În cadrul Conferinței miniștrilor de externe ai URSS, SUA și Marii Britanii de la Moscova, din 16-25 decembrie 1945, care a dezbătut aspecte privind organizarea lumii postbelice, s-a hotărât includerea în guvernul Groza, ca o condiție a recunoașterii acestuia de către cele două state, a câte unui reprezentant al Partidului Național-Țărănesc și al Partidului Național Liberal, dar și organizarea de alegeri parlamentare libere. În fapt, guvernele de la Washington și Londra au recunoscut regimul impus României de către Moscova, la 6 martie 1945.Comisia Aliată Tripartită, formată din A.I. Vîșinski, A. Harriman, ambasadorul SUA la Moscova, și Sir Archibald Clark-Kerr, ambasadorul Marii Britanii în capitala Uniunii Sovietice, a sosit la București, la 31 decembrie, pentru a pune în aplicare deciziile Conferinței de la Moscova. Câteva zile mai târziu, la 7 ianuarie 1946, cei doi reprezentanți ai partidelor de opoziție, Emil Hațieganu (P.N.Ț.) și Mihai Romniceanu (P.N.L.), cooptați în guvernul Groza, ca miniștri secretari de stat fără portofoliu, au depus jurământul în fața regelui Mihai I și a primului-ministru, Petru Groza. Astfel, a luat sfârșit „greva regală”, suveranul reluând legăturile oficiale cu executivul comunist.
În 17 mai 1946, a avut loc constituirea Blocului Partidelor Democrate (B.P.D.), alianță electorală alcătuită din P.C.R., P.S.D., P.N.L. – Gh. Tătărescu, P.N.Ț. – Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor și P.N.P., fiecare partid păstrându-și ideologia și programul propriu. Platforma-Program, dată publicității la 20 mai, prevedea: asigurarea regimului democratic în cadrul monarhiei constituționale; respectarea libertății individuale; respectarea drepturilor și libertăților cetățenești; libertatea cuvântului, a scrisului, a întrunirilor și a dreptului de asociere, libertatea religioasă; apărarea și întărirea proprietății individuale asupra pământului; democratizarea aparatului justiției și a legislației; stimularea inițiativei particulare și folosirea resurselor interne în economie ș.a. De cealaltă parte, partidele istorice nu au putut ajunge la un acord de colaborare, atât Partidul Național-Țărănesc cât și Partidul Național Liberal se pronunțau pentru un regim „monarhic constituțional”, potrivit lucrării „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)” (vol. IV, Mihai I, Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, 2004).
Guvernele SUA și Marii Britanii adresează guvernului Groza, la 27 mai, o notă, în care protestează împotriva gravelor încălcări ale drepturilor și libertăților democratice în România (libertatea presei, a întrunirilor, instituirea cenzurii etc.). La 1 iunie, în nota de răspuns a guvernului român se arată că acesta se pregătește de organizarea de alegeri cât mai repede, că a luat măsuri pentru garantarea libertăților democratice, menționând în acest sens că partidele de opoziție au la dispoziție 16 ziare etc. La 14 iunie, guvernele american și britanic au răspuns considerând nota guvernului Groza nesatisfăcătoare și conținând ‘o serie de inexactități’.
Decretul-lege privind alegerile pentru Adunarea Deputaților a fost promulgat la 15 iulie și prevedea, următoarele: dreptul de vot este universal, egal, direct și secret pentru toți cetățenii țării de la vârsta de 21 de ani în sus (este acordat pentru prima dată în istoria României dreptul de a alege și a fi ales pentru femei și militari); s-a desființat Senatul și s-a înființat Adunarea Deputaților, parlament unicamercal, în care puteau fi aleși deputați cetățeni de peste 25 de ani (femei, militari, funcționari publici etc.). A fost desființată ‘prima electorală’, introdusă în 1926, mandatele fiind repartizate în funcție de numărul de voturi obținut de fiecare partid politic; s-a limitat competența magistraților sporindu-se, în schimb, rolul factorilor administrativi și politici.
Cele trei mari partide de opoziție Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național-Liberal și Partidul Social-Democrat Independent, prin reprezentanții lor, respectiv, Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu și Constantin Titel-Petrescu, au încheiat un acord pentru apărarea libertăților democratice, care a fost dat publicității la 21 octombrie, în care se arăta că executivul Groza „a instituit un regim de adevărată tiranie, sugrumând toate libertățile democratice” și că în aceste condiții, cele trei partide „socotesc de a lor datorie să-și sincronizeze toate eforturile pentru apărarea drepturilor țării, pe temeiul acordurilor și convențiunilor internaționale care se referă la România. Aceste partide vor acționa în comun pentru împiedicarea abuzurilor electorale și a furturilor de urne, pe care guvernul le pregătește pentru alegerile care vin”.
