Unul dintre cei mai reprezentativi revoluţionari ai anilor 1848-1849 şi luptător devotat pentru drepturile ţărănimii transilvănene, Avram Iancu s-a născut în 1824, în comuna Vidra de Sus din inima Munţilor Apuseni, ca al doilea fiu al soţilor Alisandru şi Maria Iancu. Data exactă a naşterii sale nu se cunoaşte, condica din acel an a bisericii pierzându-se. Alisandru, tatăl său, educat la şcoala din sat, devenise jude şi gornic în Vidra de Sus, un fel de primar al satului şi paznic al pădurilor aparţinătoare domeniului. Cu toate acestea, iobag fiind, era lipsit de libertate şi avea obligaţii în faţa stăpânului. Maria Gligor, mama lui Avram, era o femeie mărunţică, dar plină de viaţă, cu părul bălai şi ochii albaştri. Oameni harnici, ei aveau un „lot iobăgesc de opt iugăre arător, mai multe fânaţuri, animale în ogradă, stâne la munte”. Judele Alisandru se mai ocupa şi cu cărăuşia, transportând lemn fasonat, scânduri şi şindrilă, pe care le realiza chiar el, fie la Câmpeni, Abrud şi Zlatna, fie spre câmpie, după cum arată lucrarea istoricului Silviu Dragomir „Avram Iancu” (Editura Ştiinţifică, 1965).
Avram Iancu a mers la şcoala din sat, apoi a fost trimis la Câmpeni, să înveţe cu dascălul Ioanette. În 1837, la vârsta de 13 ani, era înscris la gimnaziul din Zlatna, unde se preda în limba latină. A dovedit o sârguinţă excepţională şi o purtare adecvată, care i-au adus nota cea mai mare la toate materiile predate. Profesorii, în fapt preoţi catolici, i-au apreciat nu numai dorinţa de a învăţa, ci şi intelectul. Din 1841, a urmat clasa superioară de umanităţi la Liceul piariştilor din Cluj. Tot aici a absolvit şi cele două clase de filosofie (1842-1844) şi, mai târziu, Facultatea de Drept (1844-1846), potrivit volumului „Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).
După absolvire, s-a înscris practicant la administraţia fiscală a ţării, cu sediul la Sibiu, ale cărei birouri erau conduse aproape exclusiv de aristocraţia şi nobilimea maghiară. A plecat în scurt timp la Tabla Regească (Instanţa Supremă) din Târgu-Mureş pentru a-şi face stagiul de „cancelist”, dedicându-se avocaturii. După ce şi-a luat diploma de avocat, Iancu, însoţit de Papiu Ilarian, Samuil Poruţiu şi Florian Micaş, s-a îndreptat spre Blaj, unde a participat la începutul lunii aprilie la o consfătuire politică. Drumul de la Blaj l-a legat pe Avram Iancu definitiv de acţiunea politică a românilor din Transilvania. Aici i s-a oferit prilejul de a asculta părerile unor cărturari români cu experienţă şi autoritate precum Timotei Cipariu şi profesorul Aron Pumnul, care a fost însărcinat cu redactarea manifestului pentru convocarea adunării, al cărei termen era stabilit pentru ziua de 30 aprilie (Duminica Tomei). Iancu a ajuns la 6 aprilie la Câmpeni, iar în zilele următoare a luat parte la întrunirile convocate de cei doi fruntaşi ai moţilor, popa Balint din Roşia şi avocatul Buteanu din Abrud, în cadrul cărora au fost dezbătute punctele programatice cuprinse într-un memoriu ce avea să fie înaintat guvernului. Împreună cu popa Balint, Iancu a mers în satele aşezate mai sus de Câmpeni, unde a întâmpinat o rezistenţă neaşteptată din partea moţilor. Popa Balint a descris-o în memoriile de mai târziu: „Prin sate la început am dat de opoziţie, căci fiind tatăl Iancului în serviciul cameral, de asemenea unchiul şi verii lui, poporul zicea: oare nu cumva, părinte, va fi ceva înşelăciune pe noi? Oare nu şpanul şi controlorul vor fi trimis pe Iancu cu tine? Le-am răspuns: Nu. Şi aşa subscripţiunile urmau pe întrecute. După aceasta, Iancu se făcu omul cel mai popular, prin şvada (talent oratoric n.r.) lui în toate vorbirile”. („Avram Iancu”, Silviu Dragomir, Editura Ştiinţifică, 1965)
În această perioadă, era cunoscut în toată Transilvania manifestul lui Simion Bărnuţiu, în ale cărui îndemnuri Avram Iancu le vede pe ale sale: „Cereţi vârtos să se şteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, aţi plătit şi de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieţii de pe o zi pe alta, cu atât mai mult pentru că l-aţi plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru şi pentru el s-a vărsat sângele strămoşilor voştri…”. Conducătorii din munţi au început şi ei să ceară, alături de Bărnuţiu, ca românii să fie reprezentaţi în dieta ţării şi în funcţiile publice, în proporţie cu numărul lor, înainte de a se lua vreo hotărâre cu privire la viitorul Transilvaniei.
