„Înzestrat cu puțină știință de carte, în trecut, ciobanul avea capacitatea de a putea deosebi fiecare oaie de cârd; era veterinar, meteorolog, cunoștea harta cerului, adeseori era cunoscut ca având înzestrări oculte, știa să ferece gura lupului care le pricinuia pagube, știa să alunge vraja care lua mana laptelui, cunoștea calendarul naturii, știa să respecte datinile creștine, cunoscută fiind povestea despre dezamăgirea țiganului ajuns vinerea la stână și tratat cu mâncare de post”, spunea etnograful Nicolae Moldovan (Mărturii despre oameni și locuri din Carpați, Editura Arcuș, 2008, p. 48). Astfel de oameni au trăit și au muncit în Voineștii Covasnei. Iar noi, cei de azi, nu avem voie să uităm! Trebuie, cu îndârjire, să ne zbatem să salvăm ceea ce au trăit cei de dinaintea noastră, experiența lor de viață, ca să știm de unde venim și încotro mergem.
Fiecare om are o poveste. N-o vei auzi de la altul, este numai a lui. Mai aventuroasă, mai plată, nu contează. E irepetabilă. O poveste trăită. Astăzi vă invit să-i cunoașteți povestea lui ALEXANDRU CONSTANTIN LEU din Voineștii Covasnei. Născut în luna lui Cireșar a anului 1944, al cincilea copil într-o familie cu doi băieți și cinci fete, rămas de mic orfan de tată, de la 10 ani s-a lăsat de școală și și-a petrecut toată viața având grijă de oi. Un trai însemnând multe sute de zile petrecute pe o groază de munți și mii de kilometri parcurși alături de animalele lui dragi. O paralizie de care a suferit în 2008 l-a pus la încercare, însă nea Din Leu s-a refăcut și astăzi, alături de soția sa Verginia, cu care este împreună de peste 48 de ani, se odihnește și se bucură de reușitele fiicei Mariana și ale nepoților, de care e tare mândru.
– Bună ziua, nea Din. Vă mulțumesc că ați acceptat să ne împărtășiți amintirile dumneavoastră! Așadar, haideți să spunem tinerilor din ziua de azi ce înseamnă o viață la oi!
– De la vârsta de zece ani, m-am dus la oi. Aicea, pe munții noștri: Dealu Negru, Clăbuci, Goru. Apoi, în Bucegi, munții Brașovului, Roșca, Munții Cailor… M-a dus mama acolo. Tata a murit când aveam nouă ani și m-a dus la unul din Bran, un brănean, că aveam și noi oile acolo; erau unchii ăștia ai mei, ai lu’ Leu, erau acolo ciobani. M-a dus vara, d-am stat două veri: o vară am fost cu nea Nelu Cimpoi și o vară am fost cu unul de la Dobârlău, pe urmă am venit aici la Apa Roșie, spre Dărmănești, am fost o vară în ’61; pe urmă, toamna am venit, am stat p-aici cu oile, a lu’ Sorescu erau (Erdesu, cum era poreclit) și-am umblat cu ele p-aicea. Primăvara, tac-su lu’ Georgică Costea era la Odorhei, la ferma de stat, la Cristuru Secuiesc era centrul… și i-a zis lu’ ăsta, lu’ socru-so lui Erdesu, zice: dacă vrei să aduci oile acolo, le aduci. Da’ nu era voie atuncea să mergi nici pân’ la Pachia. Era atunci cu febra aia aftoasă, că în ’55, toamna, venise febra aftoasă din afară. Era epidemie, n-aveai voie să pleci cu oile la drum; pe niște sibieni, i-a prins și le-a ars oile. Atunci a venit șchiopul (n.n.: șchiopul oilor, o boală infecțioasă la ovine care le afectează membrele, făcându-le să șchiopăteze; una dintre cele mai păguboase boli ale oilor) și nu-ți dădea voie. Și nea Gheorghe Costea bătrânu’, el cunoștea acolo părțile ălea, c-a fost de mic copil și zice că dacă-mi dați atâta, eu le duc pe jos. Am luat oile d-aicea, ne-am dus la Odorhei numa’ pe munte, că n-aveam voie… și acolo am stat trei ani la ferma de stat. Pe urmă am venit aici la Mănișca, am stat o vară și dup-aia am stat la Clăbuci, vreo trei veri. Atuncea am cunoscut-o pe nevastă-mea și toamna, în ’73, ne-am căsătorit. Am mai lucrat un an la Filatură, un an jumate, și pe urmă m-am dus la Aita Medie și am luat o stână la Colectiv și am stat acolo cinci ani cu nevastă-mea. Am vint d-acolo și pe urmă ne-am dus la Biborțeni, unde am stat până s-a stricat C.A.P.-ul. Până la Revoluție am stat acolo.
