În anii din urmă, mi-a făcut o deosebită plăcere să stau „de vorbă prin Voineștii Covasnei” – interviurile cu bătrânii satului au fost publicate în presa locală, apoi au fost adunate în volumul De vorbă prin Voineștii Covasnei, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2017. Majoritatea acestor convorbiri au dezvăluit publicului, pe lângă aspecte din viața voineștenilor de demult, multe informații legate de tradițiile lor pastorale. Însă această îndeletnicire, atestată încă din perioada antică (de basoreliefuri prezente pe Columna lui Traian, la Roma și pe monumental de la Adamclisi, din Dobrogea), este practicată în multe localități din curbura interioară a Arcului Carpatic. Așadar, am încercat să cunosc mai îndeaproape poveștile oierilor din cât mai multe comunități ale județului Covasna. Și veți vedea că există extrem de multe asemănări între acestea și amintirile voineștenilor. La fel au muncit, la fel au învins vitregiile păstoritului, la fel s-au bucurat de orizontul văzut de pe creste…
Vă invit astăzi să descoperiți lumea oierilor din comuna Barcani, făcând cunoștință cu Iancu Dima. Născut într-o zi de septembrie a anului 1961, într-o familie cu patru băieți și-o fată, unde ciobănia era meserie moștenită și transmisă din moși-strămoși, nenea Iancu a răsfirat pe masă poze alb-negru îngălbenite de vreme, și-a aprins o țigară și, înainte de a începe să povestească despre cum s-a zbătut de mic pe lângă oi, mi-a arătat fotografiile copiilor săi, de care e tare mândru. Căci pentru ei a muncit o viață!
- Pentru început, vă adresez rugămintea de a privi în urmă, la anii copilăriei lui Iancu Dima.
- Tata era responsabil de stână la oile comunei, la C.A.P., la fermă. Noi, băieții, toți, eram ajutoarele lui la stână; la un timp, ei s-au retras de la oi, am rămas eu singur. Dimineața, ne sculam la patru, la trei și mulgeam oile pân’ dimineața, la ziuă. Mâncam, apoi plecam cu ele… că era ploaie, că era cald, la mâncare cu ele și la 12 la muls, apoi iar înapoi; seara, iară la muls. Erau trei mulsori pe zi. Seara, iar, la cină, cum se spunea, o oră, două, trei, cât se săturau. Apoi veneam, dormeam două, trei ore poate; mai veneau animalele sălbatice, ba urs, ba lup, rupeau oile coșarele, fugi după ele, adună-le… era numa’ oboseală… și ploi.
- Ați prins vremea opincilor?
- Nu, aia nu… acuma uite că de ce mă doare spatele… De ce? Mă culcam ud, mă sculam ud, plecam ud, veneam ud, mulgeam ud… și ani de zile, nu că numa’ un an… ani de zile!
- Și asta de la ce vârstă?
- De când eram ca aici (n.n.: îmi arată o poză din 1965, de când avea 4 ani). Între oi m-am născut! Luam o haină-n cap, mă puneau în spate, unde mulgeau, și le spăriam, să mulgă ei oile… aveam patru ani. Se învățaseră oile, se duceau singure o bucată și eu stăteam și mă culcam până terminau ei; mai erau vreo două, trei care nu voiau și-apoi le băteam, n-aveam ce face. Și m-am săltat… dup-aia m-au pus la muls… și dup-aia „du-te cu ele!”. M-am învățat de la opt, nouă, zece ani să mulg: tot câte una, câte două… Cei care umblau cu oile ziceau: „hai încoa’, Iencuțule, mulge una… uite așa, așa, așa…”. Dup-aia m-am săltat, mulgeam, du-te cu ele, păduri… nu vedeam soarele, numa’ păduri și păduri; liber, poiană, nimic.
- Prin ce locuri ați fost?