Întrunirea din Duminica Tomei s-a ţinut fără autorizaţia guvernului. Tineretul susţinea din toate puterile voinţa de libertate a poporului român, sfidându-l pe contele Teleki. Iancu, Buteanu şi Papiu-Ilarian au adresat, la rândul lor, cuvântări, formulând revendicările româneşti, acordând o deosebită atenţie eliberării de sub jugul iobăgiei. Au protestat şi împotriva arestării lui Florian Micaş, conducătorul tineretului din Cluj. După adunare, fruntaşii s-au retras pentru a discuta programul Adunării naţionale, consfătuirile fiind prezidate de Bărnuţiu. În răstimpul ce a rămas până la organizarea Adunării naţionale de la Blaj din 3/15 – 5/17 mai 1848, moţii şi-au desăvârşit organizarea, Iancu, înconjurat de tinerii din munţi, îndemnând întreaga populaţie să se pregătească pentru marea adunare de la Blaj. Însoţitorul său permanent era învăţătorul Clemente Aiudeanu din Câmpeni, alături de care a mers din poartă în poartă pentru a „lămuri poporul”. Chiar înainte de adunarea de la Blaj, în Munţii Apuseni s-a proclamat starea de asediu. Iancu a pornit spre Câmpia Libertăţii urmat de toţi cărturarii din munţi şi de vreo de 10.000 de moţi, organizaţi în cete. Sosirea lor, în ziua de 3/15 mai, a inspirat entuziasm maselor întrunite şi a asigurat ordinea. Conducătorul lor a luat parte la toate discuţiile, a ascultat în ajunul adunării cuvântarea lui Bărnuţiu şi a supravegheat buna rânduială a maselor ţărăneşti.
George Bariţiu, care l-a cunoscut îndeaproape pe Avram Iancu, scria că era un „om născut pentru acţiune, venise tocmai la timp, tocmai în acei ani epocali, care dacă ar fi trecut peste noi lăsând numai urme de simple adunări, de punctaţiuni (cereri), deputaţiuni, petiţiuni şi proteste, poate că naţiunea română ar sta în aceste zile (la 1872) de încercare nouă încă şi mai rău decât a stat până în anul 1848. Zică inamicii noştri orice vor vrea despre Avram Iancu, el a fost pentru noi unul din acei bărbaţi adevăraţi providenţiali, ale căror merite pentru libertate nu vor fi în stare a le întuneca toţi fanfaronii din lume”. Raportul dintre Iancu şi oamenii printre care a trăit este, de asemenea, evocat de George Bariţiu: „Iancu nicidecum nu a vânat popularitatea, nu el a alergat după popor, ci acesta era fermecat de popularitatea lui, el alergând la Iancu. Iancu nu a fost orator în sensul modern parlamentar, el nu ştia ce sunt sofismele; vorbea foarte rar către mulţime, însă – mărturiseşte în continuare Bariţiu – parcă-l văd acum înaintea ochilor, ori de câte ori lua cuvântul pe faţa lui jucau razele unei inspiraţiuni misterioase, de care nici el nu-şi putea da seama, prin urmare, în momente de acelea, era peste putinţă să nu răpească cu sine pe ascultători. Iancu era şi unul din cei mai frumoşi juni ai timpului său, simpatic din naşterea sa, dar când îl irita cineva devenea teribil.” (George Bariţiu, „Părţi alese din Istoria Transilvaniei”, II, Sibiu, 1890, citat în lucrarea „Munţii Apuseni – muzeu istoric şi pantheon al poporului român”, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1977)
