Viaţa secuilor a fost legată în toată vremea aşezării lor de secole, mai mult cu Ţările Româneşti, Moldova şi Munteania, iar după 1859 cu Regatul român. Secuii au considerat totdeauna şi au socotit Ţara Românească drept „ţara lor”(belfőld) spre deosebire de Ungaria pe care au considerat-o drept „ţară străină” (kűlfőld).
Nicolae Iorga studiind raporturile şi legăturile seculare istorice, politice, economice şi sociale dintre români şi secui, a stabilit următorul adevăr:
„Cu secuii avem deci o simbioză, adecă o viaţă împreună; cu ungurii numai o vecinătate. Deosebirea este esenţială”.
Secuimea –Terra Siculorum- are un relief alcătuit din lanţul muntos vulcanic precum şi din Carpaţii Orientali. Între aceste două sisteme muntoase se găsesc cîteva depresiuni. Cea mai însemnată este aceea a Giurgeului drenată de Mureş spre nord. Depăşeşte 20 km. lărgime şi prezintă aspect de cîmp relativ neted. Mureşul părăseşte defileul Topliţa-Deda, pentru a pătrunde în cîmpia Transilvaniei.
Prin pasul Trincani-de la sus-se face trecerea spre depresiunea Ciuc, drenată de Olt. Aceasta este mai îngustă şi compartimentată în o serie de trei lărgiri: una nordică la Sîndominic pe unde se pătrunde pe Olt în sus pînă la oraşul Bălan, alta în mijloc drenată de prezenţa oraşului Miercurea Ciuc, şi a treia la Sîntimbru, care se închide cu defileul de la Tuşnad.
De la aceste depresiuni se mărgineşte la est Terra Siculorum cu grupa munţilor Carpaţilor Orientali.
În această regiune convieţuiesc secuii alături de români în bazinul superior al Mureşului şi al Oltului. Cercetările mai recente asupra originii secuilor îi consideră că ei reprezintă amestec de elemente etnice diferite turanice, orientale, maghiare a cărui nume „Szekely” ar deriva de la cuvîntul de origine turcă “szekil,szkil”, care ar însemna „om de neam ales” probabil denumirea vreunui trib.
Se pare că înainte de aşezarea secuilor în Transilvania ei au convieţuit în trib mai îndelungat cu ungurii, fapt indicat între altele şi de folosirea de către aceştia a scrierii runice , pe care au avut-o ungurii înainte de încreştinare. Mărturii documentare arată că secuii luptau totdeauna în avantgarda trupelor maghiare, la înaintarea şi în ariergarda lor la retragere, ceea ce ar atesta faptul că au fost mai întîi supuşi şi numai după aceea asimilaţi. În această situaţie în perioada cuceririi Transilvaniei de către regii Ungariei, ei au locuit în prima etapă în Cîmpia Crişanei, unde sînt menţionaţi de cronicarul maghiar Simion de Keza, trăind alături de români.
„Cînd stăpînirea statului ungar se întindea mai spre răsărit în veacul al XIII-lea, secuii sînt stabiliţi în acele părţi unde exista o numeroasă populaţie românească pentru ca la începutul secolului al XIII-lea să ajungă pînă la Carpaţi, pînă unde se întindea graniţa statului maghiar”.
Secuii colonizaţi de regii Ungariei în părţile de răsărit ale Transilvaniei, au avut în cursul secolelor multe şi dese legături cu Moldova îndeosebi, dar şi cu Ţara Românească. Legăturile au fost de ordin militar şi economic-social. Datorită rosturilor şi organizării lor militare secuii pînă în secolul al XVI-lea au avut drepturi şi privilegii numeroase recunoscute atît din partea regilor Ungariei cît şi de către principii Transilvaniei de mai tîrziu. Pînă la anul 1562 secuii, cu toţii, au fost oameni liberi şi nobili bucurîndu-se de drepturi personale: primores, principii şi pixidari. Aveau apoi drept ereditar siculic precum şi drept de proprietate siculic, haereditas şi bona primae ocupantis.