- Am fost primii ani aici, în Nochioruș, Pieptu’ Cătanelor, Poiana Roată. Prin ’68 era tata aici, în Poiana Roată și frate-meu Viorel a avut în Piept la Cătane oile din Zagon și noi am avut oile Barcaniului, dup-aia ne-am mutat la Ilieni, acolo lângă Sfântu Gheorghe; dup-aia iar am venit înapoi, am avut stână în Ciuciuru, spre Slobodu, apoi Dârnău, Mica Mică, Mica…
- Și p-acolo nu v-ați întâlnit cu voineșteni?
- Ba da (n.n.: îmi arată o poză cu un voineștean, Munteanu – Fumea). Am mai fost în Decanu, lângă Comandău, cu oile Păpăuțiului; cu oile Telechii, în Ciumernic, sub Ciucașu, Tătăruț îi spune. Am alergat mulți munți. Am mai fost aici în Brașov, la un brănean, dar era pe câmp, lângă calea ferată. Și aici era viață, le vedeam toată ziua, n-aveam probleme!
- Cel mai departe pe unde ați ajuns?
- În Ciuciuru.
- Spuneați de oile câte unei comune. Erați angajat la comuna respectivă?
- Tata era.
- Tatăl sau bunicii, strămoși din familia Dima, nu au fost și mai departe? Au fost în transhumanță?
- Pe bunici nu i-am prins. Din câte știu eu, nu, că iernam oile aici, am avut fân aici. Tata a fost cu cineva, Ion Sima, tot așa la mocani, la oi sterpe, cârlani; aveau măgar, aveau câine; numa’ la două săptămâni mergea la stână respectivul, ai cui erau cârlanii, să ia mâncare; se duceau către Regat. Unde se făcea seară, acolo dormeau. Vara, cu cârlanii.
- Pe vremuri nu existau medicamente, ca azi, iar animalele se tratau cu leacuri băbești. Ce vă amintiți despre acestea?
- Știrigoaia se folosea la râie: ca ceai, puneau pe spate, unde avea oaia râie. De sângerare: îi dădea drumul la sânge pe nas sau îi tăiau din ureche, dacă nu își revenea, o mai ardeau la buric, cu jar; ca să se desumfle, dacă era umflată de la o buruiană rea sau de la bureți. Intra câte-un cep de păducel la copita oii, se infecta, curățeam bine și puneam formol sau spray de-ăla albastru. Oaia capchie: unii o mai operau, unii nu; unele scăpau, unele nu; tundea bine aici sus, desfăceau un pic capacul, cu briceagul, așa (n.n.: din păcate, nu pot descrie mișcările lui nenea Iancu, care retrăia clipele în care, vreodată, operase vreo oaie capie despicându-i calota craniană), dădea un pic așa și controla unde era hiba și găsea acolo un viermișor ori o bășicuță cu apă, o scotea afar’, dup-aceea o strângea înapoi și-o pansa, strângea bine cu pansamentul și-și revenea.
- Câți câini țineați la o turmă?
- La o turmă, mai mult de cinci câini n-am avut. Cinci. Dar buni! Le dădeam mâncare la timpul lor, mâncau ei mai mult ca mine, poate. Le dădeam lor, dar știam că-și fac treaba.
- Cum îl alegeați pe ăla bun?
- După bot, după lungime… după ce creșteau, se învățau cu ceilalți, ăi mari.
- „Învățau meserie de la cei mai bătrâni”, așa mi-au zis voineștenii.
- Da, că singur nu puteam să-i învăț. Doi, trei opream și eu le dădeam să mânânce bine. Mămăligă, zăr cu tărâțe… Când a fost frate-meu la Mica cu cârlanii, numa’ doi a avut, Tarzan și Voicu, dar se baza pe ei.
- Îi ardeați pe bot?
- Atunci se arde pe bot când îl vezi moale și nu mai mănâncă, nu mai are chef de alergat, când are jigăraie. Adică jigodie. Acum există vaccin. Și pentru asta și pentru mai multe.
