, a fost o zi cu adevărat specială, fiindcă am avut cinstea şi bucuria de a primi confirmarea acestei măgulitoare recunoaşteri publice din partea comunităţii, care, iată, a venit ca o încununare a unei activităţi de peste patru decenii în domeniul presei covăsnene. Şi nu numai…
– Cum a început această frumoasă „nebunie”?
– Bine zis; a fost şi a rămas o… folie. Am debutat în 1964 cu un foileton umoristic în cotidianul „Drum nou” al regiunii Braşov, ziar ce se difuza şi la Sf. Gheorghe, având la vremea respectivă un tiraj impresionant: în jur de 75.000 de exemplare! Pare ceva de necrezut în ziua de azi. Scriam asiduu poezii, ca orice june cu aspiraţii literare, dar şi proză umoristică. Plus că începusem să compun… careuri de cuvinte încrucişate! O trăznaie, ce mai.
Îl cunoşteam pe nea Tili (Attila) Socaciu, cunoscut gazetar braşovean, recunoscut pentru condeiul său acid, autor al unor materiale cu tentă umoristică, astfel că i-am dus cu oarece emoţii să vadă un foileton de-al meu. S-a amuzat, i-a plăcut, şi a doua zi… a apărut pe prima pagină la gazetă. Mamma mia, ce bucurie pe mine! Am rămas foarte plăcut surprins şi în scurtă vreme am… recidivat.
Apoi ca „tânăr de perspectivă” ce eram, am devenit colaborator, publicând articole de cultură, recenzii, cronici de teatru. Şi frecvent îmi apăreau… cuvinte încrucişate cu temă dată. Nu se făceau la întâmplare, pe bandă rulantă, cum sunt miile de integrame din ziua de azi.Trebuia să te documentezi asupra autorilor introduşi, să citezi lucrări, date, nu era o joacă, deşi aveam de-a face cu un… joc!
– Şi, cu versurile ce-aţi făcut? Nu le-aţi publicat?
– Pe atunci, în ziar nu puteau apărea decât poeme omagiale închinate „conducătorilor mult-iubiţi”, iar eu băteam câmpii, scriind despre… dragoste. Cert este că mă aflam de dimineaţa până seara în anturajul jurnaliştilor, mă „trăgea aţa” numai acolo. Unii dintre ei se anunţau deja ca scriitori în devenire. Mergeam la cenacluri şi la şezătorile literare ad-hoc ce se înfiripau la barul presei de lângă „Aro”, numit… codificat, „Submarinul galben”. Deşi n-am fost niciodată „paharnic”, fan de-al lui Bachus, îmi plăcea atmosfera de dezbatere literară de acolo, dialogul spumos ce avea loc între oameni foarte talentaţi, cu minte şi har. Aşa am aflat de intenţia de a se tipări, în anul 1967, o revisă de cultură şi artă, „Astra”. Între timp mă apropiasem de unul dintre mentorii viitoarei publicaţii, un distins cărturar care mi-a îndrumat primii paşi în arta poetică, publicându-mi versurile. Mă refer la poetul Gherginescu Vania, un neobosit animator al vieţii culturale, soţia sa (celebra Domniţa) fiind muza genialului Lucian Blaga, cu care a avut o interesantă corespondenţă, despre care îmi povestea maestrul Vania.
Doamne, ce vremuri de emulaţie spirituală am trăit atunci!
– …Şi a venit anul 1968, când a luat fiinţă judeţul Covasna, de care v-aţi legat destinul pentru restul vieţii.
– Într-adevăr. În luna februarie 1968 a avut loc Reorganizarea administrativ-teritorială a României. Atunci au reapărut judeţele în forma actuală, printre care şi micul teritoriu al Covasnei. Concomitent s-au înfiinţat cele două ziare judeţene, „Cuvântul Nou” şi „Megyei Tükör” („Oglinda judeţului”), transformat după Revoluţie în actualul „Háromszék”. Atunci au venit gazetari de la Braşov, Miercurea Ciuc şi Târgu Mureş, români şi maghiari, să pună umărul la editarea celor două publicaţii nou-născute. Primii redactori-şefi au fost Aurel Pop şi Dali Sandor.