Secuii îşi alegeau la început singuri conducătorii, numiţi „Rabonbani”apoi jusi-regeşti şi vice-juzi sau „Dulăi”. Începînd cu anul 1562 s-a dezvoltat în mijlocul lor clasa iobagilor şi a meseriaşilor şi industriaşilor de la oraşe. Nobilii fiind nu plătea alte dări sau impozite, decît „darea de boi” (signatura boum”. După revoluţia din 1562 au pierdut multe din aceste drepturi şi privilegii. Fiind militarizaţi în secolul al XVIII-lea -1764- au fost supuşi legilor austriace.
Actele publice, hotărîrile dietelor Transilvaniei şi decretele principilor, începînd din evul mediu şi pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci cînd vorbesc despre naţiunile „Principatului” fac deosebire limpede între ele: “unguri, secui şi saşi”. Secuii formau deci şi ei o naţiune deosebită faţă de unguri. Iar despre români aceleaşi acte publice, deşi erau cei mai numeroşi în Transilvania pînă la 1848, nu fac nici o menţiune. Asupririle şi opresiunile exercitate de biserica maghiară asupra românilor din Transilvania au dat naştere la cunoscuta revoltă de la 1437. Nobilimea ungurească pentru a-şi apăra drepturile şi privilegiile vechi a chemat în ajutor pe secui şi pe saşi. Cu toţii au alcătuit cunoscuta „unio trium nationum” la 17 septembrie 1437 prin care „se conjurară şi făcură legătura solemnă spre apăsarea cruntă şi stîrpirea românilor”. Mai greu încercaţi prin această „uniune” au fost românii din secuime.
Secuii înşişi erau socotiţi o naţiune deosebită de cea maghiară. Numeroşi istorici şi etnografi unguri la rîndul lor au stabilit deosebirea între maghiari şi secui, atît din punct de vedere etnic cît şi lingvistic, al moravurilor, obiceiurilor, tradiţiilor lor. Secuii pînă la 1868- epoca dualismului austro-ungar de cînd înainte au fost socotiţi de oficialitatea statului drept unguri-au format în Transilvania o „naţiune”, iar maghiarii o altă “naţiune”. Reiherdorf- istoric german- scrie în lucrarea sa publicată la 1525 că secuii nu sînt de acelaşi neam cu maghiarii.
Deosebirea juridică, politică şi socială între naţiunea secuiască şi cea maghiară din Transilvania , o afirmă între alţii şi competentul cronicar transilvan Mihail Cserey în secolul al XVIII-lea, scriind: „Nenorocirea Transilvaniei totdeauna din Ţara Ungurească şi de la unguri s-a tras”.
Odată cu începutul secolului al XI-lea legăturile politice sociale şi economice între secuime şi Moldova apoi şi cu Ţara Românească a fost din ce în ce mai intensă. Graniţele dintre secuime şi Moldova nefiind bine delimitate de o parte, şi de altă parte drumurile şi pasurile uşor accesibile erau atît de potrivite pentru secuime spre a trece într-o direcţie şi alta, înfăptuindu-se astfel legături neîntrerupte de secole.
Secuimea situată de-a lungul frontierii cu Moldova, iar mai tîrziu după unirea celor două principate Moldova şi Munteania (1858) de-a lungul unei mari porţiuni a frontierei regatului românesc, viaţa ei economică s-a dezvoltat în strînsă legătură şi sub influenţa teritoriului românesc de peste Carpaţi. Aici îşi găseau secuii permanent refugiul lor iar în timpurile opresiunilor politice mîntuirea.În vremuri de linişte şi pace, în tîrgurile Moldovei îşi desfăceau produsele industriei lor casnice, aici emigrau în vremi de criză economică, căutîndu-şi posibilităţi de muncă şi cîştig. Pentru secui România a fost „Belfőld” (interiorul ţării, patria), iar Ungaria a fost „kűlfőld” (străinătatea).
Datorită acestor realităţi istorice şi economice secuii în cursul vremurilor au avut strînse legături cu ţara lui Dragoş Vodă. Atunci cînd voievozii Transilvaniei, odată cu secolul al XVI-lea au căutat să le răpească vechile drepturi şi privilegii, secuii au căutat scăparea şi salvarea trecînd graniţa în Moldova şi făcînd apel la domnitorii acestei ţări.
