Se spune că în spatele unui bărbat puternic se află o femeie puternică. Mie îmi place să cred că o femeie puternică nu stă în spatele nimănui: cei doi stau unul lângă celălalt, muncesc împreună, își construiesc viitorul împreună, alături la bine și la greu. Fac o echipă. Astăzi vă invit să cunoașteți un astfel de cuplu: familia Gheorghe și Elena Vereguț din Dobârlău. Au pornit în viață de la nimic, au muncit zi de zi, au înfruntat greutăți împreună și tot împreună le-au depășit.
Deși Gheorghe Vereguț a trecut la cele veșnice acum 9 ani, soția acestuia, doamna Elena, îi păstrează vie amintirea. I se umezesc ochii uneori, povestind despre greutățile meseriei de oier, dar mă convinge că om mai cumsecade decât soțul dumneaei nu a cunoscut. Acum, la vârsta de 73 de ani, se bucură de tihnă, deși, în continuare, își face griji pentru oile familiei, deoarece în ziua de azi greu mai găsești un baci bun. Și, vă mărturisesc, nu știu dacă am întâlnit vreodată o soacră mai mândră de ginerele ei decât doamna Elena!
Așadar, haideți să vedem cum Elena și Gheorghe Vereguț (1944-2013) s-au înțeles bine și au muncit împreună o viață, pentru a face un viitor copiilor lor!
Bună ziua, doamna Elena. Vă mulțumesc că ați acceptat să ne povestiți frânturi din viața dumneavoastră! Proveniți dintr-o familie numeroasă?
Nu, am avut doar o soră. A murit ea, nu mai este, numa’ eu mai sunt. Am doi copii, un băiat și o fată. Eu stau cu fata, băiatul îi mai sus, are animale, e fermier. Noi avem oi. Când a murit soțul, ne-a rămas oili și am nimerit ginere la care-i place oile și el duce înainte. Nu se ocupă ca soțul meu, să fie baci, el numa’ vede de ele, le creștem, vindem mieii la Paști, oile le ține, le dă la stână. Acum e ușor. Soțul meu mergea cu oile, mulgea, făcea brânză, făcea de toate… acu’ nu mai găsești ciobani, că s-a făcut tineretul domn… nu mai găsești! Acu’ se tot plânge că nu știe unde le-o da la vară…no…
Câte oi mai aveți?
Vreo 70 de bucăți cred că mai sunt.
Părinții dumneavoastră se ocupau cu oile?
Nu.
Deci nu proveniți din familie de oieri. Dar v-ați căsătorit cu unul.
A fost un băiat necăjit. Gheorghe Vereguț, în ’44 a fost născut. Părinții mei… no… au fost mai înstăriți ca soțu’ și n-ar vrut să mă dea după bărbatu-meu. Și-am tot vorbit cu el… tot așa… părinții mei nu! Am fost și la film și au venit și m-au luat de la film, nu m-au lăsat cu el. Da’ eu, prin bilețele, cumva, tot vorbeam cu el. Și pân’ la urmă ne-am hotărât să fugim amândoi. Am plecat, domnișoară, amândoi. A vint într-o seară, am ieșit (n.n. râde, spunând „n-ar trebui să zic”) pe ușa de la gunoi la grajd, p-acolo m-a scos și-am fugit la o soră de-a lui.
Tot în Dobârlău?
Da, pe Finișoara. Și-acolo am stat. Mama lui stătea aici, a doua casă. Și am stat acolo, c-apoi ea ne-a cununat, și-am stat vreo lună de zile. Am stat închisă, ca să nu se știe de mine, că mă gândeam că vine și mă ia de-acolo. Apoi, după ce ne-am cununat, am venit aici, la soacra și-am stat aici.
Unde suntem acum?
În casa vecină, că e cumnată-mea lângă mine, aia e casa părintească. Da’ atuncea, el n-a avut nimic, nimic. Și nici eu. Hăinițili pe noi, încolo n-am avut nimic.
Vorbiți-ne despre familia soțului!