– Erați angajați la C.A.P., nu? Aveați și oile dumneavoastră?
– Și aveam și oile noastre. Așa era atuncea. Aveam și noi oi, cai, aveam! (n.n.: îmi arată, cu ochii care trădează nostalgia, poze îngălbenite de vreme, cu oi, cai, măgari, chiar și o căpriță). (intervine soția lui nea Din) Au trecut prin vremuri grele. Aia povestește, cum era ciobănia atunci, până-n colectiv!
– Era greu. Sub cerul liber. O iarnă, când eram de vreo treișpe ani, am dormit pe malul Oltului. O iarnă-ntreagă, sub cerul liber. N-aveam adăpost… dădeam zăpada cu piciorul și mă culcam jos. Asta era la Comana, spre Făgăraș. Și primăvara am vint aicea, iară, la munte. După ce ne-am căsătorit, am stat la Biborțeni, cum v-am zis. Pe urmă am venit acasă și am lucrat la pădure, cu caii, până când s-a rupt pădurea (n.n.: în noiembrie 1995, o vijelie puternică a pus la pământ sute de hectare de pădure). Asta a fost. Am muncit mult cu nevastă-mea. Am ținut-o și pe fetița, pe Mariana, la oi am crescut-o, de la doi ani jumate până în clasa a șaptea.
– A fost vreun moment în care v-ați gândit să renunțați la meseria asta?
– Când am fost la Biborțeni, într-o toamnă cu ploi multe, mi-au fost otrăvit câinii; era o stație de gaz metan acolo și aveau oamenii iepuri acolo în niște cotețe și eu n-am știut, ca să leg câinii. Și s-au dus acolo, au mâncat iepurii și le-au pus otravă, mi-au murit câinii și a trebuit să mă duc spre Bran cu oile. Erau ploi multe și a început febra: le cădeau unghiile, li se dezghiocau unghiile ca la porc. Am tras mult, am vrut să plec de-acolo și nu m-au lăsat, au zis că cum să pleci acuma? Dar a fost bine vara. Dumnezeu a dat de s-au refăcut și am făcut treabă bună.
– Care a fost cel mai depărtat loc de casă în care ați ajuns?
– Am vint de la Târgu Mureș pe jos cu oile. Tocma’ de la Bandu de Câmpie, de la Râciu.
– Cât dura un astfel de drum?
– Câte-o săptămână, două. Atunci (n.n.: îmi arată o fotografie făcută în Bucegi, în 1972, motiv pentru a-și aminti cum se împrieteniseră cu cabanierii de la cabana Piatra Arsă, care îi chemau la mâncare) am iernat aici, lângă Ploiești, nu mai știu cum îi zice… Gara Florești. Acolo am iernat cu oile, și vara am plecat cu oile pe drum, cu bagajul pe măgar și am stat o lună de zile așa. Mergeam astăzi până colo, ne opream, mergeam mai încolo, sara ne duceam pe grâu. Erau grâne mari, era Colectiv, erau ferme de stat, nu ne întreba nimeni nimic, noaptea. Și ziua dormeam pe malu’ drumului.
– Mergeați cu turma prin șanțuri sau intrați și pe terenurile oamenilor? Nu existau conflicte cu aceștia?
