Ioan Șerban, născut în 20 aprilie 1952, s-a apucat de ciobănit în jurul vârstei de 50 de ani, după ce fabrica la care lucra s-a închis. Prima dată, s-a asociat cu cumnatul lui, de la care a învățat meserie, a îndrăgit această ocupație, însă a fost nevoit să se lase, din cauza unor probleme de sănătate și, mai ales, din cauza greutăților legate de găsirea ciobanilor. Soția acestuia, Maria Șerban, născută în 1958, știe despre oieritul tradițional la fel de multe lucruri. Tatăl ei, veteran de război, încă muncea la stână la vârsta de 93 de ani.
Sunteți din familie de ciobani?
Ioan Șerban: Nu.
Maria Șerban: Eu am fost din familie de ciobani. Am avut un frate, a și murit, a fost de copil cioban, de la 12 ani. Și tata a fost cioban. Dionisie Șerban îl chema.
Ioan: Eu m-am făcut cioban după soție (n. n.: râde din tot sufletul). De la Revoluție încoace. Când m-a dat afară de la serviciu.
Maria: Nu. Stai un pic. Revoluția a fost în ’89. Tu lucrai încă. Înainte de 2000 a fost. După ce s-a stricat fabrica, că el a lucrat la fabrica de mobilă și s-a desființat, n-a mai lucrat. Înainte de 2000 cu vreo doi ani. A luat-o Nicolae (n.n. afaceristul brașovean Ioan Neculaie) și i-a dat afară. Și fratele meu, fiind cioban, a zis „hai să ne asociem!”, să se facă și el cioban. Că el a făcut Liceul Economic, în București, că râdeau atunci, ziceau de el „cioban cu liceu, cu studii”. Da’ fratele fiind cioban de copil, de la 12 ani, că noi am fost patru la părinți, am rămas cu tata. Mama a plecat și-am rămas cu tata, ne-a crescut tata pe toți. Eu aveam 8 ani, o soră avea 6 ani, un frate 11 și ăl mai mare, 13, care-a fost la oi. Așa era situația atuncea. No, și după ce s-a stricat cu serviciul, zice: „hai să facem și noi stână!” Și în primul an s-au asociat, soțul și cu fratele, de au făcut stână. Și dup-aceea s-a învățat și singur să facă. Servici n-a mai avut, la opt ore era problemă să meargă, că no, noi îl avem pe băiatul cu probleme și no… e mai greu. Și s-a făcut baci. Și dup-aia nu s-a mai lăsat!
Înțeleg că v-a plăcut!
Ioan: Da! Dup-aia m-am certat cu femeia. Pentru stână ne-am certat.
Maria: Am tot făcut și-am tot făcut. Și nu găseam ciobani, pentru că era o problemă cu ciobanii. Nu mai găseai om la lucru. Și trebuia să plece el în locul ciobanilor. Și eu rămâneam singură acasă. Și-am făcut… am făcut câțiva ani și apoi, la un moment dat, nu puteam să vindem marfa, adică nu ne compensam, cu ce vindeam să ne plătim ciobanii. Că s-au dus salariile în sus, ei voiau mult.
Așadar, ați devenit cioban. Cu câte oi ați început?
Ioan: Baci! După 28 de ani de servici, m-am făcut cioban. Aveam aproape 50 de ani. Am început cu 20 de bucăți. Pân’ la urmă, am ajuns la vreo 200 și. Vreo șapte vaci, cal, porci. Fără măgar, măgar eram eu (n.n.: râde copios; soția îl apostrofează: „nu mai râde, vorbește frumos!”). No, ce să vă spun?
Maria: Și-am făcut stână. Au fost ani! Am fost și la Budila. Prima dată la Budila am avut stână, și dup-aceea oamenii, că aveam oi de la noi de-aici din sat și le duceam la Budila, și oamenii au zis: „da’ de ce nu vii la noi?”. Adică, să facem aicea la noi.
Ioan: Primarul m-a adus aici. Adică fostul primar din Dobârlău. El.
Luați oile de la oameni?
