Pandemia s-a terminat, dar concluzia dezolantă rămâne. Clivajul din societatea românească își are rădăcinile în învățământul preuniversitar.
Clivajul poate începe de timpuriu. Pentru unii elevi, dihotomia pornește din învățământul primar sau gimnazial, pentru alții, câțiva ani mai târziu, în liceu.
De ce s-a ajuns aici?
Pe de o parte, avem unități de învățământ în care sute de elevi fac meditații nu la una, ci două, trei sau chiar patru discipline. Unii chiar cu mai mulți profesori la aceeași materie.
În același timp, sunt școli în țara noastră, în România urbană, în care am învățat și eu în urmă cu mai bine de un deceniu, în care marea majoritate a elevilor au un confort material ce permite canalizarea energiilor către competențele pe care le pot folosi elevii, mai ales după ce au absolvit învățământul preuniversitar de stat.
În multe școli din România, copiii pleacă spre casă cu bucurie. Și când ajung acasă își dezvoltă personalitatea, chiar dacă conștientizează sau nu că trăiesc într-un mediu armonios, prosper, sigur, primind de la părinții lor (actori extrem de relevanți în sistemul de educație) starea de bine necesară pentru a se concentra pe studiu, pe pasiuni, pe oportunitățile apărute în proximitatea lor.
Pe de altă parte, avem unități de învățământ în care zeci de elevi au sute de absențe an de an, indiferent dacă sunt în învățământul primar, gimnazial sau liceal. Copii aflați în prag de abandon școlar sau care abandonează efectiv școala sunt în fiecare clasă, indiferent dacă vorbim de a V-a, a VII-a sau a X-a. Părinți care transmit diriginților că „nu au ce face”, „nu pot convinge copilul să vină la școală” sunt din ce în ce mai mulți, ceea ce arată că această problemă sistemică necesită un efort masiv din partea noastră, a celor care ne lovim prea des de situații tragice din România rurală sau periurbană.
Avem elevi ce nu dispun de o masă caldă acasă, elevi care n-au căldură iarna sau internet când orele sunt online. Elevi care lipsesc cu zilele pentru că nu au cu ce se încălța sau nu intră ore bune la diferite discipline deoarece nu și-au făcut temele.
Avem profesori ce merg din ce în ce mai rar la copii, ce-i întreabă foarte puțin spre deloc „cum se mai simt?”.
Totuși, deși sunt atât de diferite, ambele povești desprinse din realitatea cotidiană au câteva puncte comune. Atât în primul, cât și în al doilea caz, elevii au prea multe discipline în trunchiul comun. Indiferent de atuurile profesorului, în multe momente, o materie indezirabilă, nemotivantă, irelevantă pentru un copil de 11 ani sau un tânăr de 17 ani va rămâne aproape la fel de indezirabilă, nemotivantă și irelevantă nouă luni mai târziu. Soluția e simplă. Trunchiul comun ar putea fi constituit din mai puține discipline, extinzând numaidecât curriculum la decizia școlii.
Pasul doi – orarul. Orarul va cuprinde cel mult cinci discipline într-o zi (pentru ciclul inferior al liceului) și cel mult patru ore în învățământul primar sau gimnazial. N-o spun în calitate de profesor de educație fizică într-un liceu sportiv, profesor de arte într-un liceu de profil, de matematică, limba și literatura română șa. Nu este despre mine. Am mai spus-o și o repet. Școala nu este pentru profesori, ci pentru elevi. Este imperios să facem asta. Elevii au prea multe ore, iar exemplul că și noi sau părinții noștri am avut la fel de multe ore când eram în școală e irelevant. Nu este chiar un argumentum ad hominem, dar uitați-vă unde a ajuns societatea românească după 31 de ani de „reformă în educație”. Puteam mai mult? Fără doar și poate.
Pasul următor este strâns legat de anteriorul. La jumătatea programului, fiecare copil ar trebui să mănânce la școală. Și nu un măr, corn, biscuiți sau să bea o cutie cu lapte, ci o masă ca-n școlile din Franța. În Franța secolului XXI, elevi, părinți, profesori, nutriționiștii au pus la punct un meniu pe care copiii să-l mănânce cu plăcere – sănătos, echilibrat, sățios, nu doar pentru o săptămâna sau o luni, ci pentru ani de zile. Va fi un moment de celebrare și de relaxare totală. Comunitățile pot fi construite în astfel de momente, iar elevii care sunt la limita excluziunii sociale, vor avea un motiv întemeiat să revină la școală.
În final e nevoie, cu excepția regândirii examenului de bacalaureat, de răbdare, ceea ce s-a întâmplat destul de rar în ultimii ani. Răbdarea, cumulată cu încrederea și integritatea decidenților din educație, transparența, predictibilitatea deciziilor și consultarea reală a beneficiarilor din educație, pot aduce progres în învățământul preuniversitar și ulterior în societatea cotidiană. Asta dacă vrem ca o bună parte dintre elevii și părinții care văd un marasm în educația din România să contribuie în bine peste ani de zile în comunitatea în care trăiesc. Dar dacă nu vrem, soluția e mai simplă – nu trebuie decât să continuăm pe acest drum funest.
În încheiere am două lucruri de spus. Spre deosebire de un articol precedent, în care timpul nu mi-a permis să răspund tuturor comentariilor, acum mă voi asigura că o voi face. Și a doua chestiune poate fi rezumată în modul următor: acest articol nu este un comunicat la CNE (cum am mai auzit), ci mai degrabă un suspin al unui cadru didactic care vrea să le amintească tuturor un drept fundamental într-o societate democratică – dreptul la educație.____________
Profesorul anonim este un proiect Edupedu.ro prin care orice cadru didactic poate scrie pe adresa [email protected] despre problemele sau soluțiile identificate în școală/învățământ, sub protecția anonimatului.
https://www.edupedu.ro/