Printre entuziaştii prezenţi de la primele numere s-a numărat şi interlocutorul tău, care a rămas fidel acestei publicaţii timp de 40 de ani, până la intarea ei în insolvenţă. Sunt lucruri uitate, neştiute de generaţia actuală, pagini din istoria presei covăsnene din 1968 până azi, pe care le-am trăit alături de colegii mei, cu frenezia specifică tinereţii.
– Ajungând în contemporaneitate, să spunem că din luna noiembrie 2009 a apărut cotidianul „Mesagerul de Covasna”, unde aţi fost prezent (tot de la primele apariţii), în calitate de senior-editor.
– Da, în tot acest răstimp de patru decenii de gazetărie în Covasna am publicat numeroase articole, interviuri, reportaje, convorbiri cu şi despre oameni simpli ori vestiţi, bătrâni şi juni, români, maghiari, ceangăi, şaşi, evrei, rromi. Unii trăitori pe aceste plaiuri, alţii aflaţi doar în trecere, ca oaspeţi ai staţiunilor balneare vestite ale zonei. Am străbătut în lung şi-n lat judeţul Covasna, prezentând în scris, iar în ultimii ani şi în imagini, crâmpeie din viaţa ce a pulsat şi pulsează în Arcul Intracarpatic.
– Aţi avut şansa, privilegiul şi bucuria să cunoaşteţi personalităţi de seamă din acest spaţiu geografic. Povestiţi-ne, vă rog, câte ceva despre unele dintre ele.
– Munca de gazetar mi-a oferit uneori şi această oportunitate – cum ar zice yankeii – o veritabilă binefacere spirituală. Am cunoscut oameni deveniţi azi legende, de parcă ar fi trăit într-un alt veac. Mă refer, de plildă, la dr. Radu Horia, directorul Spitalului de patologie neuromusculară din Vâlcele, care i-a preluat numele, după ce medicul-director s-a prăpădit de timpuriu. Era o somitate în materie medicală, dar o fiinţă introvertită, puţin comunicativă.
Când l-am întâlnit prima oară se afla într-o perioadă fastă, îi fuseseră recunoscute meritele ştiinţifice, în Italia, şi autorităţile locale îl venerau. Ţin minte că a manifestat destulă reticenţă în a sta de vorbă cu un june ziarist de la Sf. Gheorghe, despre care presupunea – îndreptăţit – că habar nu avea despre universul puţin cunoscut al bolilor degenerative, ce venise la Vâlcele să-l sâcâie cu felurite întrebări. După apariţia reportajului în ziar s-a mai îmbunat şi m-a primit, ulterior, prietenos.
Un alt „monstru sacru” în materie de medicină era, tot pe atunci, medicul cardiolog şi balneolog dr. Benedek Geza, ilusturul conducător al Spitalului de profil din Covasna. O instituţie prestigioasă în ţară şi peste hotare, şi în prezent, care în semn de respect şi preţuire îi poartă, de asemenea, numele. Şi domnia sa era un personaj cam distant, puţin locvace. Cu greu „l-am tras de limbă” de fiecare dată spre a putea redacta materiale ce interesau cititorii. Repezenta un veritabil mit.
Trebuie ştiut că reacţia persoanelor amintite, ca şi a altora, era oarecum firească. În anii aceia mass-media se afla într-un moment nu prea fericit, cu o cenzură severă şi un control strict. Existau puţine ziare locale şi centrale, o singură Televiziune naţională (şi aceea, vai de capul ei!), încât jurnaliştii erau priviţi ca nişte intruşi, nişte tipi curioşi care pun întrebări aiurea şi care fac mai mult rău decât bine.