Ioan: Da. De la satul Mărcuș și din Lunca Mărcușului. Bine, noi suntem o comună, cu Dobârlăul, da’ suntem împărțiți. Adică: Dobârlăul e Dobârlău, Dobârlău Vale cu stâna și Mărcușul cu Lunca Mărcușului, iarăși, separate. Le adunam în jurul Sărbătorilor de Paști. Depinde cum cădeau Paștile, cu vreo trei zile înainte de Paști, cam când se tăiau mieii, în general. Și le păzeam până la 1 Decembrie, până ningea.
Și pe unde le pășunați? Plăteați pășunatul?
Ioan: Era pășunatul comunei, al satului.
Maria: Primăvara, când era mai frig, mai umblau un pic cu ele pe câmp și dup-aceea, după Paști, se pleca cu ele-n pășunat. Adică în terenul comunei. Comuna avea pășune și acolo mergeam cu ele. Aveam oile de la oamenii din comună și nu plăteam pășunatul.
Ioan: La început, se plătea, că așa era legea. Se plătea ierbărit pe cap de animal. Da’ puțin. Nu mai știu exact cât era, asta se plătea la Consiliu. Da’ nu ca acuma, că închiriezi pășunatul cu bani buni. Nu!
Cum vă înțelegeați cu oamenii?
Ioan: Dădeam șase kilograme de brânză de burduf și unul de urdă pe cap de oaie mulgătoare. Prețul era diferit de la an la an. Adică, cum s-au dus banii, s-au dus și prețurile.
Maria: Am plecat de la 12 lei, da’ erau 120, cum erau banii atunci. Era o sută. Că și ciobanul era ăl mai scump, două milioane jumate, cum erau banii vechi. Atunci încă nu se duseseră banii așa tare. Îi plăteam lunar, două milioane jumate.
Ioan: Să-i ia naiba de bani, că și-acuma mă-ncurc. În 2001, banii ăilalți erau, nu se tăiaseră zerourile încă atunci.
Deci, două milioane jumate, în banii de-atunci.
Maria: Da, atâta era. Ăla era ăl mai mare salariu, la baciul din stână. Că aveam baciul din stână, care făcea brânza, era mânzărarul, care umbla cu oile cu lapte, era sterparul, cu sterpele, era mânătorul… adică toți aveau funcția lor. Așa era la stână.
Ioan: Fiecare era pe categoria lui, pe calificarea lui.
De câte ori mulgeați oile într-o zi?
Ioan: De trei ori pe zi. Prima mulsoare dimineața la 4, 4 jumate, a doua, la 11, 11 și, apoi seara la 6. După ce se termina de muls, plecau cu mânzările iar, la-nserat, așa spuneam noi, până pe la 10, 10 jumate, depinde cum era vremea. Și… cam atât.
Câți ciobani aveați la stână?
Ioan: Păi depindea de numărul de oi. Dacă erau de la 500 în sus, cam doi mânzărari erau. Până în 500, unul. Mai mergea și șeful, mai mulgea și mânătorul, când era nevoie. Sterpar, de obicei, unul, că sterpe, în general, nu erau multe. Până-n 200. Sterpele sunt oile care nu erau de muls, alea erau separate. A fost o perioadă când aveam și vaci, mai mergea mânătorul cu vacile.
Maria: Sau mai aveam câte-un copil. Așa, când luau vacanță, îi mai duceam să mai aibă grijă de vaci. Acolo e chiar în pădure, sus, nu poți să le lași nesupravegheate.
Nu există stână fără câini. Cam câți aveați, de obicei?
Ioan: 5-6-7. Depindea. Ai mei, personali, erau cam câte 5, 6, dar mai era câte-un băiat pe care-l aveam la oi, își aducea câinele lui; nu puteai să-i spui „băi, nu-ți aduci câinele la stână”.
Ce înseamnă un „câine bun” la stână?
Ioan: Un câine bun era unul care intra și la urs, și la lup, și la mistreț, la ce venea la stână. Mă refer la animal sălbatic. Care mergea cu oile, nu umbla prin sat. Aveai încredere în el. Cam asta ar fi, asta înseamnă un câine bun.
Cât de des veneați acasă, că nu erați departe?
Maria: Ba era departe. Făceai 3-4 ore, cu căruța.
Ioan: Eu veneam cam de două ori pe săptămână. Miercurea aduceam urda devale, că se-năcrea, nu puteai s-o ții până sâmbăta. De obicei, miercurea dimineața, că nu puteai să vii cu ea în timpul zilei, când era cald. Și sâmbăta veneam cu brânza și cu urda pe care-o făceam următoarele trei zile, pentru lume, pentru cei care aveau oi la mine. Distribuiam, cum s-ar zice.