– Terenurile erau la C.A.P. Când eram acolo la Odorhei, o fermă de la Bandu de Câmpie a vărsat oile la noi. Și era vara, în iunie, le-am adus pe jos; drumarii făceau caragață, că ei coseau șanțurile, dar n-au avut ce face, că era fermă de stat. Conflicte? Înainte vreme, un cumnat al meu, de fapt părinții lui, se duceau toamna la Târgu Mureș și vineau primăvara și erau oamenii care aveau grâne, erau ale oamenilor terenurile și îi băga cu oile prin grâu.
– Părinții, bunicii, au fost tot ciobani?
– Tot.
– Și aveți amintiri despre faptul că ar fi fost departe, în transhumanță?
– Tata a avut oile lui. Vara mai făcea stână singur, aici în vârful Șiclăului. Mult timp, cât a fost cu bunicu’, a fost în partea Buzăului, îi zicea la Bălescu, acolo vărau cu oile. Cumpăra terenul de-acolo și se duceau vara și toamna veneau p-aicea. Atuncea nu era Colectiv, luau de la oameni. De exemplu, se duceau la o comună, făceau contract la Sfatul Popular. Făcea Sfatul Popular o ședință cu oamenii, uite, avem nevoie să facem un pod colo sau dincolo, uite oamenii ăștia vor să pășuneze aicea la noi; luăm banii și să pășuneze! Că și la Comana am fost cu ăștia, cu Din Costea.
– (intervine soția lui nea Din) Povestește cum se adunau și cum împărțeau brânza!
– Vara s-adunau 4-5-6 tovarăși și făceau stână. Vara adunau brânza în stână, la Sânchetru veneau și cântăreau brânza câtă este și pe urmă împărțeau pe cap de oaie. Atâtea kilograme de brânză s-au făcut, tu ai atâtea oi mânzări, tu ai atâtea, atâta brânză iei. Împărțeau brânza, o aduceau cu caii, că atuncea nu erau șosele, cu caii pe șei. Era greu, foarte greu!
– Primăvara când urcau la munte? Cam la ce dată?
– În aprilie deja îi scotea, la Sfântu’ Gheorghe. Toamna veneau în septembrie și plecau în țară, unde găseau teren. N-aveau aici în hotarul Covasnei ca să pășuneze, erau multe oi atunci.
– Cam câte? Când erați copil?
– Și când eram mare! Eram în Clăbuci și-a venit odată de la Sfântu Gheorghe și-a făcut o numărătoare aici în Covasna s-au fost găsit vreo 15.000 de oi. Înainte de Colectiv erau oi multe aici în Covasna. Dup-aia, când s-a făcut C.A.P., cu ale C.A.P.-ului, cu ale oamenilor, tot multe. Aveau oamenii și ei, fieșcare 50-100; și cai aveau, câte-o herghelie de cai. Da’ vara, ursul îi mai împuțina.
– Povestiți-ne, vă rog, despre întâlnirile cu ursul!
– Atâția urși… n-am păr în cap câți urși am văzut! Într-o vară, în ’57 sau ’58, eram aici pe muchia Gorului. Dincolo de Goru era partea Vrancei și erau plantații multe; s-a fost tăiat, era afiniș, niște afine extraordinar de mari. Și mai rămăsese câte-un pâlc de brazi, așa… acolo dormeau urșii noaptea și ziua mâncau afine. Dimineața, pân’ la 9 – 10, câte cinci, șase, îi vedeam cum mănâncă. Da’ nu stăteau la un loc: unu aici, unu acolo… Noi, din altă coastă îi vedeam. Mâncau liniștiți, n-aveam probleme, nu vineau la oi, ca să… Era unul mare tare, când strigam la el, numa’ așa se uita, ca un om, ce, băi, ce-ți trebuie?, da’ erau ăia mai fricoși, fugeau când auzeau zgomot.
– Mi-e greu să cred că toți erau așa cuminți. N-au fost și alții mai răi, să atace stânile?