Ulterior, când lucrurile s-au mai aşezat, a fost mult mai simplu de relatat despre munca şi performanţele continuatorilor acestor deschizători de drumuri, precum dr. Mihai Popescu, următorul director la Spitalul de la Vâlcele, ca şi dr. Mihaela Suceveanu, succesoarea la directoratul Spitalului cardiologic Covasna.
– Despre ce nume sonore aţi mai scris?
– O, sunt destule persoanele de referinţă din spaţiul covăsnean, devenite de notorietate naţională şi internaţională, despre care am relatat, poate, nu atât cât s-ar fi impus. Îmi vin acum în minte câteva nume: al multiplei campioane olimpice şi mondiale de gimnastică, originară din Zagon, Kati Szabo, ale monahului Athanasie Floroiu, de fel din Băcel, actualmente stareţ al Bisericii româneşti „Prodromu” de la Muntele Athos, ale Arhiepiescopului Covasnei şi Harghitei, ÎPS Ioan Selejan, ale vestitul rapsod popular din ţinuturile Covasnei, învăţătorul Ioan Hagiu – devenit celebru graţie Cenaclului „Flacăra” condus de poetul Adrian Păunescu – cântând în faţa a mii de spectatori în săli polivalente şi pe stadioane, alături de Ştefan Hruşcă, Vasile Şeicaru, Victor Socaciu şi alte nume legendare ale folkului românesc.
Membrii Cenaclului „Flacăra”, având în componenţă şi vedeta locală, bădiţa Ioan Hagiu, spre marea noastră mândrie, au ajuns doar o singură dată la Sf. Gheorghe. Fiind un eveniment deosebit (şi) pentru judeţul Covasna, am scris în ziua aceea un articol elogios, publicat pe prima pagină. Seara, înainte de spectacolul ce urma să aibă loc la Sala sporturilor din cartierul Simeria, i-am înmânat ziarul „Cuvântul Nou” vulcanicului şi autoritarului Adrian Păunescu, în faţa căruia nu sufla nimeni. Nici chiar autorităţile. În mod surprinzător pentru mine, a luat ziarul, a citit materialul „pe diagonală” şi mi-a mulţumit, deşi el era un mare gazetar şi conducea vestita revistă „Flacăra”.
Ca un element de culoare din seara respectivă, evoc momentul amuzant creat de un tânăr maghiar, care l-a binedispus pe Păunescu: spectatorul i-a trimis conducătorului Cenaclului un bilet în care l-a rugat, dacă se poate, să se mai cânte o dată celebra melodie… „Palinca”!!! De fapt, era vorba de şlagărul rusesc „Kalinka”, dar flăcăul aşa înţelesese.
– Ştiu că aţi contribuit şi la editarea suplimentului social-politic şi de cultură covăsnean, „Orizontul”. Ce amintiri aveţi?
– „Orizontul” a fost o adevărată revistă de sine stătătoate editată de colectivul redacţional de la „Cuvântul Nou”. Colecţia mea personală completă i-am încredinţat-o distinsului om de cultură, dr. Ioan Lăcătuşu, pe vremea când conducea, cu atâta dăruire, Direcţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale. Sediul redacţiei noastre se mutase, între timp, şi doream să las pe mâni bune şi în siguranţă toate numerele, celelalte exemplare rispindu-se, care, pe unde.
Totul a început prin anii ’80, când se manifesta la nivel naţional o oarecare deschidere spre cultură. Prin cunoştinţele şi relaţiile în lumea literară pe care le aveam la Bucureşti, am izbutit o performanţă rară. Anume, aducerea în paginile publicaţiei periodice amintite a unor creaţii ale câtorva străluciţi scriitori ai vremii, precum genialul poet Nichita Stănescu, prozatorul Eugen Barbu, poetul Alexandru Andriţoiu, filosoful Dan Ciachir. Vă vine să credeţi că asemenea somităţi au acceptat să publice într-o revistă necunoscută ce apărea la Sf. Gheorghe? Ei bine, DA!
