Într-o scrisoare trimisă premierului Clemenceau, el avea să sublinieze: „Dacă nu sunt aprobate justele cereri ale României, securitatea ei va fi compromisă și, odată cu aceasta, se va pune din nou în pericol pacea în întreaga Europă de Sud-Est”. Drept urmare, la 6 iulie, Consiliul Suprem Interaliat decidea menținerea statu-quou-lui în regiune.
Înainte de a părăsi capitala Franței, ca răspuns la ceea ce considera a fi o „atitudine discriminatoare” a Marilor Puteri față de țara sa, Brătianu a înaintat, la 2 iulie, un ultim memoriu intitulat „România în fața Congresului de Pace”, prin care protesta „solemn” față de nerecunoașterea unor frontiere care să asigure României securitatea ei națională. La 11 iunie, Consiliul Suprem Interaliat a analizat din nou situația din regiune și posibilitatea coordonării acțiunilor Aliate în vederea stopării amenințărilor războinice ale Ungariei.
În pofida situației tot mai încordate între Ungaria și vecinii săi, în cadrul acestei ședințe nu s-a putut adopta o hotărâre definitivă, deoarece reprezentantul Marii Britanii, lordul Arthur James Balfour, nu s-a angajat ferm, motivând că nu primise încă instrucțiuni de la Londra, în timp ce reprezentantul Italiei, Francesco Crispi, arătând că țara sa traversa un moment critic, preciza: „Bolșevicii [italieni, n.n.] ne amenință dacă intervenim pe undeva împotriva bolșevismului”.
În aceeași zi era înaintată președintelui Conferinței de Pace o radiogramă din partea lui Bèla Kun, prin care cerea Puterilor Aliate și Asociate să impună Guvernului român retragerea armatei sale pe Tisa, dincolo de linia de demarcație româno-maghiară menționată în nota lui Clemenceau din 13 iunie 1919. Răspunsul Consiliului Suprem Aliat de a doua zi era însă categoric: „Conferința de Pace nu poate discuta atât timp cât dv. nu respectați condițiile armistițiului”.
Dar Aliații au rămas șovăitori. După ședința reprezentanților Marilor Puteri din 17 iulie 1919, unde a fost rediscutată problema unei acțiuni militare în comun a Aliaților pentru stingerea focarului de război reprezentat de Ungaria, mareșalul Foch a informat delegația română despre eșecul Conferinței de Pace de a se „pune de acord în continuare asupra unei acțiuni comune contra Ungariei”. „În consecință – concluziona acesta –, România și statele aliate [trebuie] să caute a-și rezolva singure problemele militare ce se pun, fără a lua însă atitudini ostile Antantei, care va fi mulțumită adesea să constate situații de fapt și să ia act de ele”. Concluzia era tardivă. Ultima etapă a conflictului româno-maghiar începuse deja.
Repartiția echilibrată a forțelor române pe frontul de la Tisa relevă concepția fundamentală de acțiune preconizată de Marele Cartier General român, anume apărarea strategică. Dezvoltarea considerabilă a frontului – aproximativ 300 km – a impus ca dispozitivul defensiv să fie puternic eșalonat în adâncime. În viziunea Comandamentului român, crearea unei rezerve generale foarte puternice și cu un grad înalt de mobilitate avea drept scop să asigure atât sprijinul operativ al eșalonului întâi, cât și executarea unor riposte ferme împotriva inamicului pe orice direcție ar fi reușit acesta să pătrundă. Existau două sectoare de acoperire:
Sectorul de nord, cu o deschidere frontală de circa 150 km, cu Divizia 16 Infanterie (general Alexandru Hanzu) în eșalonul întâi și cu Divizia 2 Vânători (general Gheorghe Dabija) în eșalonul doi. Ambele divizii constituiau Grupul de Nord, sub comanda generalului Nicolae Mihăescu.
În rezerva generală, concentrată în zona localităților Carei, Oradea și Debrețin, se aflau Diviziile 1 și 16 Infanterie, unitățile de infanterie ale Diviziilor 20 și 21, ca și Diviziile 1 și 2 cavalerie, plus alte subunități neîndivizionate și trupe speciale. Efectivul total al trupelor noastre se ridica la circa 90.000 de militari.