- Am văzut, și în pozele voineștenilor, dar și în ale dumneavoastră, câini cu urechile crestate. Ce ne puteți spune despre asta?
- Se taie urechile și coada când îs mici.
- Doar una sau amândouă?
- Cum vrei!
- Dar de ce?
- S-arate a câine ciobănesc! Nu așa… urechi blegi, coada târâș. Dacă-i tai coada, așa o ține, pe sus. Ăla-i de oi!
- Tornaci (n.n.: câini de întors oile) obișnuiați să țineți la stână?
- N-am avut în viața mea. Am văst la cineva, i-a luat o oaie de la urmă și a băgat-o-n părău. Ce le făceam cu gura la oi, era treaba mea… le chemam, le strigam, nu trebuia să trimit eu cățelul ăla să mi le dea-napoi sau ceva.
- Deși în trecut nu prea conta la stână aspectul câinilor, important fiind să fie „câini bărbați”, mai nou, se pune accent pe rasele de ciobănești. Ce rase de câini aveați în tinerețe?
- Nu știu (n.n.: dă din umeri, zâmbind). Ce rase? Câini buni să fie, să te poți baza pe ei! Am avut câini și roșii, și negri, și pătați: Tarzan, unul Voicu, unu Breazu, o cățea Floarea, apoi alții… Vasile, Mândra, o cățea neagră.
- Dintre multele ocazii în care ciobanul se bizuie pe câinele lui, aș vrea să ne povestiți de întâlnirile cu animalele sălbatice: cu ursul sau lupul.
- Aveam trei câini și-am dat de-o ursoaică cu doi pui, aicea, la Cireșu. Eram cu un coleg din Păpăuți. Zic „bă, Ioane, ia vezi de ce latră câinii acolo”; zice: „mișcă ceva”; „no, strigă acolo, dă-i, fă ceva!”; el: „nu, că fuge după mine, bă”… eu m-am dat pe deladeal și-am adunat pietre, buturugi, să dau înspre el. L-am scos de-acolo cumva. Avea și doi pui, pe unul l-au prins câinii, dar s-a tras mama lui după el și mi l-a spintecat pe-unu, ș-apăi nu s-au mai dus câinii. Ursoaica s-a dus. Zic: „du-te după ea, Ioane, mai strigă, mai fă ceva, mân-o mai în sus!”. El: „nu mă mai duc, că tot m-am udat”… pân-aicea se băgase-n nămol, până la genunchi.
- Dar s-a întmplat așa, să vină ursul seara la stână?
- Seara, noaptea, când venea, eram sigur pe câini. Și l-au luat de la urmă și la stâna vecină a intrat în coșar și-a luat oi și-acolo erau vreo 12 câini și mai mulți oameni; și-aici eram numai eu cu tata.
- Asta înseamnă să ai câini buni! Care era prețul unui câine bun?
- Ei, dacă dădeai mâna cu mine, erai gata, te mușca… nimeni, nimic nu se putea apropia de mine! Tata a dat pe un câine bun două oi și-o capră. La noi nu s-apropia ursul noaptea de coșar… eram sigur pe ei!
- Pe lângă câini, un alt tovarăș al ciobanului este bâta.
- Măciuca. Noi așa îi zicem.
- Din ce lemn le făceați? Și care era procedura?
- Din corn. Îl găseam pe Valea Bogății. În zona asta, avem sânger, da’ ăla nu prea-mi plăcea. Cum? Depinde cum îl tai; apoi îl las câteva zile cu coaja pe el, fac foc și îl pârlesc, cum pârlești porcul, încet, încet; dacă-i strâmb, îl aduc drept, de la căldură se-ndreaptă. Lungime? Așa, în funcție de înălțimea ciobanului, să se sprijine în el. Poți și mai mare, dar n-are rost. Apoi luam coaja jos, rămânea așa fin, dup-aia îl dădeam cu ulei sau cu șorici. Și cu urdă, ca să nu intre ploaia în el. Crestam pe el fel de fel de flori… în spate, acolo, număram oile, făceam semne, cu briceagul, scriam acolo: azi, atât, 400, 500, 800…
- Ați amintit de urdă. Povestiți-ne ce mâncau ciobanii la stână!