Alături de ei au apărut şi scriitori covăsneni consacraţi, poeţii Miron Rusu Barian, Sorin Teodorescu, Florin Crângeanu şi alţii.
– Apropo de activitatea de promotor al mişcării rebusiste evocată la începutul discuţiei noastre, haideţi să ne oprim puţin şi la o altă revistă de succes editată în judeţul nostru. Mă refer la „Magazin rebusist”, publicaţie pe care aţi numit-o „copilul dv. de suflet”.
– Încă de la primele numere din „Cuvântul Nou” am girat activitatea de crucişologie pe plan local, încurajând să apară autori din judeţ precum Ioan Hatos, Gheorghe Darie, Petre Donath. Punându-se (şi pe atunci) acut problema rentabilităţii ziarului, am avut ideea să propun lansarea unui supliment de jocuri, enigmistică, cuvinte încrucişate, ce avea mare căutare. L-am numit „Magazin rebusist”. Înainte de 1989 obţinerea aprobărilor de tipărire era o adevărată aventură. Ca atare, conducerea redacţiei, respectiv dl. Constantin Timaru, redactorul-şef, a izbutit valorificarea conjuncturilor favorabile, reuşindu-se realizarea a ceea ce părea imposibil: apariţia în micul judeţ Covasna a celei de-a doua reviste de acest gen din România, alături de publicaţia consacrată „Rebus” din Bucureşti. Ea avut un tiraj de 35.000 de exemplare şi a apărut vreme de 12 ani, difuzându-se în întreaga ţară, bucurându-ne de colaborarea celor mai buni engimişti şi crucişologi ai vremii. Primul număr al noii publicaţii a apărut în anul 1982, ca o coincidenţă fericită chiar de ziua mea de naştere – un cadou minunat.
Pot spune că una dintre cele mai mari izbânzi profesionale ale mele a fost editarea acestei publicaţii de mare succes, care a rezistat până în anul 1994. Pasionaţi mai în etate ai acestui gen de jocuri ale minţii îşi amintesc, fără doar şi poate, cu drag de sprinţara revistă de divertisment, „Magazin Rebusist”. Conţinea numai creaţii originale, recorduri în materie de încrucişare, interviuri cu autori de marcă, umor, curiozităţi, plus ilustraţii artistice făcute special de graficianul atât de talentat, Toni Dudaş.
Acum totul s-a uitat, devenind amintire. De aceea m-am bucurat mult zilele trecute, când am avut surpriza să fiu înştiinţat că numele meu a fost inclus în Dicţionarul rebusist român, ce se află în prezent la tipar.
– Despre „Ecran Magazin”, nu ziceţi nimic?
– Imediat după Revoluţie fostul redactor-şef al cotidianului „Cuvântul Nou”, economistul Cristea Ioniţă, a avut curajul să intre în domeniul privat de media. Dorea să lanseze o revistă nonconformistă de cultură, muzică, lifestyle, cu vedete autohtone şi străine, dedicată mai ales cititorilor tineri. Un săptămânal-bombă, sprinţar, interesant, nonconformist, cum nu se mai făcuse în România. De aceea a şi ajuns atât de repede faimos noul hebdomadar (săptămânal – n.red.) intitulat „Ecran Magazin”. Curajosul meu amic, devenit patron peste noapte, m-a solicitat iniţial să-i fiu partener de afacere. Se temea, firesc, de un posibil crah. L-am şi luat în râs: „Fugi de aici că dăm rapid faliment. Eu vreau să ies la pensie de la ziarul din Covasna”.