Un comitet naţional a fost creat, în cadrul Adunării de la Blaj, pentru a supraveghea îndeplinirea programului politic în raport cu guvernul ţării şi cu celelalte naţionalităţi conlocuitoare. Comitetul avea ca preşedinte pe episcopul Şaguna, iar ca vicepreşedinte, pe Bărnuţiu. Avram Iancu a fost ales membru al Comitetului Naţional, din care mai făceau parte prietenii săi Buteanu, Papiu-Ilarian, Ioan Suciu etc. Prima măsură luată a fost aceea de a expedia delegaţiile hotărâte de Adunarea Naţională, una la Viena, pentru a se prezenta împăratului, cealaltă la Cluj, pentru a interveni pe lângă Dietă să dezbată revendicările formulate pe Câmpia Libertăţii. Avram Iancu s-a alăturat discuţiilor zilnice ale comitetului, care i-au deschis orizonturi noi şi i-au îmbogăţit experienţa politică.
Avram Iancu a plecat la Sibiu, unde a aflat noua situaţie politică. La 17/29 mai 1848, Dieta Transilvaniei de la Cluj, în care românii nu erau reprezentaţi, a votat uniunea Transilvaniei cu Ungaria şi, mai ales, după ce s-a trecut la reprimarea sângeroasă a mişcării româneşti de la Mihalţ de autorităţile maghiare, Avram Iancu a cerut românilor să se opună acestor măsuri „cu lancea, ca Horea”. După o şedinţă de urgenţă a comitetului, Avram Iancu i-a anunţat pe Bărnuţiu şi pe Bariţiu că pleacă în munţi să-şi strângă oamenii pentru a răzbuna sângele vărsat. Această declaraţie a inaugurat perioada de revoluţionar a lui Avram Iancu. La un târg de ţară în Câmpeni, Iancu se adresează moţilor strânşi în număr deosebit de mare, cu îndemnul să se înarmeze: „Să vă faceţi lănci şi să vă îndreptaţi coasăle!”. Însă le-a cerut să nu ameninţe pe nimeni şi să nu se răscoale încă.
În 18 iunie 1848, când a fost publicată desfiinţarea iobăgiei, comisia guvernului a descins la Câmpeni pentru a se convinge de atmosfera dintre moţi. După ce s-a citit decretul guvernatorului, Iancu a mulţumit în numele ţăranilor, asigurând comisia că vor respecta liniştea şi ordinea, dar a continuat spunând că bunurile regale din acel domeniu, cu toate pădurile, pietrele, apele şi cu tot hotarul lor, constituiau proprietatea moţilor. Pornirile moţilor au fost liniştite doar de Iancu, secretarul comisiei observând că „Avram Iancu stăpâneşte deplin poporul din acest ţinut, care i se supune orbeşte”. La sfârşitul lunii iunie, în urma unui zvon că secuii ar fi venit pe drumul dinspre Albac, Iancu a reuşit să îi strângă la un loc pe moţii de pe Arieşul Mare şi Arieşul Mic. Zvonul nu s-a confirmat, însă manevra, perfect reuşită, i-a inspirat încredere lui Iancu. Oamenii au îndeplinit bucuroşi instrucţiunile primite şi s-au supus chemărilor sale.