Ei erau vreo patru frați. Și tatăl lui s-a ocupat cu oile. Era baci la Bicfalău, pe unde putea să meargă… așa era-nainte. No… ș-apoi, după ce ne-am luat, s-a dus la servici, vreo 2-3 ani, la Lunca Calnicului. Da’ nu se-nțelegea cu banii, nu ne-nțelegeam deloc. Că făcea naveta cu bicicleta și mergea la servici. Dac-am văst că nu ne iese, nu, nimic, s-a lăsat și s-a dus cu tată-său la oi. No… nașa ne-a ajutat. Ne-a dat bani împrumut. Zice: „uite, fină, eu vă dau bani, și când puteți mi-i dați înapoi”, că și nașu’ meu tot la oi era. Și l-a dus pe la Târlungeni și d-aia vă spui, că am și poze cu ei (n.n. îmi arată poze în care apar Bratu și Maria Toderică, nașii de cununie ai familiei Vereguț). Și a fost soțul cu nașu’ acolo la Târlungeni, la Colectiv, că era pe timpul Colectivului, și-a stat ani mulți, ani mulți la Colectiv. Și dup-aia s-a dus, după ce-a plecat de la Târlungeni, da’ nu știu exact, vreo 10-11 ani a stat la Colectiv, dup-aia s-a dus la Partid la Sfântu Gheorghe, așa îi zicea, era la ferma Partidului. No, ș-acolo a stat vreo câțiva ani și dup-aia a venit acasă. D-apoi, eu eram acasă. Eu am umblat și pe la Colectiv, domnișoară! M-am dus la Hărman, la Colectiv… că eram săraci. Săraci, săraci! La sapă, la sfeclă, la cartofi… mergeam zi de zi. Ne întreceam să mergem, că din câte zile aveam, d-aia luam bani mai mulți. Cum luam bani, luam o mașină de nisip! Oooo… am fost amărâți.
Acum aveți pensie, de pe urma muncii la Colectiv?
Am pensie, da’ nu după Colectiv, dup-a lu’ soțu’. După el am. Și no… v-am spus… mergeam la Târlungeni pe jos, vai de mine…
Câți kilometri sunt până acolo?
Vreo zece. Da’ din Târlungeni mergeam în Zizin, și din Zizin apăi ieșeam prin pădure… oooo… Aș avea ce povesti! M-am dus cu un băiat al lui nașa, am dus vaci, c-aveam vacă, o duceam vara la stână. Și-a vint o ploaie mare și-o ceață… nu vedeam nimic, să ne pierdem! Eu plângeam. Eram tânără, plângeam: „vai, mă Tuculică, ne chierdem… vin lupchii, ne mănâncă p-aici!”. „Lasă, fină (zice), că nu se-ntâmplă nimic, ne-ajută Dumnezeu și ne ducem”. Amărâtă am fost, vă spun… No, și-a fost și la Partid, vedea acolo de oi, și dup-aia am început, ne-am făcut casă. El era la oi și eu, cu meșterii, acasă. Și-am făcut o cameră, acolea, dincolo. Nașa ne-a dat doi porci, doi purcei mici, de ne-am crescut, ca să avem de tăiat, să avem de mâncare. Ne-a ajutat nașa foarte mult! Foarte mult! Și dup-aia a început cu băcia. S-a pus baci!
Unde?
Aici, la Dobârlău, un an a stat. Că nu era bine aici. Vindeam ouăle de la găini de îi cumpăram lui și la ciobani țigări. No, mâncare aveau, da’ țigări nu. Și-apoi un an a stat și s-a dus la Bicfalău. La Bicfalău a stat 20 de ani. Baci. El era stăpânul.
Era angajat la Colectiv?
A fost Colectiv la Bicfalău, da’ el nu era angajat, n-a fost. Îl puneau oamenii baci. Iarna era acasă și vara mergea la stână. No, da’ vă spun: am avut un soț… așa ceva nu mai există! (n.n.: i se umplu ochii de lacrimi) Așa era de cumsecade! Ultimul leușor mi-l dădea: „Lenuțo, facem asta, Lenuțo, facem astalaltă!” Că dacă n-aveam, trebuia să facem! Și-mi aducea toți banii acasă.
Dumnezeu să-l odihnească! În ce an s-a dus la Domnul?
Nouă ani sunt de-atunci. Nu țiu minte anul, dar au trecut 9 ani fără el.
Vara stăteați și dumneavoastră la stână sau stăteați acasă?