Inamicul dispunea de patru corpuri de armată, fiecare cu câte trei divizii (sau, în cazul Corpului 2, de grupuri de grăniceri). Corpul 4 armată era concentrat în preajma Budapestei. Numărul total al forțelor era estimat de serviciile de informații românești la circa 90.000; pe frontul de pe Tisa, împărțit în trei sectoare, se găseau circa 60.000 de militari. Forțele maghiare dispuneau de mari cantități de muniții, aproape întregul lor material de luptă fiind de proveniență austriacă și germană, care aparținuse fostei armate Mackensen.
Informațiile deținute de conducătorii de la Budapesta, potrivit cărora Puterile Aliate nu aveau posibilitatea să acorde ajutor militar României în cazul în care aceasta ar fi fost atacată pe Tisa, au influențat atitudinea Comandamentului maghiar, în sensul grăbirii atacului proiectat. Declanșarea ofensivei a fost stabilită pentru dimineața zilei de 20 iulie, orele 3 dimineața, când cele trei grupări ungare urmau să forțeze Tisa simultan și să dezvolte ofensiva la est de râu.
Atacul a început în zorii zilei de 20 iulie 1919, printr-un bombardament masiv de artilerie. Doar în sectorul Szolnok, unde gruparea principală maghiară își avea baza de plecare la atac, au fost utilizate 210 tunuri, în mare parte artilerie grea. Având o evidentă superioritate numerică, inamicul a reușit să străpungă linia apărării pe malul stâng. După forțarea Tisei de către principalele grupări și crearea capetelor de pod necesare dezvoltării ofensivei, Comandamentul ungar a ordonat continuarea acesteia „cu toată forța”. În următoarele două zile, măsurile întreprinse de Comandamentul român pentru oprirea ofensivei inamice s-au dovedit eficiente, trupele ungare lovindu-se „de-o rezistență din ce în ce mai puternică”, fapt care le-a diminuat considerabil ritmul de înaintare. Deși sub raportul de forțe între grupările aflate direct în luptă, situația din seara zilei de 22 iulie prezenta în continuare o ușoară superioritate în favoarea trupelor ungare aflate în ofensivă, realitatea era complet diferită în privința rezervelor generale ale celor două armate.
Pe baza datelor reieșite din analiza situației, generalul Ştefan Panaitescu, șeful de Stat Major al CTT, a conceput un plan care prevedea lovirea frontală a grupului principal al inamicului și, concomitent, învăluirea flancului stâng al Armatei Roșii. Inițial, la extremitățile de nord și de sud ale frontului, trupele române trebuiau să imprime un caracter deosebit de activ apărării, să execute contraatacuri pentru respingerea oricărei acțiuni ofensive a inamicului și să mențină cu orice preț linia de apărare pe care o ocupau la momentul respectiv. Planul a fost discutat cu șeful Marelui Cartier General, generalul Prezan, și cu șeful Biroului Operații, locotenent-colonelul Ion Antonescu, la Oradea.
Regele Ferdinand și Regina Maria asistă la momentul trecerii Tisei de către trupele române din Divizia 2, august 1919
Guvernul Garbai – Béla Kun nu s-a așteptat ca Armata Română să pătrundă spre Budapesta. Se credea că, la fel ca în luna mai, trupele române vor reface aliniamentul defensiv de pe Tisa. Dar factorii de decizie români nu mai erau dispuși să accepte nerecunoașterea de către guvernul maghiar a hotărârilor Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. În consecință, Comandamentul român a hotărât forțarea Tisei și urmărirea armatei maghiare până la capitulare. Doar așa se putea stinge focarul de război din centrul Europei, care punea în pericol integritatea teritorială a României. Oportunitatea acestei acțiuni era recunoscută și de unii reprezentanți ai Aliaților.
În momentul forțării Tisei, CTT dispunea în zona sa de operații de 10 divizii de infanterie și vânători (Diviziile 1, 2, 6, 7, 16, 18, 20 și 21 Infanterie; Diviziile 1 și 2 Vânători) și două divizii de Cavalerie, cu un total de circa 120.000 de combatanți. Armata Roșie putea opune forțelor române aproape 57.000 de combatanți în apropierea Tisei și circa 30.000 în interiorul țării.
Trecerea Tisei a început în noaptea de 29 spre 30 iulie, iar rezistența a fost relativ slabă, ceea ce sugera că inamicul renunțase la confruntarea armată pe malurile râului și organizase o linie de rezistență în fața Budapestei. La 1 august au fost dezvoltate capetele de pod, trupele române reușind într-un interval scurt să pătrundă adânc între cele două grupuri principale ale inamicului, interzicând orice joncțiune a acestora. A fost un dezastru militar cu consecințe imediate în plan politic. În cursul dimineții de 1 august, social-democrații de dreapta au impus guvernului Sfaturilor să-și prezinte demisia; la ședința Consiliului Muncitoresc din Budapesta, în după-amiaza aceleiași zile, cabinetul Garbai-Kun a depus mandatul, fiind înlocuit cu un guvern de sorginte socialist-democratică, în frunte cu Peidl Gyula.
