Fiecare om are o poveste. Povești frumoase, de demult, sau mai din vremurile noastre. Povești adevărate. Despre vieți trăite românește, tradiții, obiceiuri. Despre muncă sau despre pasiuni. Vă invit să citiți astăzi povestea domnului CONSTANTIN MUNTEAN din Voineștii Covasnei.

 

Discuția noastră a avut loc anul trecut, însă Dumnezeu a rânduit ca ea să devină cunoscută astăzi, ziua când nea Din împlinește 88 de ani. Îţi vine greu să crezi că ar avea anii aceştia. Deşi „balamalele mai scârţâie” sau plămânii îi mai fac probleme, nea Din m-a făcut să cred că vârsta a treia este, de cele mai multe ori, doar o cifră în buletin. Sau o stare de spirit. Poţi fi bătrân la 20 de ani aşa cum poţi fi tânăr la 88 de ani. La mulți și frumoși ani, cu sănătate și cei dragi aproape!

 

În Voinești, lumea îl știe de Din Țârcă. Un strămoș a venit în Covasna cu oile, cu sute de ani în urmă; „de unde ești, mă, băiatule?/ Păi de la munte. / Muntean te cheamă!” Și Muntean i-a rămas numele.

Povestea lui, atât cât am desluşit-o noi din registrele parohiale ale bisericii din Voineștii Covasnei, aflate la Arhivele Naționale, filiala Sfântu Gheorghe, începe cu Ioan (Niță) Muntean (1817-1891), care a fost cununat de preotul Ioan Grid cu Paraschiva. Unul dintre feciorii lor, Ioan, născut în 1850, s-a însurat în anul Războiului de Independență, 1877, cu Paraschiva Găvănean (1860-1925) și a avut șapte copii. Mezinul, Nicolae (1888-1940), s-a căsătorit cu Maria Sandulea, au întemeiat o familie frumoasă și au avut opt copii, din care au ajuns la vârsta maturității trei băieți și trei fete, educați în spiritul dragostei de glie şi de muncă. Nea Din a fost unul dintre aceștia. La rândul lui, s-a căsătorit cu Floarea Ciubuc și, de-o viață, sunt cunoscuți în Voinești ca o familie de oameni gospodari, în care pruncii au fost crescuţi în frică de Dumnezeu, în virtutea valorilor moştenite din străbuni. Au patru copii, oameni de ispravă, și mulți nepoți care să ducă numele mai departe.

 

  • Vă mulțumesc că v-ați făcut timp să ne împărtășiți povestea dumneavoastră de viață. Pentru început, vă rog să ne spuneți despre amintirile din copilăria dumneavoastră.
  • În ’39, taică-meu m-a băgat la școală pe mine; n-aveam șapte ani, încă erau românii aici. Eram voinic eu, așa, crescut, da’… a vorghit cu învățătorii, ce-a vorbit tata acolo, și m-a băgat la școală; m-am dus de vreo câteva ori, dar o dată mă cheamă învățătoarea: „Munteanule, ia-ți trăistuța (că atunci aveam traistă, nu ghiozdan; aveam tăbliță și scriam cu condei) și te duci acasă, că nu ai șapte ani și nu putem să te ținem în școală!

 

  • Vă plăcea la școală? V-a părut rău că v-a trimis acasă?

 

  • Mi-a plăcut atunci când m-am dus, cum să nu-mi placă? Că te duceai între copii acolo, te jucai… Dar m-a trimis acasă. Am vint plângând acasă, că m-a trimis învățătoarea, că nu poa’ să mă ție acolo că n-am șapte ani împliniți; eu numai primăvara îi împlineam p-ăi șapte ani, în 8 martie îs născut. Și gata, am rămas. Ungurii au intrat în ’40, toamna târziu (n.n. este vorba de Diktatul de la Viena, moment istoric de tristă amintire pentru românii ardeleni), școala se-ncepuse, așa că am rămas pentru anul viitor. Apoi, a doua toamnă, ne-a luat și p-ăi de șase și p-ăi de șapte ani, ne-a pus la un loc.

 

  • Și cum era școala: în limba maghiară sau în limba română?
  • În limba maghiară! Noi, după cum țin eu minte, am avut un învățător, îl chema Furtună. Domnul Furtună (dacă nu era tat-su lu’ Ghiță Furtună, nea Purcel, că ai văst că pe la noi astea-s numele principale, poreclele…) era român, dar avea nevastă unguroaică și aia era tot învățătoare. Stăteau în alei, acolo și-au făcut ei casă, în alei p-acolea pe unde și-au cumpărat ande Uță, acolea stăteau ei voareunde…Și pe noi, românii, cum ne-a băgat la școală, în limba română nu mai aveam voie să mai învățăm mai nimica. Da’ domnu’ Furtună ăsta: „Dom’le, uite care-i treaba – să-i lăsăm barem literele să le cunoască, o carte de citire în limba română!” Și-aveam o jumate de oră sau o oră de ne punea să citim și românește, învățam și literele românești. Numai Covasna singură a rămas cu școală primară de mai aveam limba română, încolo, tot ungurește! Învățătoarea era unguroaică, era o fată tânără, așa ca dumneavoastră, știa bine românește, ea a fost și înainte cu românii, îi învăța pe unguri românește…era la maghiari, dar acum ne-a dat-o nouă, că știa bine amândouă limbile și ne traducea.