Maria: Avea mânzări fiecare. Și nu luau brânza o dată, luau, ca fiecare… „iau acu’, iau sâmbătă, iau sâmbăta viitoare, iau peste două săptămâni”.
Și aveați un „caiet de stână” unde notați toate astea, nu?
Ioan: Da’ cum! Aveam. Da’ și la oi, când veneau primăvara cu ele, că la început n-aveam crotale, fiecare venea cu semnu’ la ureche. Și făcea semnu’, câte avea, scriam pe caiet. Caietu-i sfânt! Și cu brânza, la fel. De multe ori, făceam bilete – treceam în fața lui, și mie pe caiet. Ca să ne confruntăm, să nu spună că nu i-am dat.
Venea ursul și vă lua o oaie. Cum vă înțelegeați cu omul, proprietarul oii?
Ioan: Dacă nu puteai s-o documentezi, c-a luat-o ursul, adică, cât de cât, un semn să-i arăți, s-o recunoască, o plăteai. O plăteai în funcție de cât era prețul sau dădeai o oaie în schimb, dacă era de acord omul respectiv. Unii voiau bani, alții cereau oaie în schimb.
S-a-ntâmplat des să vină ursul?
Ioan: Nu prea m-a deranjat ursul, că am avut câini buni. N-am avut așa pagubă. Una, două pe vară. Bine, ori s-a pierdut, ori o lua ceva și nu observai… se-ntâmplau și din astea. Acolo e un pășunat… nu că urât, da’ când plouă se lasă ceață deasă, negură. Nu se vedea aproape nimica. Și cam atuncea te ciugulea, când erau vremuri urâte. Atuncea se mai întâmpla.
Și cum vă apărați?
Ioan: Cum puteai. Nu prea… n-am avut așa, să atace la om. Niciodată. Câinii mergeau. Mergeam și noi pe lângă ei. N-am avut să bată ursul așa tare. Într-un an mi-a omorât doi câini, atâta.
Înseamnă că ați avut noroc. Sau nu era zonă cu mulți urși?
Ioan: Erau, dă-i în tun!
Maria: Da’ câinii buni simțeau cum se-apropiau. Sunt câini de oi, ciobănești, au un simț mai aparte. Mai vorbeau niște buzoieni, i-am avut într-un an, ziceau: „mă, nea Nelucule, mama la ciobani a murit, da’ și la câini; nu mai sunt”. Că ciobanii au plecat pe dincolo, prin alte țări și-aicea un om care să fie cioban nu mai găsești… Nu mai sunt, că no…
O cățea făta mai mulți pui. Îi țineați pe toți? Cum făceați selecția?
Ioan: De obicei, da. Că mai mureau. M-am dus într-o primăvară cu 11 de-acasă, erau așa, șoldănei, cum zicem noi, și-am mai venit cu unul, toamna. Venea câte ceva, așa, „chiau-chiau-chiau”, cădeau jos și gata, nu mai suflau.
Poate de jigodie mureau.
Ioan: Da. Și de jigodie, și de altele. Vaccinați, numa’ într-un an am avut, da’ tot au murit, și cu vaccinul.
Cum îi tratați? Îi ardeați pe bot?
Ioan: Pe nas. Ars de jigodie.
Obișnuiați să le tăiați urechile? Dar coada? Și de ce?
Ioan: La masculi tăiam stânga, la femele, dreapta. Unii zic că s-audă mai bine, că dacă sunt blegoșate, așa, n-aude câinele bine. Alții, de frumusețe. Așa au plăcerea.
Maria: Coada nu prea le-o tăia. C-am avut niște câini, așa mari, și-aveau așa o coadă mare!