Nu, acasă. Mergeam la el în fiecare duminică. Nu era departe. Făcea cașu’ și urda și brânză la stână și duminica venea prin sat de le-aducea la oameni, care aveau oile la el. Și veneau și de la Sfântu Gheorghe să cumpere, că făcea marfă bună și își făcuse clienți de veneau și cumpărau brânză și urdă și de toate de la el din căruță. Da’, vă spun, dacă cineva îi spunea „mi-aduci o juma de kil de urdă, că-mi trebuie, că merg la sapă”, ăla noaptea venea și i-aducea omului o jumate de kil de urdă. Așa om de cuvânt a fost! Foarte, foarte cumsecade, așa ceva n-a mai fost.
Înseamnă că-l plăceau oamenii!
…Vă spun: a fost candidat, că mergea pe voturi. Erau mulți ca să ia oile, și când venea lumea din sat, din Bicfalău, se făceau bilețele și lumea scria pe cine voia. Că erau câte 3-4 inși, candidau să ia băcia, și pe el îl scoteau întotdeauna.
Interesantă modalitate de a se alege baciul. Primăvara se întâmpla asta?
Mai în iarnă, așa, se făcea. A venit odată unul ca să ia oile cu el și soțu’ n-a vrut. Zice: „eu le iau singur”. Și-a băgat candidatura. Erau 3-4 inși și făceau voturi și rămânea baci cel cu cele mai multe voturi. Și el a fost 20 de ani baci aici, la Bicfalău. No, și era aproape, peste deal. La Târlungeni era departe. Zeci de kilometri mergeam… plecam dimineața, veneam pân’ la Târlungeni, mai m-aduceau cu căruța dimineața și să prind mașina de 2 și veneam cu căruța, ajungeam mai repede. Și eu, ca să nu mai stau și să nu dau bani pe autobuz, veneam de la Târlungeni pe jos pân’ acasă. Când ajungeam eu, ajungea și autobuzul. Uitați acum în ce hal sunt, că nu mai pot să umblu deloc! Deloc. Și-am și muncit! C-am luat pământ, am cumpărat. Așa am economisit și-am făcut… că nu aveam o brazdă de pământ, n-am avut deloc. Eram necăjiți, oameni săraci am fost, da’ d-aia Dumnezeu drăguțul ne-a ajutat. Întrebați fetița cât pământ am cumpărat și de toate am avut! Ioi… când a murit soțul, erau vreo 70-80 de oi și alea le avem și-acuma. Că-i place la ginere să țâie Da’ acum nu știu ce facem, că acum nu se mai găsesc baci. Nu se pune nimenea baci. Apăi nu știu ce-om face… Asta a fost viața mea. Amărâtă am fost. Năcăjită. Ce să facem? Asta este! (n.n.: oftează adânc, din toți rărunchii)
Să știți că de-aia am venit: să-mi povestiți cât a fost de greu, ca să știe tinerii din ziua de azi, care-au primit totul de-a gata, cum s-au făcut astea.
.. Păi am văzut mai deunăzi la televizor, cum a fost când s-a luat masca… cum spuneau ei că să ție până dimineața discoteca, să fie la baruri și la d-alea… Nu, la noi nu era! Noi am fost năcăjiți, când eram tineri. No, dac-a văst mama mea, părinții mei, dac-au văzut că ne-am făcut căsuță și că-i om muncitor și vrednic, ne-am împăcat. Și-apoi ne-au dat vacă, mi-au dat mobila, c-aveam mobilă făcută la Ozun, la comandă. Erau bănet atunci 9000 de lei, cât a costat. Mi-au dat mobila, da’ când ne luasem, am plecat de la zero.
Pe vremea tinereții dumneavoastră, cum era cu zestrea fetelor? Stăteau ele și-și țeseau și coseau?
Să vă arăt! Și perdele am avut! Numa’ cu acul! Stăteam iarna și lucram pân’ la 12 noaptea.
Deci fiecare fată își făcea zestrea.
Trusou! Așa se zicea. Aveam și le mai am și acum: lepedee de țesut, am ștergare de țesut, de toate am. Ștergarele toate le am, doișpe bucăți, cu colți, făcute tot de mâna mea. De țesut, nu știu să țes, că mama a țesut. Și pânzături în lăcrițe (n.n.: un fel de țesătură de casă cu vălurele, cu pătrățele ieșite în relief) frumoase, cu model.