 

  • Dumneavoastră știți și ungurește bine?
  • Da’ cum să nu știu? Știu. C-apăi dup-aia am trăit printre ei, c-am fost baci vo 40 de ani numai printre unguri. No, și ne-a…uite, vezi? Uit imediat…No, unde-am rămas?

 

  • La clasa I. Erați mulți copii în clasă?
  • Foarte mulți! Era un rând de bănci, stăteam câte doi în bancă, un rând de fete și un rând de băieți. Eram 35 de inși în clasă. Și, din 35, mai suntem doi, toți au murit. Mai sunt eu și Din Șerban, tat-su lu’ Nicu ăsta, de șade aici mai sus de noi, Nicu Șerban; șade unde-a stat Vasile Urzică, Fumea bătrânul, dacă-i știi…no, acolo șade. Ș-așa, uite… eu, ca să vă spun drept, când ne-a băgat la unguri, ne-a fost amestecat acolo, că ne durea capul, că nu mai știam nici ungurește bine, nici românește bine… Și, no, după ce-a murit taică-meu, în 1940, oile ni le-a luat ande moș Sandulea (n.n. fratele mamei lui Constantin Muntean). Neculai Sandulea avea turma la Catalina (n.n. aproape de Târgu Secuiesc, la aprox. 15 km de Covasna). Acolo era o boieroaică mare și se prieteniseră cu boieroaica să ducă toamna și primăvara oile la ea, acolo, da’ să-i deie și ei niște oi. Ș-așa a făcut nea Neculai, i-a dat și ei vreo sută-două de oi și le ținea tot nea Neculai. Da’ iarna le ierna ea separat. Acolo avea și vaci, avea teren mult. Șincovicioaia o chema (n.n. prin bunăvoința dr. Gheorghe Oltean, nepotul lui Neculai Sandulea, am obținut „caietele de stână” ale acestuia, din care se poate reconstitui toată activitatea acestuia între anii 1931 și 1947 – înțelegeri cu oierii, socoteli, cheltuieli, venituri, datorii, informații despre datele când au plecat oile la munte sau la câmp, când au înțărcat, cât lapte au dat, ce vreme a fost și câte și mai câte de-ale vieții stăpânilor de oi – o lectură greoaie, dar fascinantă; în aceste caiete, deseori era pomenită „Doamna Șincovici”). De la un timp, când a văzut că moș Sandulea avea grijă așa de bine și de oile ei, i-a făcut o hârtie, că deja începuseră frontul, ca să nu-l ia pe front, că el e administratorul ei. Și așa a scăpat de război. Da, l-a scăpat de război, cu hârtia aia, să nu-l concentreze în armată, că are grijă de averea ei, că ea n-avea bărbat, era văduvă. Așa a scăpat nea Neculai de război. Pe noi ne-a luat acolo nea Neculai – frate-meu Ghiță avea vreo treișpe ani, Petrea vreo doișpe; eu, ce-aveam? Vreo șapte, opt ani. Ș-apăi…fugeam dup-aia de școală (n.n. râde ghiduș). Fugeam de școală din cauză că, v-am spus, nu știai nici românește, nici ungurește…Vara eram bucuros că atunci când se duceau cu porcii la munte – ande soru-mea erau fete, așa, mărișoare, și le punea moș Sandulea să mâie porcii la munte (n.n. râde copios) – mă duceam cu porcii. Eu nu mai veneam acasă, m-ascundeam p-acolo… „nu mă mai duc acasă, că mă trimit la școală”. Era frate-meu, Petrea, mânător, și cu Nelu Floroiu (ăsta de-a murit acuma, Sorescu l-a chemat, a stat acolo unde șade Ghiță Regiu; era mai mare decât mine cu patru ani). Stăteam cu ei p-acolo, ca mânător. Și uite-așa, toamna vineam, când începea școala, da’ nu știu ce făcea moș Sandulea, se ducea cu brânză pe la-nvățători (n.n. râde), înmuia p-acolo și mă treceau școala, deși eram la oi.