– Au atacat și oile și caii. Era unul, într-o vară a atacat vreo 40 de cai aicea la Lăcăuți. L-au împușcat toamna.
– Și cum se apărau ciobanii?
– Aveau câinii. Și venea și mai lua unul câte-o oaie… făceau focuri roata oilor. Era greu, n-aveam niciun pic de adăpost. Barem să mănânci într-un loc unde nu te ploua. Ploua noaptea, toată noaptea, pe noi. Dimineața ne sculam și agățam hainele alea în brad, curgea apa de pe ele și plecam iar cu oile.
– Care era programul unei zile la stână?
– Dimineața, când eram cu oi de lapte, la ora 4 ne sculam, mulgeam oile și plecam cu ele.
– Câte mulsori erau pe zi?
– Începeam la 4, dura câte-o oră, două, depinde câte oi aveam. Dup-aia veneam la 12 iară și sara la 6. Și după ce le mulgeam la 6, iară plecam cu ele, așa, în jurul stânii, p-acolo.
– Indiferent de vreme? Că era soare, ploaie?
– Putea să fie! Tuna, fulgera… Aicea unde am fost cu nevastă-mea, la Biborțeni, aveam un pășunat în hotar cu Miercurea Ciuc, un pășunat bun. 11 ani am stat acolo. Era frumos când era cald. Când era ploaie, era urât. Ceață. A vint ursu’ odată – aveam o scroafă și am dus-o la un vier și nu stătea și m-am supărat odată și-am zis: ursu’ să te mânce! Și vara a vint la coșar; eu eram cu nevastă-mea în colibă, Mariana era în stână și-a vint ursu’ la coșar, unde erau oile. Și-aveam un băiat de la Buzău, eu am auzit când lătrau câinii. Strig la băiat: fii atent că e ursul! S-a dus de unde era coșarul, după ce l-au lăsat câinii, s-a întors pe altă parte, pe unde veneam cu căruța și-a vint iară. Toată sara legam câte-un câine acolo la cotețul porcilor și în sara aia n-am legat, am neglijat și a venit încet și când a prins-o, gata, eu am sărit drept în picioare. Mariana, nu știu câți ani avea, era mai mărișoară, umbla la școală, a apărut la spatele meu, striga la urs. Eu: du-te-napoi! Am pățit multe… Dup-aia a omorât un cal la niște băieți de la Vrancea. Îl aveam pe nepotu-meu ăsta, Pește, Ion Bîrlă, stă aici, băiatul lu’ soră-mea Mioara, mai are un frate, Oprea Bîrlă; a vint ursu’ și-a pus un cal și noaptea l-a omorât pe cal ursu’ și n-am știut. Dimineața – era un buldozer de la SMT de la Biborțeni, făcea un drum pentru IFET, îl cunoșteam pe băiatu’ ăla – și m-am dus la el să vie să-mi facă un pic drumul pe unde umblam cu căruța, că era săpat de apă; și când am vint înapoi, am văzut un câine că mâncase, era sătul. Măi, Ioane, zic, pe unde ai umblat cu oile? Zice: acolo. Zic: ți-a luat lupul vreo oaie. El: nu, bre, că nu s-au speriat oile. Am vint, am muls oile și eu m-am pus într-o colibă. Îl aud că vine: bre, hai că uite a mâncat ursul un cal!/ P-al cui, mă?/ P-al lui Toader./ Uite, al lui Toader e acolo, cu ai mei. Și m-am dus acolo cu alt cal și l-am tras la stână, să nu-l mai mânce ursul. L-am tras acolo lângă coșar, cinci nopți n-am putut să închidem un ochi. Cum însera, venea ursul. Venea acolo la stână. Îl mânam în partea aia cu câinii, venea d-aici; îl mânam d-aici, venea d-acolo… tot așa, cinci nopți! Și era băiatu’ ăsta, nepotu-meu, dormea greu. Ioane, zic, dacă nu te trezești, îți leg calul de colibă, să vie ursul să te ducă! El: dacă faci treaba asta, plec, nu mai stau! Eram în putere și umblam… și cu oile, și mulgeam și câte altele, chiar de era vreme rea. Cașul îl predam la ICIL (n.n.:fosta întreprindere de colectare şi industrializare a laptelui); venea mașina de la ICIL acolo unde eram cu stâna și tot din două în două zile, îl ducea la Baraolt, făceau cașcaval proaspăt.