În noile condiţii şi pe fundalul trecerii la conflict armat între guvernul revoluţionar ungar şi Austria constituţională, s-a pus problema organizării mişcării revoluţionare româneşti şi a reevaluării programului naţional. Astfel, s-a decis convocarea unei noi Adunări naţionale la Blaj (3/15 – 16/28 septembrie 1848). Locuitorii satelor refugiaţi pe teritoriul regimentelor de graniţă s-au înarmat pornind spre Blaj. Lor li s-au alăturat în scurtă vreme zeci de mii de alţi ţărani. Organizatorii şi conducătorii lor au fost Avram Iancu, Axente Sever şi Iovian Brad. Adunarea a declarat că nu recunoaşte „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria şi a reafirmat revendicările ţărănimii iobage. Participanţii au adoptat un „Memoriu al poporului român din Transilvania”, în care se susţinea principiul egalităţii naţionale cu toate popoarele din Imperiu, şi au cerut, în numele lor şi „al fraţilor din Principatele Dunărene”, unirea tuturor românilor într-o uniune de popoare libere, sub conducerea Austriei. Documentul a fost înaintat Parlamentului de la Viena, la 16/28 septembrie. („Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)”, Editura Enciclopedică, 2003)
În perioada următoare, au fost organizate, pe ţinuturi, de Comitetul Naţional Român de la Sibiu, 15 legiuni româneşti înarmate, avându-i în frunte pe tribunii revoluţionari Ioan Axente Sever, Alexandru Bătrâneanu, C. Romanu-Vivu, Ioan Buteanu ş.a. Între acţiunile întreprinse se află: îndepărtarea administraţiei ungare din Transilvania, dezarmarea gărzilor maghiare, instaurarea administraţiei româneşti în judeţele din sudul Principatului. Această situaţie a durat până în decembrie 1848, când forţele generalului Iosif Bem au pătruns în Transilvania. Avram Iancu a fost desemnat comandant al Legiunii Auraria Gemina, cu sediul la Câmpeni, ocupându-se de coordonarea tuturor acţiunilor militare din zona Apusenilor, aprovizionând trupele cu hrană, arme şi muniţie, în condiţii foarte grele. În tabăra revoluţionară a lui Avram Iancu din Apuseni şi-au găsit adăpost numeroşi exilaţi politici din Moldova şi din Ţara Românească, printre care Nicolae Bălcescu, Alexandru G. Golescu, Ion Ionescu de la Brad, I. Bălăceanu, pictorul Barbu Iscovescu ş.a.
În perioada ianuarie – iulie a anului 1849, au avut loc lupte eroice de apărare a regiunii Munţilor Apuseni, duse de armatele ţărăneşti comandate de Avram Iancu împotriva încercărilor trupelor maghiare de a pătrunde în această zonă. În ianuarie, moţii au înfrânt o oaste a nemeşimii maghiare la Mărişel (jud. Cluj). În prima decadă a lunii februarie 1849, în urma unei mari bătălii, forţele maghiare au ocupat Simeria, apoi în martie, Sibiul. În aprilie – mai, între conducătorii moţilor, în frunte cu Avram Iancu şi deputatul român în Dieta Ungariei din Pesta, Ioan Dragoş, trimisul special al guvernatorului Ungariei, Kossuth Lajos, au avut loc o serie de tratative în vederea concilierii forţelor revoluţionare române şi maghiare. Tratativele au eşuat, în contextul în care maiorul maghiar Hatvani a încălcat armistiţiul preconizat pe durata negocierilor, atacând şi ocupând Abrudul. În cursul luptelor, prefecţii Petru Dobra şi Ioan Buteanu au fost prinşi şi ucişi de maghiari. În mai 1849, cu excepţia Timişoarei şi a zonei Munţilor Apuseni, întreg teritoriul Banatului şi al Transilvaniei era sub ocupaţia armatelor ungare. La 3/15 iunie, armata ţărănească, condusă de Avram Iancu, a învins lângă Abrud armata maghiară comandată de locotenent-colonelul Kemeny Farkas, care încerca să pătrundă în Munţii Apuseni. (”Revoluţia română de la 1848”, Bucureşti, Editura Politică, 1969; „Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, 2003)
