TRADIŢII. Singura sărbătoare religioasă a lunii lui Cuptor este cea de Sântilie. Ea are loc în fiecare miez de vară pe 20 iulie şi este dedicată Sfântului Ilie, mare prooroc al Vechiului Testament.
În popor este cunoscut ca patronul fulgerelor şi tunetelor, al ploii, aşa că instinctiv atunci când de declanşează o rupere de nori şi alte asemenea fenomene meteorologice extreme facem câte o cruce şi ne rugăm să fim apăraţi de urgia naturii.
Legenda cea mai cunoscută în ceea ce-l priveşte pe eroul zilei se referă la miracolul pe care l-a înfăptuit într-un moment de cumpănă pentru pământeni, beneficiind de ajutorul Divin. În timpul unei secete devastatoare, care a făcut prăpăd timp îndelungat, singura salvarea o reprezenta ploaie binefăcătoare. Dar care nu mai venea, în pofida tuturor aşteptărilor. Atunci Sf. Ilie l-a rugat fierbinte pe Dumnezeu să aibă îndurare de bieţii oameni, iar minunea s-a produs.
A fost atunci o emoţie generală şi o uşurare nemaipomenită, care l-au înscris pe Sf. Ilie în rândul binefăcătorilor umanităţii, celebritatea sa perpetuându-se din generaţie în generaţie. Aşa se face că de atunci, când nu plouă multă vreme credincioşii să se roage la Sfântul Ilie spre a înfăptui o nouă minune.
Interpretări felurite
Sântilie reprezintă în accepţiunea populară un personaj complex, în care s-ar fi contopit Zeul Soarelui (Helios – la greci, respectiv Phoebus Apollo – la vechii romani) şi Sfântul Prooroc Ilie. Mai multe explicaţii ne-a furnizat prof. Ion Popica, din Covasna. Pentru români este important de ştiut faptul că geto-dacii se închinau la doi zei importanţi: Gebeleizis, stăpânul Furtunii, şi Zalmoxis, ocrotitorul Pământului. Zei aparent antagonici, dar care nu puteau în mod paradoxal exista unul fără celălalt.Din surse biblice se cunoaşte că Sfântul Ilie a trăit cu peste opt sute de ani înaintea Mântuitorului, pe vremea regelui Ahab, în Samaria. Şi în cărţile sfinte apare istorisirea legată de minunea făptuită de el în privinţa declanşării ploii după o secetă de trei ani şi jumătate, doar credinţa sa declanşând izvbăvirea. Din aceleaşi izvoare mai aflăm că atunci când i-a venit sfârşitul, a fost luat de un car de foc şi dus cer, fără a trece prin moarte!
Şi aşa facem legătura cu un alt element legat de însuşirile deosebire ale lui Sântilie. Anume fulgerul, socotit „foc ceresc”, venit din văzduh să pedepsească lumea rea. Oamenii simpli se speriau şi erau convinşi că descărcările electrice, însoţite de trăsnete reprezenită vocea Stăpânului Divin, care îi mustră.
Personaj mitic
Ca orice personaj fabulos, înconjurat de mister, Sântilie e zugrăvit în unele icoane ca un bătrân ce stă într-un car tras de bidivii albi, pocnind din bici, provocând tunete şi fulgere. În plină vară, nu o dată cade şi grindina, numită în folclor… „pietrele trăznetului”. Atunci când respectivele bucăţele de gheaţă sunt mici şi nu fac ravagii culturilor, se credea că au proprietăţi fertilizatoare.
Poporul credea odinioară că tunetul ar fi zgomotul făcut de huruitul roţilor trăsurii sale, iar trăsnetul reprezenta biciul de foc cu care îi lovea pe demonii care se ascundeau peste tot. Exista superstiţia că uneori dracii se pitesc şi în natură, prin copaci sau în trupurile unor animale domenstice, în special, pisici şi câini.
Conform tradiţiei, în dimineaţa zilei de 20 iulie închinătorii asistă la Slujba de la biserică, unde se roagă pentru sănătatea lor şi a familiei, aprind lumânări, iar apoi aduc ofrande, mai ales mere, făcându-se din nou pomenirea morţilor.
Moşii de Sântilie
Sântilie este considerat în folclorul românesc patron al merelor timpurii. Datina spune că aceste fructe erau preferatele Sfântului Ilie. De aceea la pomenile ce se fac în această zi se dau neapărat şi mere, alături de colivă, plăcinte, chifle, japoneze. Există la ţară obiceiul ca în 20 iulie să fie scuturaţi prima oară merii, iar primele fructele ce cad să fie oferite în dar copiilor, adolescenţilor.
Fiind Moşii de Sântilie se face, în mod special, pomenirea copiilor morţi. Dacă familiile nu au putut organiza pomeni în prima parte a anului (din varii motive) acum se iveşte un moment prilenic.
Femeile aduc de dimineaţă la biserică colivă, fructe şi mănunchiuri de busuioc, spre a fi sfinţite, iar apoi împărţite. Firele de busuioc se duc acasă şi se aşează la icoane. După ce se usucă li se dă foc, existând prejudecata că cenuşa busuiocului e bună în medicina populară.
Petrecerea oierilor
Judeţul Covasna fiind prin tradiţie o zonă unde creşterea animalelor, în special, a oilor a constituit o îndeletnicire de bază, era normal să se păstreze în conştiinţa oamenilor multe legende, obiceiuri şi superstiţii legate de diferite personaje şi întâmplări biblice. Dar şi laice. O asemenea cutumă se referă la Hora de Sântilie, care se joacă în aşezările de munte în 20 iulie. Am cunoscut în anii trecuţi la Zăbrătău localnici care în tinereţe participaseră la acest eveniment al comunităţii, constituind o tradiţie prenupţială.
În ziua amintită, ciobanii neînsuraţi, veneau la joc, aducându-le fetelor pe care le îndrăgeau o furcă de tors şi un caş. Urma Hora de Sântilie în care se prindeau tinerii aflaţi „în vorbe”, prin acest gest oficializându-se legătura lor de dragoste; un fel de logodnă, cum se spune azi. Numai că fetele, deşi în al nouălea cer, trebuiau să mai aştepte un an ca, în sfârşit, să se mărite!
Mai nou, în Valea Zânelor se organizează o frumoasă petrecere populară, numită semnificativ „Sântilia”.
Urări adresate sărbătoriţilor
Sunt peste 110.000 de români care îşi sărbătoresc onomastica de ziua Sfântului Prooroc. Ilie reprezintă un prenume popular, răspândit în toate regiunile. Provine dintr-un foarte vechi apelativ ebraic, „Elijah”, ce a aparţinut unui profet, despre care stă scris în Cartea Regilor din Vechiul Testament. Există unele variante româneşti, mai puţin răspândite, cum ar fi Elie, Iie, Lilă, Ilaşcu, Elias, Elişor.
În final, le urăm tuturor sărbătoriţilor multă sănătate, bucurie şi împlnirea visurilor. La Mulţi Ani!
Horia C. Deliu