A zis că o să-mi pară rău mai târziu. Şi a avut dreptate. Iniţial a luat credit de la bancă punându-şi gaj apartamentul şi maşina (un „Cielo” roşu, părcă-l văd ), şi la el în sufragerie am gândit şi realizat primele numere ale noii publicaţii, care, instantaneu a făcut un succes fabulos, crescând aidoma lui Făt Frumos de la o apariţie la alta. Ani de zile, până prin 1997, a avut cel mai mare tiraj din România, unul record de 650.000 apariţie/săptămânală. Când a auzit Ion Cristoiu, de la „Evenimentul zilei”, s-a crucit.
– Ştiu că realizaţi, în penultima pagină, câteva coloane intitulate „Dragi prieteni ai revistei”, rubrică urmărită cu nesaţ de toţi adolescenţii.
– Iniţial fusese o rubricuţă gen Poşta redacţiei, pe care nu o băga nimeni în seamă. Cristi Ioniţă dorea să stabilim o comunicare nesofisticată, directă, cu cititorii. Abia mă întorsesem din prima ieşire în America, unde văzusem cum se dialoga: la pertú, indiferent de vârsta interlocutorilor, deschis, fără inhibiţii. Aşa am procedat şi eu, cu toate că le puteam fi părinte corespondenţilor mei. Am atacat subiecte tabu până atunci, legate de viaţa initimă, sex, vicii, droguri, gay, incest etc. La scurtă vreme am girat încă o rubrică asemănătoare, intitulată provocator, „Sexy dialog”. A avut şi ea un succes demenţial, primind săptămânal… saci de scrisori! Eram siderat de ce se întâmpla. Trebuia să fiu atent la orice cuvânt, sfat, ironie (asta le plăcea lor cel mai mult, îi luam peste picior, dar cu simpatie), la orice nuanţă de răspuns.
Îmi amintesc că, printre mulţi alţii, şi tânărul cantautor Paul Surugiu, alias Fuego, elev pe atunci, îmi scria aproape săptămânal, rugându-mă să-l „popularizez”.
Lângă semnătură mi se publica şi o fotografie color, ca să ştie „boborul” cu cine stă de vorbă. Aveam pe cap cu o şepcuţă adusă de la New York (ajunsă „celebră”) încât unii fani decupau poza şi o lipeau pe scrisoare în loc de… timbru. Am primit şi plicuri pe care scria doar atât: „Ptr. Horia C. Deliu – Dragi prieteni”, fără adresă, stradă, oraş. Incredibil. „Ecran Magazin” devenise un fenomen social. Era „cool” să citeşti o asemenea revistă. Veneau la redacţie scrisori chiar din Japonia, Germania, Italia, Republica Moldova, Spania, de la adolescenţi plecaţi acolo cu părinţii. Generaţia matură îşi aminteşte, desigur, de revistă.
– Dacă nu greşesc, au apărut în paginile ei cam toate numele mari ale showbiz-ului românesc, nu-i aşa?
– Exact. Strict în ceea ce mă priveşte am publicat interviuri cu actori, cântăreţi, compozitori, solişti de operă, balet, muzică pop, uşoară, populară. Şi acum rememorez cu plăcere şi nostalgie discuţiile amicale cu regretaţii actori Ştefan Iordache, Jean Constantin, Nicu Constantin, cu maestrul coregraf de renume mondial Oleg Danosvchi, cu făuritorii de şlagăre Ion Cristinoiu, Anton Şuteu, Cornel Fugaru, ori cu legendele muzicii uşoare româneşti Gică Petrescu, Dan Spătaru, Margareta Pâslaru, Pompilia Stoian, Constantin Drăghici, cu regretata Mădălina Manole – o prietenă bună a redacţiei, care a avut cele mai multe prezenţe.
M-am bucurat că am redactat primele articole despre necunoscuţii pe atunci Mihai Trăistariu (care păstrează şi acum acasă, pe un perete, acel prim material despre el), Paula Seling, Călin Geambaşu, trupa Talisman, Mălina Olinescu ş.a.m.d.