Atâtea ierni ați lucrat la trusou și a rămas acasă, când ați fugit!
Da, dar mi le-a dat mai încolo, tot mi-a dat. Și dup-aia mi-a mai dat și pământ, că aveau. Vreo șase hectare am cumpărat cu soțul, am băieții ăștia și-l lucră ei. C-apăi când s-a căsătorit fata, le-au rămas bani și și-au luat tractor, dup-aia și-au adunat și ei bani și și-au cumpărat cositoare, de toate și-au luat. Am ginere harnic, Gheorghe Baciu îl cheamă. Am nimerit ginere vrednic. Că dacă nu i-ar plăcea munca, n-ar sta. Se scoală dimineața la 6, își vede de animale, că avem o văcuță, oițili, avem cinci șoldani…
Oile le țineți aici, acasă?
Acu’ da, le avem în grădină. Am avut și saivan și tot, când a vint el, ginerele, acu’ vreo 8 ani. Și soțul murise când a vint el și-au rămas de toate. Și le ține în saivan, acu’ ne-au fătat.
Ați avut noroc de ginere bun, care n-a risipit ce-a găsit.
Îi vrednic. Îi place.
(n.n.: între timp vine fata cu pânzăturile din zestrea doamnei Elena) Uitați, asta-i pânzătura cu lăcrițe! Se făcea în război și cu spata ridicată. Și cearceafurile aveau dantele. Prosoape, ștergare cu colți. Îs făcute cu mâna, cu acul. La toate geamurile aveam perdele făcute cu acul de cipcă. Uitați! (n.n.: mi le arată cu mândrie, dar și cu emoția reamintirii numeroaselor ore de muncă și migală, la lumina lămpii). Înainte așa se făceau! Era greu, lumea năcăjită… Acum e ușor. Uitați, am și eu telefon, așa ca al dumneavoastră. Da’ nu știu să umblu la el, nici nu-mi bat capul să-nvăț. Că eu trăiesc și fără telefon. Anii… nu-i mai țiu minte, uit. Mi-ai luat niște pastile, că uit. Nu mai sunt tânără!
Câți ani de școală ați făcut? Și cum era școala pe vremea aceea?
Erau copii mai mulți ca acu’. Că acu’ zice că nu sunt așa mulți, câte 7-8 copii, da’ apoi noi eram vreo 20 de copii în clasă și veneau profesorii de prin Brașov. Îi mai țiu minte pe unul Pop și Pescaru. Vai, așa ne băteau… Și doamna Crețoaia, aia era directoarea școlii… uau… așa țineam degetele și ne bătea cu bățul, dacă făceam rele.
Și bănuiesc că niciun copil nu avea curaj să zică acasă, părinților.
.. Da’ ne bătea… aoleu! Ne dădea la palmă, cu bățul.
Da’ ați învățat carte!
Am învățat. Soțul meu n-a avut numa’ patru clase și venise odată un timp ca să înveți, cum să zic… mergeai la școală și-ți dădea lecții și învățai acasă, un fel de „fără frecvență” și a făcut și el tot 8 clase. Da’ el a învățat foarte bine, eu n-am învățat așa bine, da’ el a fost tot premiant. Și era școala la Teliu când a fost el, că el era mai mare ca mine, îi băga la internat. Și i-a fost urât. Zice că plângea când mergeau părinții la el la școală, plângea și era tot așa supărat și socru-meu a zis „lasă, tu Rozico (lu’ nevastă-sa) eu nu-l fac popă (zice) lasă, dă-o-ncolo de școală!” și nu l-au mai dat la școală. A vint acasă și s-a dus cu tată-său la oi. Și tot la oi a fost dup-aia, toată viața. Atâta a fost la servici, vreo 4 ani la Lunca Calnicului, da’ nu ne-nțelegeam cu banii; ba una, ba alta, cumpăra, făcea, noi bani n-aveam deloc. Ș-apoi nașa zice: „lasă, fină, eu vă dau bani și merge cu nașu-tău la Târlungeni, la oi și să faceți să v-adunați bani”. Și-așa am adunat bani de ne-am făcut casa. No…
Când era cu nașul, la Târlungeni, de la el își lua salariul?
