La 31 martie 2021 se împlinesc 88 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu, poetul cuvintelor şi necuvintelor, Cel care a făcut din existenţa lui un spectacol şi din poezia lui o sărbătoare a spiritului, cum spunea Eugen Simion.
Pe Nichita nu l-am cunoscut personal, am avut însă fericita şi plăcuta satisfacţie s-o întâlnesc şi să vorbesc cu ultima lui parteneră de viaţă, Doina Stănescu. Într-un sfârşit plăcut şi elegant de august în anul 1990 era cu un grup de artişti plastici la Tabăra de creaţie din Lăzarea. Patru luni ne despărţeau, de împlinirea a şapte ani de la decesul lui Nichita (13 decembrie 1983). Nichita… îi ziceau adolescenţii, dar şi alţii, mai apoi, iar el numindu-i pe aceştia ,,bătrâne” şi ,,prietene”. Am dialogat cu Dora despre El şi poezia Lui, vorbind, dar şi tăcând îndelung…Această delicată fiinţă, cu multă modestie şi evidente rezerve, într-un târziu, mi s-a destăinuit, unduindu-mi acele fire subiţiri din lumea mare şi încă atât de necunoscută a viselor şi realităţilor poetului. Le-am şi consemnat în cartea mea De veghe le izvoare, 2001. Amintindu-ne atunci şi de poemul ,,Trist cântec de dragoste”, în care ni se confesa: ,,Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr, cândva. / Numai iarba ştie gustul pământului. / Numai sângelui meu îi e dor,într-adevăr,/de inima mea, când o părăseşte…” Doina a învăţat foarte mult de la Nichita…Aşa cum mi-a spus a format-o, a făcut să gândească altfel şi s-o transpună ca om, ca persoană, şi ca sensibilitate. Pe lângă poezie a fost şi OMUL care a fost, foarte viu în tot ceea ce făcea…şi în toată existenţa lui, avea să se destăinuie Doina. Nichita avea un stil aparte al elaborării, dicta pentru că scria, concepea poezia tot timpul . ,,Venea îngerul” – era vorba lui!
Aşa cum reiese din atâtea şi atâtea studii şi volume apărute despre omul Nichita şi opera sa, poetul – creator şi-a propus încă din fragedă tinereţe reproducerea eului liric drept centru al poeziei…ceea ce devine ,,glasul” unei aspiraţii profunde, de mare prospeţime, pentru o anume puritate a trăirii. Vizionarismul şi capacitatea inventivităţii îşi pune amprenta pe opera sa poetică.
Se zbate şi reuşeşte să aşeze în ,,centrul geometric al gândirii poetice a eului liric vizionar”, experimentând/ inovând, îndrăznind să depăşească orice convenţie stilistică.(,,Totul e atât de simplu,/ atât de simplu, încât/ devine de neînţeles”.) Potrivind cuvinte, poetul este continuu în căutarea ideii, până la semnificaţia ultimă a acestui drum: ideea de cuvânt…(Marian Papahagi)…El lasă impresia că este un spirit care îşi urmăreşte destinul şi se lasă în acelaşi timp cu plăcere manipulat de un destin jucăuş şi haotic. ( Nichita Stănescu: Un mod de a fi poet, Eugen Simion în Sfidarea retoricii – Jurnal German, Cartea Românească, 1985). Acelaşi E.S. făcea o pertinentă observaţie cu privire la fiinţa ciudată a lui Nichita Stănescu ,,…un respect aproape religios pentru poezie şi o supunere aproape cinică faţă de real.”
Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape spuneau că era lacom de viaţă şi mereu îndrăgostit…Veşnic agitat, neastâmpărat în fapte şi cu mare disponibitate a spiritului, un permanent ,,fugar” după ceva sau cineva, odihna găsind-o în scris, dar şi aici graba îl cuprinde…,,scrie repede, neobişnuit de repede”. Tema discuţiilor sale a fost arta, aceasta fiind neliniştea lui…Din păcate multe din poemele sale s-au „topit” în valul vieţii. A scris mult şi relativ a publicat puţin. Cum reiese şi din convorbirea cu Doina starea de spontaneitate…deborda din firescul lui, versurile care curgeau erau emanaţia spiritului său…Am spune, ca poetul, explozia ,,din războiul cuvântului cu cuvânt şi al verbului cu verb”. Nichita nu era propriu-zis interesat de adevăr, ci de spectacolul adevărului şi mai mult adeptul monologului şi nu al dialogului. ,,Spiritul lui se odihneşte, acum, în oralitate” (Eugen Simion).
În recenta mea carte Amprentele pelerinului, 2020 în cap. IV Meditaţii – Confesiuni sub titlul Lacrimile unei cărţi –Nostalgie de primăvară fac referire la cartea mai jos pomenită, care a trecut printr-o ,,cură de sănătate” după diagnosticul: Coloana vertebrală desprinsă în două! fiind vindecată la legătorie, iar din 8 aprilie 2016 zâmbeşte sănătoasă coperta cărţii . (Pe copertă Autoportret de Nichita Stănescu).
,,Fiule, eu te-am făcut pe tine să fii; linişteşte-te şi blînd stai şi încearcă la rîndul tău să nu mai faci pe altcineva să fie. Pe mine te poţi sprijini şi în mine poţi plînge. Eu sunt mort cînd tu eşti viu”. Am preluat această maximă din volumul mai sus amintit: Nichita Stănescu Fiziologia poeziei, Ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului, Editura Eminescu 1990 cap.III Scrisori de dragoste, subtitlul X Alte învăţături ale cuiva, către fiul său. Fiziologia poeziei este o carte eseist-poematică despre scrierea poeziei şi totodată amplul autoportret interior al celui mai important poet al nostru din deceniile şapte şi opt ale secolului XX. Mai stăruim la ultima secţiune, Pagini de jurnal, care este un amplu fragmentarium fiind selectate sub forma unor scurte notaţii – ordonate tematic – ,gânduri, cugetări, maxime, versuri, opinii ale poetului asupra lucrurilor, faptelor, oamenilor, cărţilor, atitudinilor, gesturilor care l-au preocupat de-a lungul vremii până în ultima clipă. Am selectat trei citate, poate de moment deosebite, respectând şi numerotarea, dar nu şi titlurile/ subtitlurile.
Scriu pentru că am ceva de spus, ceva care nu poate fi spus nici în limbajul ştiinţific, nici încadrat în categorii etice, nici în cele filozofice. Scriu pentru că simt că am ceva de spus. Acest ceva ţine mai degrabă de zona esteticului fără ca să fie subsumat ei…(1)
Eu sunt pentru orice fel de deconspirare. Mai deconspiraţi decât arborii, iepurii şi câinii şi caii şi stelele nu ştiu. Ce ne-am face dacă copacii şi-ar pune mască? (subl. n.) Să fim cum suntem dacă vrem să fim. (16)
A ţine curată limba înseamnă a o spăla cu însăşi existenţa noastră. (80)
Nicolae Bucur