Ioan: Coada eu nu le-am tăiat-o, că mi-a zis un bătrân, când m-am apucat de ciobănit, că niciodată să nu-i tai coada la câine că el în coadă își păstrează direcția. Apăi nu știu câtă realitate poate să fie… Mie nu mi-a plăcut să le-o tai. Urechile le tăiam, da’ una, nu amândouă. Unii le taie pe-amândouă, ca s-arate a pui de urs. Mă rog, fiecare cu ideea lui. Nici la oi nu prea le-am făcut semne mari, că nu mi-a prea plăcut. Cu crotaliile, mai că m-am bătut cu Drăgan când au apărut…
Maria: Doctorul veterinar de aici de la noi: „Nea Șerban, trebe să punem crotale!”/ „Ceee? Alea urâte în urechi???”/ „Domnu’ Șerban, trebuie să pui crotale!” Că trebuie să faci carnet de sănătate. Că mai duceam brânză la vânzare la Brașov și nu-mi primea dacă nu. Și m-am dus la el: „Dom’ doctor, vreau certificat!” / „Da’ nea Șerban n-a vrut crotale la oi.” Și atunci venise să le pună fără bani, și acum a trebuit să le cumpere nea Șerban. Și le-a cumpărat, că n-a avut ce face, că ne trebuia certificat de producător și certificat de la medicul veterinar, fără ăstea nu puteam să vindem. Și n-a avut ce să facă. Că nu-i place, că-i urât cu ălea în ureche.
Doamna Maria, mi-ați spus că proveniți dintr-o familie cu tradiție ciobănească. Cum era în copilărie? Vă petreceați verile la stână?
Maria: Nu. Fratele a fost cioban de copchil, de la 12-13 ani. Noi eram copchii, eram la școală. Până am terminat a opta, ne-am mărit, ne-am dus la servici. Frate-meu era la stână, pe urmă și tata. Nu pot să zic că mergeam la stână. Când și când, când mergeam la ei.
Ioan: Nu venea nici la mine la stână!
Maria: Nu mergeam, că nu-mi plăcea! Aveau coliba unde dormeau, în cojoc. Zic: „eu nu dorm aici!”
Avea purici?
Ioan: Ăla nu face purici! Adică face, da’ dacă-l întreții, nu face. Nu-l lași acolo, năpustit. Îl scoteam în fiecare zi, îl scuturam, exact cum scuturi cearceaful, îl puneam pe colibă, deasupra, ca să-l ia aerul.
Nu se uda, de la ploaie?
Ioan: Păi nu-l purtam. Era numa’ de dormit. Era ca un fel de plapumă.
Maria: Eu nu pot să dorm în cojocul ăla! Am plecat o dată de la stână, pe ploaie, așa ne-a udat… am venit patru ore prin ploaie, n-aveam nici haine de ploaie sau pelerină.
Mereu m-am întrebat cum își păstrau ciobanii igiena. Cum se spălau?
Ioan: În lighean din ăsta smălțuit. Încălzeau apă în ceaun și așa se spălau. M-am spălat și eu destul așa. Bine, când era vara, de era cald, aici, în Cârlanu, era un pârâu, o apă curgătoare, da’ era cam umbră, nu era soare, erau lemne, nu trecea prin poiană, apa era rece. Și vara, când era cald, mai mergeam, mai făceam o bolboacă, o adânceam cu mâinile, de stătea apa… și acolo!
Și cum își spălau hainele?
Ioan: Alea, soția le spăla acasă, cu mașina. Ne-am modernizat și noi!
Maria: Și ciobanii ăștia, care aveau familii, își duceau mai multe haine acolo, să aibă de schimb. Da’ nu se schimbau „toată ziua, bună ziua”. Ei, asta-i… nu se schimbau. O dată pe săptămână, sau poate la două săptămâni, că erau pantalonii ăia blindați. Uite, când mulgeau, toți aveau niște salopete, niște pantaloni mai largi peste. Sau își puneau nailone, când ploua, sucul ăla să nu curgă peste ei, așa… Ciobanii care aveau neveste, când veneau la ei, la două săptămâni, le trimetea cămăși, izmene, ce le trebuia acolo.
Să zicem că, printr-o minune, sunteți iar în momentul când s-a închis fabrica unde ați lucrat, în Brașov. V-ați mai duce la oi sau ați alege alt drum?
Ioan: Eu, da! Dacă nu m-ar durea picioarele, și mâine m-aș duce! Și nici nu mă lăsam de ele, dacă nu mă dureau picioarele. Mie mi-a plăcut foarte mult! Am și-acuma oi. Astă toamnă s-a certat cu mine vreo săptămână, d-am vândut vreo cinzeci de bucăți. Da’ mai am vreo nouă. Da’ nu le pierd urma!