De la Colectiv. La colectiv era angajat. Apoi așa am adunat anii de acolo, de la Lunca Calnicului, de la Partid, d-am putut să-i facem pensie. Păi lua, nu mai știu exact, vreo 400 de lei. Prima dată așa a luat. Și-acu’ eu, cu pensia de urmaș, am ajuns la 1000.
La Bicfalău, când era baci, cum se înțelegea cu ciobanii, referitor la plată?
Cu salariu, ca și-acuma, când ai servici. Bani avea din ce vindea, caș și urdă. Din astea veneau banii. Mă și certam cu el: „măi, Ghiță, păi tu le dai cașu’ de pe oile noastre? Le dai lor?”. „Păi (zice) trebuie să le dau! Oamenii, când or pleca de la mine, cu ce trăiesc acasă?” Că ciobanii așa erau. Și soțul meu iarna umbla cu oile p-aici prin pădure. No, dacă le mișca, nu le dădea atâta fân. Că n-aveam. Da’ dup-aia ne-am cumpărat pământ și-acuma ginerele vinde fân. Avem pământ mult și ține toate oile iarna, vara le dă la stână. Și și-acu’ a vândut, nu știu, vreo două, trei mașini de fân.
Mi-ați povestit cum îl votau oamenii și îl alegeau baci. Cum se înțelegea cu ei? „Îmi dai atâtea oi, îți dau atâta caș”?
Da, așa le dădea. Acu’ nu mai țiu minte exact… șase kile de caș sau șase de brânză și cinci de caș de fiecare oaie și un kilogram de urdă. Atât se dădea de oaie. Ș-apăi el nouă ne plătea și soțul meu plătea la Ozun pășunatul, trebuia să plătească taxa de pășunat. No, și oamenii… eu nu mai țiu minte acuma cât îi dădeau lui că le păzea oile. Și dacă lipsea oaia, toamna, când venea omul, că a luat-o lupul sau s-a-ntâmplat ceva cu ea, trebuia să-ți dai oaia ta. Să i-o dai omului. Că oaie ți-a dat, oaie îi dai înapoi. No… și oamenii la sfârșitul toamnei, la Crăciun, așa luau oile. La Crăciun le dădea acasă și-atunci fiecare venea și-i dădea oile. Avea caiet cu toate semnele la ureche (n.n.: pe vremuri, când nu existau crotalii, oile se însemnau prin crestarea urechilor cu diferite modele, pe care baciul și le însemna într-un caiet). Bărbatu-meu așa se-nvățase în 20 de ani că el le alegea singur, știa fără semn, fără nimica, a cui e oaia. Că ziceau oamenii: „ce ne trebuie nouă alt baci, când ăsta ne cunoaște oile pe deasupra?”
Ați pomenit de lup. V-ați întâlnit cu astfel de animale sălbatice? Sau cu urși?
.. Ai de mine… Da’ să știți că eu mai mergeam și mai dormeam și eu la stână. Că le duceam mâncare – făceam ciorbă acasă și mă duceam și le duceam mâncare.
O dată pe săptămână?
Și de două ori pe săptămână mergeam. Și le luam pâine și slănină, că tot de caș și urdă se săturau săracii. Și le făceam ciorbă și de toate și le duceam. No, a fost aproape aici, la Bicfalău. La Târlungeni duceam numa’ pâine și slănină și premenele, că acolo mergeam numa’ la câte două săptămâni, nu mă duceam mai curând, că era departe, nu puteam. Când rămâneam peste noapte la stână, mă culcam în colibă. Și venea lupul, și venea ursul… și mi-era frică. Le strigam să nu mă lase sângură, că vine la mine. Doar aveau câini, mulți câini, da’ așa mi-era de frică, noaptea, de animale… Că veneau.
Și, când veneau, cum se apărau ciobanii?
Aveau făclii. Aveau bețe și în vârful bățului aveau zdrențe legate și cu motorină și le dădeau foc și fugeau după urs. Aoleu… la Târlungeni a vint tot așa ursul. Ooo, vai de capul meu, tot așa-mi vine-n gând… A vint ursul și l-au luat și l-au mânat câinii și ciobanii fugeau după urs și s-a dus și s-a-ntors înapoi, da’ ei nu s-au mai gândit. S-a-ntors ursu-napoi și numa’ au auzit capra, c-aveau și capre, cum a prins-o ursul, că se văita, jghera Când au auzit, iar, din nou, câinii și ei au fugit și au scos-o, da’ ruptă. A trebuit d-am tăiat capra. Oooo… multe! Multe am pățit. Da’ frică mi-era, vă spun, așa strigam: „nu mă lăsa singură în colibă!” Doar când fugeau după el se duceau toți. Și mai venea ursu-ndărăt la mine? Nu mai venea, da’ mie mi-era frică!