În paralel cu înfruntările, au avut loc mai multe tratative pentru a se ajunge la o încetare a ostilităţilor. Eforturile întreprinse de Nicolae Bălcescu s-au desfăşurat în paralel cu cele făcute de Avram Iancu. De abia la 2/14 iulie 1849, Bălcescu a fost primit de Kossuth şi a fost semnată înţelegerea româno-maghiară de la Seghedin, de Kossuth, pe de o parte, Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, reprezentanţii emigraţiei române, pe de altă parte. Înţelegerea cuprindea un proiect de pacificare şi un tratat pentru constituirea unei legiuni române. Guvernul maghiar acorda românilor dreptul de a se folosi de limba română în comitatele cu populaţie majoritară şi în şcolile româneşti, recunoaştea independenţa Bisericii ortodoxe române şi dreptul românilor de a fi admişi în funcţiile statului. De asemenea, era acordată o amnistie generală, recunoscută desfiinţarea robotelor şi a prestaţiilor feudale, contractelor impuse cu forţa. Iniţiativa acestor tratative a aparţinut deputaţilor români din Parlamentul Ungariei şi emigraţiei muntene. Nu fusese realizată o înţelegere prealabilă în acest sens cu Avram Iancu şi cu prefecţii săi. Aceste concesii făcute de maghiari au fost considerate ca nesatisfăcătoare de Adunarea românilor, desfăşurată la Zlatna. Românii conduşi de Avram Iancu au decis să păstreze neutralitatea în conflictul dintre maghiari şi armatele ţariste şi austriece. La 1/13 august 1849, la Şiria, lângă Arad, armata revoluţionară maghiară a capitulat în faţa celei ţariste şi revoluţia maghiară a fost înfrântă. La scurt timp şi armata română a fost obligată să depună armele. („Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)”, Editura Enciclopedică, 2003)
Avram Iancu a continuat să susţină cauza românilor şi după înfrângerea Revoluţiei, aflându-se printre cei care au înmânat memorii împăratului de la Viena (februarie şi august 1850), dar fără a se concretiza ceva. Popularitatea de care se bucura în rândul românilor nu era pe placul autorităţilor austriece. Avram Iancu a fost arestat la un târg de ţară din Hălmagiu, la 15 decembrie 1849, însă a fost eliberat imediat în urma presiunii populare. A fost decorat de ţarul Rusiei, pentru vitejia sa, cu ordinul Sf. Ana clasa a II-a, dar şi de împăratul Francisc Iosif, pe care, însă, l-a refuzat, spunând: „să se decoreze mai întâi naţiunea cu împlinirea promisiunilor”. Alungat din Viena (februarie 1851), a fost arestat din nou (17 august 1852) şi trimis la Alba Iulia, apoi la Sibiu, unde a fost judecat şi achitat. În iulie 1852, cu toate că a pregătit vizita, la Câmpeni, a împăratului Austriei, Franz Joseph I, care s-a aflat în Transilvania în perioada iunie – iulie 1852, Avram Iancu a evitat să se întâlnească cu acesta. („Dicţionar biografic de istorie a României”, Editur Meronia, 2008)
Simbol al luptei românilor din Transilvania, Avram Iancu a încetat din viaţă la 10 septembrie 1872, la Baia de Criş, în casa brutarului Ioan Stupină. A fost înmormântat la Ţebea, sub „Gorunul lui Horea”, în prezenţa unei mari mulţimi de ţărani şi foşti tovarăşi de luptă, slujba religioasă fiind oficiată de 38 de preoţi, printre care şi protopopul Simion Balint, fostul prefect care luptase alături de el.
***
Anul 2024 a fost instituit ca „Anul Avram Iancu”, printr-o lege care a fost promulgată de preşedintele Klaus Iohannis la 14 iulie 2023. „Se instituie anul 2024 ca ‘Anul Avram Iancu’ pentru aniversarea a 200 de ani de la naşterea revoluţionarului Avram Iancu. Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, Guvernul, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi instituţiile publice aflate în subordinea sau coordonarea acestora pot organiza sau sprijini logistic şi material manifestări culturale, artistice sau educaţionale dedicate celebrării vieţii şi activităţii lui Avram Iancu”, se arată în lege. Proiectul de lege pentru instituirea anului 2024 ca „Anul Avram Iancu” a fost aprobat de plenul Camerei Deputaţilor la 20 iunie 2023. Proiectul de lege a fost adoptat şi de Senat, Camera Deputaţilor fiind for decizional în acest caz, conform https://www.cdep.ro/.
AGERPRES
***Explicaţie foto din deschidere: Statuia lui Avram Iancu amplasată în Piaţa Avram Iancu, Cluj-Napoca, 16 noiembrie 2021.