Ştefan Bathory la sfîrşitul secolului al XV-lea în calitatea de voievod al Transilvaniei şi comes al secuilor, a fost o figură îngrozitoare şi a avut o administraţie fără de milă. Declara că în Transilvania el este rege şi va tăia capul aceluia care va îndrăzni să facă apel la curtea regală în contra lui. Cele şapte scaune secuieşti i-au tolerat un timp în tăcere teroarea dar în sfîrşit s-au hotărît să recurgă la ajutorul regelui. S-au plîns la sfîrşitul anului 1492 că îi asasinează, îi jefuieşte, le dărîmă pînă la pămînt casele, necruţîndu-le nici soţiile nici fetele şi cu bandele lui înarmate, îi devastează, ca turcii. Din cauza persecuţiilor lui mulţi secui au trecut în Moldova şi în Munteania declarîndu-se iobagi ai voievozilor români, pentru că starea aceasta de iobagi era mai suportabilă decît aceea de secui liberi de acasă.
Secuii au adus la cunoştinţa regelui că toţi emigrează dacă nu le ia de pe cap pe odiosul tiran. Ei spun-între altele-în plîngerea lor:
„Unii din locuitorii (secui) ai Maiestăţii Voastre, au arat şi sămănat în Moldova şi în părţile de dincolo de Munte (Valahia) şi s-au dat ca iobagi voievozilor acelor stăpîniri, părăsind ţara Maiestăţii Voastre şi mulţi au hotărît să fugă în ţara voievozilor amintiţi pentru multele asupriri (ale voievodului Ştefan Bathory).
Secuii au iubit şi ajutat în toată desfăşurarea trecutului pe domnii noştri: Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul, Radu Şerban împotriva ungurimii şi de nemeşi care voia să-i îngenuncheze. Ei ştiau că peste munte ai lor din Moldova au trai mai puţin aspru şi primejduit. Pînă şi mica nobilime a secuilor care se numea şi „boieri” a avut simpatii pentru noi”-scrie Nicolae Iorga.
Legăturile militare şi politice încep odată cu domnia lui Matei Corvinul. Domnii Moldovei în cursul vremurilor au stăpînit în Transilvania însemnate cetăţi şi ţinuturi. Graniţele Moldovei se întindeau: spre Apus pînă aproape de cumpăna apelor, pînă pe la anul 1800.
Regele Matei Corvinul la 1474 prin Pasul Oituzului, a trecut în Moldova contra lui Ştefan cel Mare. Regele Ungariei după potolirea revoltei din Transilvania de la 1464, a dat pe secui „în ajutorul lui Ştefan cel Mare în războaiele lui, lucru ce era cu atît mai uşor, cu cît un izvor contemporan ne spune desluşit că “aceia din scaunele Orheiului şi Ciucului, dar şi din alte Scaune dau dijma oamenilor lui Stefan, ori încătrău i-ar duce”.
Stăpînirea moldovenească s-a întins în Transilvania încă înainte de la lupta de la Mohaci (1526). De-acum înainte legăturile dintre Moldova şi Secuime-Transilvania- ajung din ce în ce mai intense. În luptele care au avut loc pentru stăpînirea tronului Ungariei s-a amestecat şi domnul Moldovei Petru Rareş.Voind să cucerească cît mai multe cetăţi şi ţinuturi din Transilvania-afară de Ciceu ş Cetatea de Baltă, stăpînite încă din timpul lui Ştefan cel Mare. Expediţiile de cucerire făcute de Petru Rareş, cînd ca prieten al Habsburgilor, cînd ca potrivnic al împăratului, au adus aproape toate provinciile sub stăpînirea voievodului moldovean.
Petru Rareş a fost un rîvnitor pentru a cuceri Transilvania. La începutul anului 1429 moldovenii au intrat în secuime. A fost o pradă îngrozitoare, nu rămăsese nimic „decît fum şi flăcări”.Şefii prinşi au fost tăiaţi . Petru spunea limpede Braşovenilor, cărora le cerea a-i trimite soli, că el a făcut-o pentru temeinică „stîrpire” şi anume pentru a pedepsi pe aceea „cari călcaseră cu prădăciuni şi omoruri pacea de la hotare, spunînd că n-au nici rege, nici voievozi” şi că vor face „după capul lor”. Ar părea o măsură ciudată.Şi după Ştefan cel Mare secuii erau priviţi ca aliaţi fireşti ai moldovenilor, chiar şi contra vecinilor din Ţara Românească. Petru avea însă scopurile lui asupra Transilvaniei. Lui îi trebuia o poartă deschisă. El se va fi gândit şi mai departe decît atîta , anume la o unire a părţilor secuieşti cu Moldova lui, ori cel puţin la o legătură trainică de vasalitate militară cu dînsul.Că acesta era scopul, se vede şi din mărturisirile cronicii lui oficiale, care pomeneşte „spargerea uneia din cetăţile lor ce-i împiedeca drumul” şi se încheie prin costatarea faptului că numai „după ce-i supusese sieşi pe secui” se întoarce Petru la ale sale.