– Cu lâna ce făceați?
– O dădea C.A.P.-ul.
– De-a lungul veacurilor, ciobăneștii au fost tovarăși de nădejde ai păstorilor. Cum trebuia să fie un câine pentru a fi considerat câine bun?
– Ăia erau câini buni care se dădeau la urs. Îl pișcau. Pe muchia Gorului, era vecinul dumneavoastră, Din Pește (n.n.: Bîrlă), a lu’ Fița și cu frate-so, cu tac-so lu’ Iuli Pește, cu ei eram; ei au fost în anii din urmă la Aninoasa și-au crescut niște câini acolo, vreo patru, ăia n-au văzut ursu’. Când am vint aicea sus în Dealul Negru, era… nu stătea ursu’ de vorbă cu ei; îl mușcau de la spate. Ăia erau câini buni!
– Știți că acum e la modă să vorbim despre rasele de câini ciobănești. Ai dumneavoastră ce rasă erau?
– (n.n.: dă din umeri, zâmbind, parcă spunând ce contează rasa? Să-și facă treaba, asta e important!) Cei mai buni câini ai mei: doi suri, unul cu o pată neagră, unul roșu. Dacă aveai câini buni, aveai încredere. Da’ și cu câini buni te mai păcălea ursu’. Te păcălea… că trebuia să mânce și el ceva.
– Cu ce hrăneați câinii? Dar ciobanii?
– Mămăligă și brânză. Jindiță. Urdă și mălai – aia era hrana. Cu aia te culcai, cu aia te sculai, că n-aveai altceva. Eu, aicea, unde-am fost la Biborțeni, la stână, noi nu mâncam, cu băieții pe care-i aveam ciobani, nu mâncam, numa’ dimineața, mămăligă cu jindiță; încolo, la 12, pâine. Și nevastă-mea era cu mine, făcea ciorbe, varză… când femeia a vint acasă, găteam și eu. Luam miercurea zece pâini, sâmbăta zece. Dacă se-nvechea, mai dădeam și la câini. Altfel, la câini, mămăligă. Erau atuncea vremuri grele… erau mai mulți tovarăși, ei nu se interesau dacă ăștia aduceau mălai, urdă, jindiță… pâine nu vedeai aici pe munții noștri, numai dacă veneam la Sântilie, vara.
– Cum era la Sântilie, în tinerețea dumneavoastră?
– Veneam aici, în Ciurda Porcilor, la Complex (n.n.: este vorba de zona de sus a cartierului Voinești, astăzi Complexul numit „Valea Zânelor”, unde se află și Sala Unirea). Era așa, afară, veneau băieții, ieșeau la horă cu fetele. Care era de se căsătorea, atunci vorbeau. Apoi a-nceput să se facă nedeia aici sus (n.n. în Poiana Nedeii din Valea Zânelor, loc unde se ține Sântilia în zilele noastre), parcă prin ’71 sau ’72. Prima dată când s-a făcut aici, era frumos. Toți călări pe cai.
– De Sântilie, veneau ciobanii tineri de pe munți. Cine mai rămânea cu oile?