La 28 octombrie, guvernele Marii Britanii și SUA, prin reprezentanții lor la București, au remis guvernului român noi note diplomatice prin care au atras atenția asupra faptului că Legea electorală adoptată „nu corespunde întocmai concepției democratice” și asupra neregulilor săvârșite în desfășurarea campaniei electorale, în care membrii opoziției „sunt neîncetat supuși unor acte de intimidare”, creându-se astfel „impresia că autoritățile române încearcă să câștige alegerile prin diverse metode de falsificare, acum, înainte ca alegerile să fi avut loc”. Gheorghe Tătărescu, viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Străine răspunde, în numele guvernului, calificând notele drept „o serioasă atingere a suveranității României și o imixtiune directă în afacerile ei interne”.
Primele alegeri parlamentare postbelice au fost organizate pentru a legitima prin vot puterea comunistă. După încheierea numărării voturilor, în condițiile prefigurării unei victorii categorice a Opoziției asupra B.P.D.-ului, la sugestia sovieticilor, guvernanții au recurs la forță, alungând din centrele de votare pe reprezentanții Opoziției și au întocmit cu totul alte liste cu rezultatele votării, iar buletinele de vot au fost arse în întreaga țară imediat după numărarea lor. Potrivit comunicatului oficial din 22 noiembrie 1946, rezultatul definitiv al alegerilor a fost următorul: din totalul de 414 mandate, B.P.D. – 347 mandate, Partidul Național-Țărănesc – 33 mandate; Uniunea Populară Maghiară (prezentă în alegeri pe listă independentă) – 29 mandate; Partidul Național Liberal – trei mandate; Partidul Țărănesc-Democrat – două mandate. Guvernele american și britanic au considerat rezultatele alegerilor ca „un complet fals” iar guvernul român „era implicat în alegeri în același mod în care a pregătit alegerile”, în total dezacord cu promisiunile făcute. Ca urmare a falsificării rezultatelor alegerilor, conducerea PNȚ și PNL a anunțat printr-un comunicat retragerea din guvern a celor doi miniștri secretari de stat: Emil Hațieganu și Mihail Romniceanu, arată lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
La 20 noiembrie 1946, în Memoriul adresat președintelui Comisiei Centrale Electorale, în care au prezentat abuzurile și ilegalitățile autorităților, liderul țărănist Iuliu Maniu și cel liberal Constantin I.C. Brătianu au ajuns la următoarea concluzie: „guvernul a falsificat rezultatul alegerilor cu mult înainte de votare. Având în vedere toate acestea, declarăm că întreaga responsabilitate pentru această imensă falsificare revine tuturor acelor care au comis fapte ce au dus la falsificarea alegerilor, sau care, deși informați asupra faptelor, nu au luat măsurile necesare remedierii situației”.
Pe baza rezultatelor obținute în alegerile parlamentare, la 29 noiembrie, a avut loc remanierea guvernului. Comuniștii au primit pe lângă ministerele deținute anterior (Justiție, Afaceri Interne, Comunicații) și Ministerul Industriei și Comerțului, titular al postului fiind secretarul general al C.C. al P.C.R., Gh. Gheorghiu-Dej. Dr. Petru Groza a rămas în continuare în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, iar vicepreședinte, Gh. Tătărescu. Gruparea PNL-Tătărescu a deținut în guvernul remaniat portofoliile Externelor, Finanțelor, Cultelor și Lucrărilor Publice, pierzând portofoliul Ministerului Industriei și Comerțului, ceea a însemnat reducerea influenței liberale asupra politicii economico-sociale a guvernului și asupra activității parlamentare.
La 1 decembrie 1946 a avut loc deschiderea, la București, a Sesiunii primului parlament postbelic. Deputații național-țărăniști nu au participat la lucrările Adunării Deputaților, în semn de protest față de modul cum s-au desfășurat alegerile și față de rezultatul falsificat al acestora. De cealaltă parte, prezența și mesajul regelui Mihai I au fost interpretate ca o validare a rezultatului scrutinului, dar și ca o subminare a șanselor Opoziției de a convinge Marile Puteri să anuleze alegerile declarându-le falsificate. De altfel, regele Mihai I nu a avut de ales. Potrivit Constituției, putea amâna cu o lună deschiderea Parlamentului, după care deputații puteau începe lucrările și fără prezența suveranului.
AGERPRES