Care era programul zilei la stână? Câte mulsori se făceau pe zi?
Trei mulsori pe zi. La 4 era trezirea și primul muls, apoi plecau cu ele. La ora 11 veneau cu ele, le mulgeau iară. Acu’ depindea de câte oi erau și câți ciobani, da’ pân’ la 12, 12 jumate le mulgeau, mâncau și plecau iară cu ele. Și seara veneau la 5 jumate, le mulgeau, soțul rămânea la stână, făcea cașul, iar ciobanii mergeau cu oile iară-n porneală, pân’ pe la 11, 12.
Se trezeau la 4 și erau plecați cu oile până la miezul nopții. Noaptea mai venea și ursul. Când se mai odihneau?
Nu prea. Nu prea se odihneau, să știți. Au fost necăjiți. (n.n.: oftează adânc)
Atunci când nu aveau mâncare gătită și dusă de dumneavoastră, ce mâncau? Se zice că, de obicei, baciul este zgârcit cu brânza, că trebuie s-o dea oamenilor, dându-le ciobanilor jindiță și mămăligă.
Jindiță, da. Da’ jindiță goală mâncau, nu cu mămăliguță. Goală. Dulce sau acră, făcută ca zara, cum zicem noi la țară, când facem lapte acru. No, da’ ei aveau așa, butinci de 7-8 kg și puneau jindiță dulce acolo și-o țineau și se acrea și mâncau și jindiță acră. Da’… nu că zic c-a fost bărbatu-meu, da’ n-a fost zgârcit. Da’ nici ciobanul, ca să vie, c-a-mplinit luna și să nu-i plătească, asta nu se făcea! Niciodată. Fetița asta (n.n.: fiica doamnei Vereguț, Ioana), asta a prins. Băiatu’… lui nu i-au plăcut oile. Ș-acuma, n-are nicio oaie, da’ vaci are, nu știu, vreo 40 de vaci. Apoi viței… Zice că are subvenție mai mare. D-apoi noi n-am avut subvenții. Noi n-am avut nimica. Și, vă spun, mai aveam oi și de-aici de la români, da’ n-avea voie ca să se ducă, da’ mai aveam. Și fata era mică și mergea cu bicicleta, o trimetea duminica, o trimetea la oameni, p-aici prin sat, de le ducea cașul acasă la oameni. No, și prin sat, când mergea la oameni, la Bicfalău, ea mergea. Și soțu’ era tare-n matematică. Îi făcea socoteala. Și când veneau de la Sfântu Gheorghe, că veneau și cumpărau câte 5-10 kile de caș, din cap le făcea socoteala. Și veneau de ani de zile, că avea marfă bună. Păi 20 de ani a fost la Bicfalău, îl cunoșteau. Și la Târlungeni a stat mult, da’ acolo a fost cioban, era unu’ de la Budila stăpân. Da, și pe el l-a plăcut. Și și nașu’, că nașu’ l-a-nvățat cum și ce să facă.
Dar, cum era meserie de familie, cred că n-a trebuit să-l învețe nașul prea multe.
Da, da’ tot. Socru-meu a fost baci, la Lisnău. Tot așa, ani mulți. Și v-am zis că așa a zis: „lasă, Rozico, că eu nu-l fac popă. Adu-l acasă, dacă îi e urât, ce să-i facem?” Și l-a adus acasă de la școală, deși învăța foarte bine. Degeaba. I-a fost urât!
Se pare că nu era făcut să fie popă! În altă ordine de idei: la stână la Bicfalău, când era baci, câte cârduri erau? Sterpele și mânzările erau ținute separat? Câți ciobani erau?
Da, separat se țineau. La mânzări erau trei ciobani, că avea vreo 500 de mânzări. Avea oi multe. Sterpe erau mai puține, câte 300. Da’ și sterparu’ venea și mulgea cu ei, îi ajuta la muls. No, da’ pe sterpe nu le scotea și noaptea, numa’ mânzările le dădea-n porneală seara, sterpele nu. Ei, ca s-aducă lapte, să aibă lapte.