În ziua de 2 august, generalul Gheorghe Rusescu, comandantul Brigăzii 4 Roșiori, care înainta spre Budapesta, a fost întâmpinat de două automobile în care se aflau ofițeri italieni aparținând singurei misiuni militare aliate care mai rămăsese în capitala Ungariei. Şeful acestei misiuni, locotenent-colonelul Guido Romanelli, avea asupra sa un document, semnat chiar de el și destinat comandantului Cavaleriei române, prin care cerea „suspendarea oricărei ostilități împotriva armatei ungare. Pentru a nu face mai grea situația politică de la Budapesta, vă rog a cere instrucțiuni Cartierului General al armatei dumneavoastră, înainte de a înainta”. Generalul a îndreptat ofițerii italieni spre MCG român și a continuat înaintarea.
În seara aceleiași zile, marile unități ale armatei ungare (Diviziile 1, 4, 5, 6 și 7 Infanterie) și-au trimis parlamentari în vederea capitulării, având tăiate toate căile de retragere. Succesele armatei române între 30 iulie și 3 august au fost remarcabile, Armata Roșie ungară fiind practic destrămată. Pentru ziua de 4 august, CTT a hotărât preluarea de către Armata Română a controlului deplin asupra spațiului dintre Tisa și Dunăre, procedând la o nouă grupare a forțelor din subordine. Drumul spre capitala Ungariei, oraș de aproape un milion de locuitori, era complet deschis.
Primele subunități ale Armatei Române care vor intra în Budapesta aveau să fie tocmai cele trei escadroane din Brigada 4 Roșiori, aflate sub comanda generalului Gheorghe Rusescu; ele erau însoțite de două grupe de mitraliere din Regimentul 6 Roșiori și de o secție de artilerie călăreață (două piese de artilerie). La bariera de est a orașului, pe o ploaie torențială, forțele române au fost întâmpinate de o delegație a noului guvern, care a solicitat generalului român să nu intre în capitală.
Rusescu a ordonat ca tunurile să fie îndreptate spre Budapesta în poziție de luptă; în seara zilei de 3 august, generalul român străbătea străzile metropolei în fruntea cavaleriștilor. Pe timpul nopții, efectivele române au fost cartiruite în cazarma „Arhiducele Joseph”. În dimineața zilei următoare, Divizia 2 Cavalerie și Diviziile 1 și 2 Vânători române au continuat înaintarea spre Budapesta. Unitățile de cavalerie, depășind orașul, au realizat un cap de pod la 3 km vest de capitala Ungariei, iar Divizia 1 Vânători a preluat sub control Pesta, pentru a pregăti intrarea solemnă a trupelor române în oraș în condiții de siguranță deplină.
FOTO: Trupele române din Regimentul 27 Infanterie în faţa Parlamentului de la Budapesta
La 4 august, ora 18.00, generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, primea pe Bulevardul Andrássy defilarea unui detașament compus din Regimentul 4 Vânători, un escadron din Regimentul 23 Artilerie și un divizion din Regimentul 6 Roșiori. Guvernator al Budapestei a fost numit generalul Ştefan Holban. Să precizăm că generalul Mărdărescu a fost furios pe acțiunea subordonatului său, generalul Rusescu, de a intra în capitala Ungariei, luând măsuri disciplinare împotriva sa.
Victoria Armatei Române, ca răspuns la atacurile maghiare și nerecunoașterea realităților militare și politice de către autoritățile de la Budapesta, a presupus numeroase jertfe. Pierderile suferite de Armata Română între 20 iulie și 18 august 1919 au fost dureroase, cifrându-se la 123 de ofițeri și 6.434 de soldați morți, răniți și dispăruți. De la începutul ostilităților, în martie 1919, și până la sfârșitul lor, în august 1919, pierderile suferite de Armata Română s-au ridicat la 188 de ofițeri și 11.478 de soldați, dintre care 69 de ofițeri și 3.556 de soldați au făcut supremul sacrificiu pe câmpul de luptă. Această jertfă de sânge dată de Armata Română după încheierea Primului Război Mondial a fost absolut necesară pentru consfințirea hotărârii de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.
https://historia.ro/