M-a onorat faptul că am fost membru în Juriul presei la Festivalurile de muzică uşoară de la Mamaia (şi cu intermitenţe chiar preşedinte), la „Cerbul de Aur” de la Braşov, ca şi al Festivalului „Crizantema de Aur” de la Târgovişte, Juriul de specialitate fiind condus de celebra soprană Felicia Filip. De la Festivalul de romanţe cel puţin nu am lipsit în ultimii 22 de ani (cu excepţia de anul trecut când eram în Cambogia), primind din partea organizatorilor o Distincţie de excelenţă la una dintre ediţiile festive, pentru consecvenţa cu care am reflectat în presă despre această originală manifestare muzicală cu parfum de romanţă.
– Aţi cunoscut, probabil, la „Cerbul de Aur” şi mari nume ale muzicii mondiale. Ne precizaţi câteva?
– Am întâlnit, am făcut poze şi am stat de vorbă cu vedete internaţionale ca Toto Cutugno, Tom Jones, Trie Uthami, Kenny Rogers, Cristina Aquillera (când a venit la Braşov avea 18 ani şi nu auzise nimeni de ea), Ricky Martin, Kylie Minogue şi multe alte staruri.
Oh, ce vremuri minunate…
– Sunteţi şi un împătimit amator de voiaje peste hotare, Jurnalele dv. de călătorie stând mărturie. Greşesc?
– Câtuşi de puţin. Călătoriile reprezintă „drogul” meu nevinovat, cel mai mare hobby. Iar familia şi amicii o ştiu prea bine. Şi într-un picior aş pleca în miez de noapte. Oriunde şi oricând. Ignorând pericole, mergând în teritorii cât mai îndepărtate şi mai exotice. Dumnezeu (şi… sponsorii de peste Ocean) m-au ajutat să vizitez, până acum, 70 de state ale lumii. Dar nu am de gând să mă opresc. Pentru că unui „old” jurnalist de turism îi stă bine numai cu drumul. Cum mă întorc dintr-un periplu, mă gândesc la următorul.
Acum am „pe agenda de lucru” explorarea Extremului Îndepărtat, lucrând la o carte de călătorie. În toamnă voi pleca în Singapore, Malaezia, Filipine, Indonezia, cu un sejur de o săptămână în cea mai frumoasă Insulă de pe pământ, Bali.
– Aţi avut parte şi de peripeţii, experienţe-limită?
– Da, însă până acum am scăpat teafăr. Aş enumera doar trei lucruri extraordinare pe care le-am trăit, deşi ar fi mai multe de evocat. 1. Am avut ocazia rarissimă să fiu prezent în Piaţa Tien An Men, în perioada când a murit Mao Tzedung, alături de un… milion de demonstranţi chinezi furioşi. 2. Am fost pe linia de demarcaţie de la Panmunjom dintre Coreea de Nord şi de Sud, acolo unde şi acum sunt mari tensiuni militare, gata-gata să izbucnească războiul. 3. Am urcat pe„Gemeni”, vestiţii zgârie-nori de la New York, care mai pot fi văzuţi acum doar în fotografii şi în filme.
– Fiindcă aţi văzut atâtea, unde ar fi locul în care v-ar tenta să trăiţi?
– Îţi spun din prima: este minunatul oraş american San Diego, unde atât vara cât şi iarna temperatura este în jur de 21 de grade. Un fenomen rar pe Glob. Este o minunăţie să poţi umbla mereu în pantaloni scurţi… Acolo a locuit ultimii ani din viaţă şi Laureatul Premiului Nobel pentru Medicină, George Emil Palade. Ştia el ce ştia…
– Deviza după care v-aţi călăuzit ?
– Afirm întotdeanua numai ce ştiu, şi ştiu ce… afirm!
– Principalul dv. defect?
– Îţi răspund cum făceam şi în „Ecran Magazin”: sunt prea… „modest”!
Maria Graur