Aveau curent electric la stână? Cum luminau?
Cu felinare. Și cu făclii, când veneau animalele, cu făclii le mânau. Acu’, mai încoace, ieșiseră lanternele, da’ mai-nainte nu.
Care era îmbrăcămintea ciobanilor?
Haine de pănură. Flanea și haină de pănură, maro închis. Haine sârbe.
Părinții sau bunicii soțului au fost pe undeva, mai departe, cu oile?
Lisnău, Sfântu Gheorghe, Târlungeni, Bicfalău. Pe aproape. Soțu’ meu… lui nu-i plăcea să rămâie dator. Mă certam cu el: „mă, tu dai și după oile noastre!”. Zicea: „n-are nimica, că eu nu-mi mânc omenia!” A fost… își dădea tot cașul, își dădea datoria. Eu nu știu cum zice lumea acuma, că n-are bani. Salariile sunt mai mari acum, ca atunci. Și noi făceam tot din brânză bani. Da’ munceam! Eu am fost operată de două ori la picior, de coxartroză. Și-am vint acasă și-am fost bine după ce m-am operat, la Sfântu Gheorghe. Mi-au băgat tijă, eu am tijă în picioare. Și când am fost a doua oară, aicea, operată, la amândouă, mă simțeam bine. Ei, m-am dus, că nu era ca acuma, cu tractoare… mergeam la fân. Eu, operată, mergeam la fân, cu greblele, trăgeam de greblam, întorceam fânul, cu furcile, puneam pe capre. Am ridicat la fân pe capre, aoleu, vai de capul meu și de-al meu! Și ce-am făcut: am vint cu un băiat din câmp, cu carul, acasă. Ș-acolo am trecut prin valea asta, da’ mai în jos, și-a fost un bolovan; ăla care-a mânat calul n-a tras seama că e bolovanul și-a trecut cu roata peste bolovanul ăla mare. Și când a ajuns roata înapoi pe pământ, m-a ars aici la picior. D-atunci eu n-am mai fost bine la picior. Mi-a sărit tija și m-a luat și m-a dus la spital la Târgu Mureș și m-a operat din nou, acu’ vreo 10-15 ani. M-a tăiat doctorul și s-a pornit hemoragia și s-au speriat doctorii, c-am auzit, că erau numa’ pe jumate amorțită, în jos, am auzit. Și imediat au chemat directorul spitalului și n-au avut ce face și m-au cusut înapoi și d-atuncea eu nu mai sunt bine. Da. M-am dus în câmp, mi-a trebuit lucru! Ăsta-i omul… că puteam să stau acasă, că eram operată. Nuuu, c-aveam pământ și trebuia lucrat. Nu era ca acu’, cu tractoare, cu greble, cu baloți, cu d-astea… Lucram, vai de sufletu’ meu! Eram neamuri mai multe, azi veneam la tine, mâine veneai la mine. Coseam, băgam cosași de ne coseau. Acu-i domnie!
Mi-ați vorbit mult despre muncă. Dar oamenii trebuiau să mai ia și câte-o clipă de repaus. Cum se distrau tinerii pe atunci? Ați mai prins hore în sat?
Dar mai mergeam la baluri. Se țineau aici, la Cămin. Mergeam seara.
Se țineau des? Sau doar de Sărbători?
De Sărbători. Vara, mai mergeam la nunți. Că făcea cineva, ș-apoi a vint și la noi, și mergeam la altu’ și la altu’… tot așa. Când era vorba, mergeam.
La Sântilie la Covasna ați fost vreodată?
O dată am fost. Eram tânără. Era frumos! Și lume multă! După ce-am îmbătrânit, am fost la băi la Covasna. Acum, cu pandemia, n-am mai ajuns. Acuma… război! Că nici nu-mi vine să mă uit la televizor, la ce arată. Vai de bieții oameni… Să ne ferească Dumnezeu, drăguțul!
Interviu realizat în data de 18 martie 2022 de Florentina Teacă, muzeograf MNCR; Cercetare în cadrul proiectului „Oieritul tradițional în sud-estul Transilvaniei”