Petru Rareş întors în scaun în a doua domnie nu se mai gîndea la stăpînirea Transilvaniei. Şi totuşi el păstra acolo legăturile de odinioară. Secretarul regal Petru Porombschi, scrie astfel la 1542: „Dacă voievodul Moldovei ar intra în ţară, vicleni şi nestatornici… şi unii români au o bună parte din ţară, cari uşor s-au uni cu dînsul pentru că au aceeaşi limbă”.
Petru Rareş la 1542 cere reginei Isabela să-i dea Ciceul şi Cetatea de Baltă vechi posesiuni moldoveneşti în Transilvania. Le cere la dieta din Tg. Mureş, 1542. Dar negăsind nici o înţelegere pentru dreptatea lui, el trece în septembrie iarăşi la secui cari făcură pregătirile pentru a-i găti calea şi erau gata a trece la el spre a-l ajuta să ia Transilvania pentru sine.
În una din aceste expediţii oastea moldovenească a trecut Carpaţii- prin două pasuri- probabil Tulgheş şi Oituz- în Ţara secuilor pe care a făcut-o una cu pămîntul. Astfel Petru Rareş reuşi să-şi supună întreaga secuime şi o mare parte din restul Transilvaniei pe care a considerat-o ca făcînd parte integrantă din ţara sa, spunînd foarte hotărît braşovenilor: „pentru ţara Ardealului, voi şti bine că am dobîndit-o cu sabia, şi nu voi da-o nimănui, la nici un rege, nici chiar lui Ferdinand Craiul”.
Fiii lui Petrru Rareş la 1546 călcară şi ei pămîntul Transilvaniei. Petru Rareş pătrunde la 1550 pe la Brescu în secuime. La 1552 pentru că secuii inteţiţi de duşmanii lor din Transilvania trădară la hotarele Moldovei, Stefan pătrunde pînă la Prejmer şi Hărman.
Despot-Vodă încă nutrea gînduri pentru cucerirea Transilvaniei. Pe Ioan Sigismund becisnicul crai, fiul lui Ioan Zapolea, îl ameninţa: „că şi în piept să-i fie Ciceul şi Cetatea de Baltă,” va şti să i le smulgă de-acolo, ba încă încearcă să-i răscoale pe secui, vechii auxiliari ai domnilor Moldovei în Transilvania.
Anul 1562 a adus asupra secuilor o revoluţie sîngeroasă, poporul fiind aruncat în robie. Mulţi dintre secui-datorită acestor evenimente, abuzuri şi apăsări, au trecut în Moldova,îndeosebi în urma abuzului săvîrşit cu încasarea aşa numitului impozit „signatura boum”.
Mihai Viteazul în luptele sale a avut aproape tot timpul alături pe secui. Pînă la sfîrşit marele erou a luptat pentru libertatea lor. Viteji ei nu uită pe Viteaz, de care-i lega şi păcatul omorîrii de către dînşii a cardinalului Andrei, ispăşitor al îndelungatei asupriri exercitate asupra lor de către neamul Bathoraştilor. În septembrie 1600 ei căutau pe Ştefan Csaki să-l tragă în ţeapă. După moartea lui Mihai Viteazul secuimea a cunoscut năvala domnului moldovean Radu Mihnea, care a stat 12 zile în aceste părţi pricinuind multe necazuri şi neplăceri populaţiei.
Emigrările secuilor peste Carpaţi, mai ales în Moldova, au luat proporţii atît de mari încît Dieta Transilvaniei care a avut loc la Tg. Mureş –capitala secuimii- în anul 1607, a hotărît să intervină pe lîngă voievodul Moldovei să oprească aşezarea emigranţilor secui în ţara lui.