Maria: Că a zis primarul, adică fostul primar, că ne cunoșteam, a zis: „tu, iar te-ai certat cu nea Nelu, iar l-ai făcut să vânză oile!” Păi nu se mai putea. Că pleca, nu găseai oameni. Și venea de la stână nervos, că plecau oamenii, că nu mai erau ciobani, se certa cu mine. Parcă eu eram de vină cu lui i-au plecat ciobani. Și venea, zicea „vezi, nevastă, că eu trebuie să plec la deal, că a plecat cutare sau cutare.” În primii ani, a fost bine, am avut „băieți de băieți”, adică băieți buni. Dacă voiau să plece acasă, aveau o nuntă sau ceva, cu două, trei săptămâni înainte: „nea Nelucule, uite, pe data cutare, poți să mă îngădui?”
Ioan: Ăia nu ziceau că pe data de… ziceau „în data de, am nuntă; luni dimineața, la patru, când vă puneți la muls, eu-s la deal!” Da’ ăla era la deal, când zicea. În ultimul timp… „joi vin”, venea a treia joie. Te duceai după el de făceai potecă.
Maria: Și atunci, zic: „nu mai facem, nu mai facem!” Că noi toată ziua ne certam degeaba. Adică fără motive. El venea nervos de la stână, că-i plecau oameni și cădeam eu de vină. Ne luam mereu… Mai cu seamă că am și băiatul ăsta cu probleme, are 39 de ani și e așa cum e… Asta e. Așa mi l-a dat Dumnezeu, așa e. Da’ zic atunci: „nu se mai poate!” Și tot așa, că face stână. „Fă! Da’ terminăm amândoi.”/ „Le vânz.” / „Vinde-le!” A venit fata – că mai avem o fată, e căsătorită, stă în Teliu – era la facultate în Brașov. Zice: „no, tată, să le dai pe Internet, că le vând toate” Și vacă, tot! Atunci când avea vreo 250, trebuia să facă stână, că atâta amar de bani costa… și nici nu ți le lua nimeni.
Ioan: Aici, în general, cam două, trei personae, mai multe nu sunt pe toată comuna, care să aibă în jur de patruzeci. Să le aducă la stână, mă refer. Șapte, zece, cam aici bate. Da’ așa multe nici nu-ți ia nimeni la stână, mai ales acum, cu criza asta de ciobani. Și nici înainte. Cine avea în jur de o sută, cam făcea stână, se ocupa de ele. Își cumpăra pășune sau făcea la comună. Mă rog, se asociau trei, patru persoane, mergeau numa’ cu ale lor.
Ce făceați cu lâna?
Ioan: la început, am dat-o. Vreo trei ani, am dat-o foarte bine. Într-un an, am dat un kilogram de lână pe cinci de porumb. Și ăla a fost ultimul câștig cu lâna. Restul… am mai dat-o vreo câțiva ani la Mioara la Dobârlău, nu chiar degeaba. A rămas destulă și-n pădure!
Maria: O lăsa în pădure. Sau o mai punea și îi dădea foc.
Mi-au povestit ciobanii din Voinești că nu-ți ajungea să-ți plătești oamenii care o tundeau cu cât luai pe lână.
Ioan: Da. Era, nu-mi aduc aminte prin ce an, oricum, aveam peste o sută și-a vint cineva că vrea lână. Tunsesem ceva din ele și zic: „uite, ce-am tuns eu ți-o dau gratis și asta, uite, băieții ăștia, te înțelegi cu ei cât îți iau de tuns și la ce oră să vii după ea.” Și nu i-a convenit când i-au zis cât iau de oaie tunsul, să vie s-o ia.
Ce fel de oi ați avut? Din ce rasă?
Ioan: Țigaie. Roșie, ruginie și bucălăi din ăstea, negre. Cam ăstea sunt la noi. Țurcane, foarte puține, mai au vreo doi, trei, așa.
Maria: Anul trecut am vândut iară. Adevărul e că acum e o sută de lei. Și pentru pază am dat cinzeci de milioane. Adică 5000 de lei pentru pază, la cinzeci de bucăți. Foarte mult. Adică bani mulți. O sută de lei de oaie. Cinci lei a luat de oaie de tuns, plus mâncare, rachiu, bere, de toate. Și lâna…
Ioan: Am dat la un nepot un kil de coniac s-o ducă la gunoi (n.n.: râde, dar i se simte tristețea în glas).