– Făceau cu rândul. Ăi mai bătrâni stăteau acolo, numa’ tinerii veneau. Ne întâlneam, eram pe diferiți munți. Eu cu Nelu Lică eram în Clăbuci, era Neculai Cășuneanu în Goru, Culiță Staicu era mai jos de Benedek, la Ciuli Ianoș. Și ne-am întâlnit în Comandău, ne-am apucat să bem acolo, hai… odată ne-am trezit că-i noapte. Hai, băi, că nu mai ajungem la stână! Când am plecat, la cabanele de la Balint Gyuri, acolo mai jos, erau niște străini, cehoslovaci parcă erau, noi am făcut focul și ne-am culcat acolo, lângă foc. Ei aveau un cort și-au vint, au văst că noi stăm acolo și vorgheam, au vint acolo la noi. Ș-apăi au scos dicționarul și le-am povestit că uite, la nedeie, așa și așa… Ne-am culcat lângă foc și când s-a făcut ziuă, pe la 3, am plecat sus la munte.
– Mergeați cu mocănița spre Comandău?
– Acuma era șosea. Șoseaua e făcută în ’67. Atunci m-am liberat eu din armată. Vara, în iunie, 15. M-am dus aicea la Sorescu, la Lăcătușu, cum îi zicea, în Zăpadu, la oi. C-a venit la mine că n-are oameni; fă-ți livretul și hai! Și-am stat la Sorescu vara aia.
– Cum erau înțelegerile între ciobanii angajați și stăpânii de oi? Pe bani sau pe oi?
– Pe salariu. Oi se dădeau înainte, când eram eu copil. Veneau băieți din partea Regatului și se tocmeau: îmi dai două sau trei oi pe an și cioareci. Că atunci toți purtau cioareci.
– Ați mai prins vremea în care se purtau opinci?
– Da, până în ’63. Am luat odată niște opinci de pe la Bicaz. Erau foarte bune iarna. Băgam câte o mână de paie sau fân și cu obiele, n-aveam treabă. Am venit atunci în ’63 spre ’64 de la Vârghiș, erau oile acolo, ale C.A.P.-ului de la noi, am venit pe jos, mai aveam un băiat cu mine, ăla era cu cizme de cauciuc, i-au înghețat cizmele în picioare și eu, cu opincile, n-am avut treabă!
– De la Bicaz vă luați opinci? Nu erau opincari în Covasna? Dar cojocari sigur erau!
– Eram cu oile la Gheorgheni, am stat o toamnă acolo, întâmplător le-am găsit și le-am luat. Dar se făceau și la noi. Cojoace făcea nea Petrea Ciambur, aici lângă gârlă, unde stă Gheorghe Moise, bunicu-so lui Petrică Ciambur. Mai făcea nea Gheorghe Cotici bătrânu’. Mai era unu’ unde-a făcut Din Grecu casă, îl chema Leonte, era cojocar. Erau mai mulți. Numa’ cojoacele astea ale noastre, erau cojoace cu lâna-năuntru și cu pielea în afară, când ploua, se udau. Sibienii aveau d-alea cu lâna în afară, se scurgea apa după ele.
– Cum erau croite? Cu mâneci sau fără? Și mai am o curiozitate etnografică: ce este aceea o zeghe?
– Erau și fără mâneci, și cu mâneci. Zeghea e tot așa o haină, o îmbrăcam peste cojoc, ca să nu se ude. Ținea și de cald. Se făceau din pănură, ca o haină lungă. Făcea Nicu Crețu, acolo era unu’ Tănăsel, ăla făcea; mai era bunică-sa lu’ Cosneanu, făcea zeghi și cioareci; nea Furtună, tac-so lu’ Lampe, stă lângă Ciangă, și ăla făcea.
În timp ce nea Din Leu povestea, mi-am imaginat, rând pe rând, diversele situații prin care a trecut. El le retrăia, eu le vedeam ca pe un film. Un film inspirat din realitatea oierilor voineșteni, pe care Nicolae Iorga i-a numit „voinicii mocani oacheşi care perindează munţii şi au în casa lor de bârne mai mult un adăpost vremelnic”. Un film pe care tinerii de azi ar trebui să-l cunoască.
Dumnezeu să vă dea sănătate, nea Din, să puteți povesti și strănepoților cum ați muncit o viață, cum ați înfruntat furtuni și ceață și ierni geroase și animale sălbatice, dar n-ați renunțat niciodată!
Prof. drd. Florentina Teacă