Emigrările de populaţie s-au făcut în cursul timpului nu numai din secuime spre Moldova ci şi în sens invers, moldovenii s-au aşezat în secuime. Pe lîngă infiltrările de această natură- multe sporadice, izolate, şi neînregistrate de actele oficiale ale vremii-românii moldoveni au întemeiat în anul 1672 comuna Voşloveni. Coloniştii au fost aşezaţi pe moşiile contelui Lazar. Voşlovenii au alcătuit singura comună curat românească din fostul judeţ al Ciucului. Faptul acesta îl recunosc şi istoricii maghiari care s-au ocupat cu studiul secuimii.
Infiltrări de populaţie românească în secuime au avut loc şi mai tîrziu în epoca fanariotă. După unele însemnări între anii 1716-1744, mai ales din cauza jafurilor domnului moldovean Racoviţă, au părăsit Moldova odată un număr de 15.000 locuitori, dintre care, sigur este că mulţi s-au aşezat în secuime. Infiltrările elementului românesc din Moldova în secuime au continuat pînă în a doua jumătate al secolului al XVIII-lea.
Infiltrările de populaţie ungurească la răsăritul Carpaţilor, au avut loc însă chiar înainte de întemeierea statului moldovean independent în secolul al XIV-lea. Aşa sînt ceangăii, nume care vine de la „şalgăi”, lucrători la ocnele de sare din judeţul Bacău. Această aripă răsăriteană a secuimii trece şi dincolo de Siret cu vreo două-trei sate, şi merge pînă la Prut, iar de la Prut, continuă această pătrundere liniară pînă la Nistru. Direcţia de infiltrare a urmat linia Trotuşului, din regiunea de dealuri şi stepă a Ţării moldoveneşti pînă la apa Nistrului.
Emigrările secuilor spre Ţările Româneşti s-au datorat în mare parte asupririlor şi exploatărilor de ordin economic la care au fost supuşi rînd pe rînd din partea principilor Transilvaniei prin anularea şi nimicirea vechilor lor drepturi şi libertăţi cîştigate de la regii Ungariei odată cu aşezarea şi colonizarea lor în preajma Carpaţilor răsăriteni.
Dar la crearea şi dezvoltarea acestui fenomen au contribuit în o mare măsură şi factorii fizici ai regiunii. Carpaţii Orientali cu altitudinea lor joasă, avînd culmi domoale, acoperite aproape în întregime de păduri şi păşuni, cu trecători şi drumuri uşor de străbătut, au contribuit în o largă măsură la stabilirea şi dezvoltarea circulaţiei dintre Transilvania şi Moldova, încă chiar din vremea cuceririi şi stăpînirii Daciei Traiane.
Emigrările secuilor au urmat şi după secolul al XVIII-lea, după înfiinţarea regimentului grăniceresc secuiesc, şi mai ales în secolul al XIX-lea, după ce Transilvania a fost unită la 1867 cu Ungaria. Cauzele emigrărilor au fost între altele mizeria materială în care se afla secuimea şi de altă parte posibilităţile de muncă, de cîştig precum şi o viaţă mai uşoară pe care o găseau pe teritoriul Regatului României.
Viaţa secuilor a fost legată în toată vremea aşezării lor de secole, mai mult cu Ţările Româneşti, Moldova şi Munteania, iar după 1859 cu Regatul român. Secuii au considerat totdeauna şi au socotit Ţara Românească drept „ţara lor”(belfőld) spre deosebire de Ungaria pe care au considerat-o drept „ţară străină” (kűlfőld).
Depărtarea în spaţiu de Ungaria, deosebirea mare de tradiţii istorice, şi pierderea din cauza unirii Transilvaniei cu Ungaria precum şi pierderea tuturor privilegiilor şi desfiinţarea instituţiilor seculare secuieşti, pe care aceştia le-au apărat cu atîta îndîrjire în cursul veacurilor, i-a făcut să vadă în noua ţară-Ungaria- nu o ţară a lor ci una „străină”.
Nicolae Iorga studiind raporturile şi legăturile seculare istorice, politice, economice şi sociale dintre români şi secui, a stabilit următorul adevăr:
„Cu secuii avem deci o simbioză, adecă o viaţă împreună; cu ungurii numai o vecinătate. Deosebirea este esenţială”.
Selecție realizată de dr. Ioan Lăcătușu și ing. Ciprian Hugianu, tehnoredactare – Carmen Georgiana Baraboi