Maria: A venit cu o remorcă, „ia-o, du-o, fă ceva cu ea!”, că aici, dacă o arunc, mă amendează. Dacă o arzi, fumăraie, te amendează.
Ioan: Nu mai merge nimic. Pieile de miel nu le ia nimenea. Înainte, unu’ pleca de la poartă și cinci opreau: „ai tăiat ceva miei?; dacă n-ai tăiat, când tai, să viu după ele?” Am dus într-un an o căruță de piei, le-am zvârlit într-o groapă.
Vă rog să-mi spuneți despre superstițiile ciobanilor din zona dumneavoastră.
Maria: Mergeam la stână și, când se golea urda din zăgârne, vream să le spăl eu. Și baciul din stână îmi spunea că femeia nu are voie să le spele. Sau dacă pleca mânătorul, băiatul care dă oile să iasă la strungă, nici acolo nu aveam voie să intru. M-a scos, zice: „tu nu ai voie, că ești femeie; dacă intri acolo, se strică oile la uger!”
Ioan: Totdeauna, oile nu se numărau în zi de post, nu se împărțeau în zi de post, nu se ieșea cu stâna în pășunat în zi de post, numa’ în zile de dulce. Și nici marțea nu se numărau, că nu e bine.
Maria: Când plecau cu oile la stână, că plecau d-aici, din grădină, înainte să plece cu ele, puneau lanțuri lungi înainte, pe unde ieșeau oile. Și nisip. Și ziceau: „cum se ține lanțul, așa să se țină oile și atunci să-ți ia laptele, când o număra tot nisipul!” Că mai erau bătrâni care știau…
Ioan: Am avut și eu un cioban, da’ nu pot să vă spun ce metodă avea, da’ mă-ntreba de multe ori, zice: „nu vrei să-ți aduc laptele de la stâna cutare din dealul cutare?” Zic: „nu vreau, că mie nu-mi trebuie, lasă laptele de la oile noastre.”
Făcea vrăji?
Ioan: El știe ce făcea, că n-am văzut. Nici nu mi-a spus, da’ nici nu l-am lăsat să-mi aducă. Că spuneau ăi bătrâni că „nu umbla cu prostii d-astea, că brânza aia e valabilă numa’ zece ore, sau nici zece ore, că face viermi dacă ți-aduce laptele ăla”. Mă rog, eu știu ce metode aveau ei? Da’ spunea altu’: „da, într-adevăr, când am fost eu la oi, nu știu în ce an, era unul și așa se strâmba de urât, așa făcea de urât, da’ câte trei găleți de lapte mulgeam în plus!”
Maria: Nu știu, or mai fi acum, n-or mai fi din ăștia care știu… Înainte, probabil, erau mai altfel. Și noi țineam… Că dup-aia – că frate-meu s-a-mbolnăvit, a și murit – noi tot am făcut stâna în continuare. Și tata, el a fost cu noi. Mai pleca câte-un cioban, „no, moș, urci la stână?” Îi plăcea. Și-i plăcea și-n ultimii ani! Avea 93 de ani și trebuia să plecăm cu oile, că aveam pășune la Hetea, lângă Sfântu Gheorghe. Întâi: „moșule, nu te mai duci, că ești bătrân”. Da’ pân’ la urmă, zic: „lasă-l să vie și pe tata.” Când a auzit, a urcat și-a stat vreo patru ore în mașină, ca nu cumva să rămâie! Și bine a făcut, că s-a dovedit că am avut nevoie de el, a plecat un cioban și-a rămas el în stână.
Și-avea 90 de ani!
Maria: 93! Și închega cașul, făcea el brânza. Îl ajutau oamenii, că nu putea el singur să încălzească laptele, da’ el închega laptele, făcea urda, tot! La 95 de ani a murit. Că-i ziceam: „tată, faci suta de ani și chemăm PRO TV-ul să te filmeze!” Da’ n-a mai prins. No…
Interviu realizat de Florentina Teacă în data de 4 aprilie 2022; cercetare în cadrul proiectului „Oieritul tradițional în sud-estul Transilvaniei”.
https://muzeu.mncr.ro/