- Mămăligă, se știa. Bulz, jintiță acră; seara, mai ales, slănină, pâine. Când plecam în porneală, luam câte-o felie de pâne, niște slănină, o ceapă… mai strigam la baci să oprească o jintiță.
- Baciul nu era zgârcit cu brânza?
- Aia da. Numa’ urdă, brânză nu! Trebuia să dea brânza la lume, pe bucată de oaie, trebuia să iasă! Cu urda era mai ușor, brânza trebuia s-o adune, să și vândă, să scoată salariul la ciobani, să dea și la lume „leguma-n burduf”. Când eram aproape de sat, marțea venea cu cașul la ICIL, cobora, făcea cumpărături pentru până marțea viitoare, s-avem acolo. Când eram în Poiana Roată, venea mama la stână: făcea ciorba acasă sau făcea acolo, la 12 mâncam ciorbă, o dată, de două ori pe săptămână. Da’ venea și mai departe, c-aveam căruță.
- O rețetă de pastramă bună ne ziceți?
- Rețeta nu pot să ți-o spui, că n-am făcut niciodată. La noi, nu se prea făcea. Alții fac: la Voinești, în partea Branului, da’ la noi nu prea.
- Acum mi-am adus aminte: se postea la stână?
- Cine putea. Se postea de sărbători, de SânPetru sau Sântă Mărie.
- Că veni vorba de sărbători: la Voinești, de Sântilie, coborau ciobanii din munte pentru a-și alege mireasa. În zona asta se practică acest obicei?
- Nu, aici nu. Am fost și eu de vreo câteva ori la Covasna. Aici, ciobanii se adună când se ține Festivalul Ciobănașul la Întorsura Buzăului sau la Zilele Barcanilor.
- Spuneți-ne câte ceva de hainele ciobanilor bărcăneni!
- Aveam cojoc de-nvelit noaptea, fără mâneci; de iarnă, cu mâneci. Aveam haine sârbe, din postav sârb, uite-te în pozele astea (n.n.: în timp ce nea Iancu povestește, își întărește spusele cu imagini din tinerețea lui). Noaptea, aveam colibe separat, lângă turmă, acolo aveam zeghea: ca o pătură, tot din postav, cum ar fi cioarecii, de culoare albă. Ciobanul o ia așa pe el, ca o pătură, dar se udă, nu se usucă, se târă așa greu pe el.
- Știu că v-ați lăsat de ciobănie. Mai sunt ciobani în Barcani acum?
- M-am lăsat, că mi-a ajuns. Eu nu mai am scule, le am jumate pe la nepotu-meu. Un cumnat are oi (3-400), un nepot are oi (4-500). Mai sunt ciobani în Barcani, dar nu așa mulți ca înainte.
Am plecat de la Iancu Dima cu o mână de poze vechi, cu câteva cuvinte auzite pentru prima dată, învățate (chiar, știți ce înseamnă un țăclău sau un vâjdoc?), mai bogată cu o poveste de viață. Când i-am strâns mâinile lui nea Iancu, mâini asprite de ani de muncă grea, mi-am adus aminte că așa arătau și mâinile bunicilor mei. Ca bunicii mei, ca Iancu Dima, sunt mii și mii de ciobani care „au alergat mulți munți” pentru a face un viitor copiilor lor. Neajunsurile vremilor și greutățile i-au întărit. Și n-au renunțat. Și sunt dovada că sensul peiorativ al cuvântului cioban este atât de nedrept! Oamenii ăștia merită tot respectul din lume!
Prof. drd. Florentina Teacă