 

  • Vă plăcea la oi?
  • Păi, cum să vă spun? Nu chiar tare, numa’ fugeam de una, dădeam de altele, mai liber…

 

  • Din discuțiile pe care le-am tot avut cu ciobani din Voinești, am tras o concluzie: nu era ușor la oi!
  • Păi sigur că nu era ușor! Cum să fie ușor? Acuma-i domnie! Care-s ciobani, au colibă, au cojoc! Atuncea… turmă de sterpuțe, alea erau separat. Era câte-un moșneag d-ăla bătrân, păduchios, că ală nu se primenea toată vara, săracu’…el cu aceeași cămașă de când venea la munte până cobora. Apăi te oprea pe tine, copchil, dacă ploua cât de mult, o păturică pe noi și dormeai lângă brad, acolo! Era foarte greu! Numa’ că pe mine mă mai proteja nenea Neculai, că era frate cu mama… (n.n. intervine soția domnului Constantin: La câți ani te-ai dus? Pe la șase ani? Răspuns: Pe la șase-șapte ani eram acolo. Soția: Era dus acolo. Vai de lume, așa era atuncea…)

 

  • Care era îmbrăcămintea ciobanilor atunci? Purtau opinci sau cizme?
  • Nu erau p-atunci cizme de cauciuc. Să v-arăt eu degetele mele de la picioare…îs strâmbe și încovoiate. Opinci! Acuma, după ce m-am fost mărit, eram cu Țică Porumboi (al lui Neață, șade acolo unde-a stat Petre Porumboi), mai mic ca mine cu un an, da’ am făcut școala împreună. După ce-au vint românii înapoi (n.n. Administrația civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945) umblam la școală încă. Da’ atunci ne duceam, că ne-a luat nea Țică Beț, învățătorul. El ne-a luat și să știți că ăla a fost un om, un învățător foarte, foarte bun!Avea o metodă așa de vorbea frumos cu copiii. Îmi plăcea! Ne luam la întrecere, că era veceul tocma’ în fundul curții. Neață ăsta, tot cu opinci încălțat, fugea, al nevoilor, pe toți ne-ntrecea! Am vint acasă și plângeam: „ni, mami, mie să-mi cumperi opchinci, că ăsta a lui Neață mă-ntrece mereu!” Mi-a cumpărat niște opchinci groase, scurte; când le-am probat, eu: „îs bune, îs bune!”, numa’ să mi le cumpere. Mi-am strâmbat degetele de la picioare, dacă coboram devale (eram pe Piliș atunci ciobănaș vara), știți cum mă durea? Că mi s-au strâmbat oasili aici așa…Ș-așa cu opincile mele… Dacă ne-a recrutat, eram cu Ghiță Furtună, cu Purcel, așa-i zicea lui taică-său, eram prietini ș-am stat și-n bancă cu el…no, când ne-a recrutat, aveam delegat de-aici, din partea Primăriei, pe nea Mitru Giuglea, tat-so l-undo Petrea; când ne-am dus, m-am brodit exact cu Ghiță, ne-a băgat, ne-a dezbrăcat în fața comisiei; și-un țigănuș lângă noi; comisia: „dom’le, copilul ăla –zicea de Ghiță – ăla are degetele drepte, ăsta de ce n-are?” „a purtat ăsta opchinci pân’ l-a crăpat nevoia!” (n.n. râde oarecum nostalgic)

 

  • Ați amintit adineauri de Piliș. Pe ce munți ați mai fost, cu oile?
  • Prima dată în Butuci, deasupra Ghelinței, vine de la Zârna dincolo, era muntele ghelințenilor; cucoana asta, de care vă spuneam că moș Sandulea ierna la ea oile, avea parte acolo ea, că ea se trăgea din Ghelința, cucoana, da’ s-a măritat în Catalina. Trei ani acolo am fost. Trei veri. Dup-aia am venit în Borta, în ’40, d-acolo am fost pe Piliș, și d-acolo am fost lângă Coroiașu, de la Dealu’ Bătrân mai sus…cum îi spune? Slobodu. În munții ăștia am fost eu cioban așa…După ce m-am mărit, m-am dus pe la Baraolt, c-a vint Dar pe orice munte pe unde-am umblat, am făcut cruci. Din lemn. Făceam cruci din lemn, da’ toate-au putrezit. Da’ acum am făcut una, de vreo câțiva ani de zile, ș-am dus-o în vârful Lăcăuțiului, din șine de tren. Și-am dus-o de la casa de meteorologie puțin mai încolo, o știu toți. Mi-au zis să n-o pun chiar lângă stația meteo, că poate mai fac ceva construcții și-o scot. E din șină de fier, mi-am scris numele pe ea, să rămână! Aia stă mult, dacă n-or tăia-o niscai țigani la fier vechi (n.n. râde cu poftă) Am turnat beton, am pus-o cu fiu-meu, Neculai, cu tractorul am dus-o.

 

  • Mai departe, la iernat? În transhumanță? Peste munți, în Baltă?
  • Din partea unde-am fost eu, n-au fost. Nici moș Sandulea n-a fost, nici taică-meu n-a fost, că taică-meu era tovarăș cu nea Toader Costea, nea Dinică, Ghiță Boaba, se duceau în Coroiașu, lângă Slobodu. Toamna, tata le alegea și le ținea p-aicea.

 

  • Dar despre alți voineșteni știți să fi mers în transhumanță?
  • Se duceau, cum să nu? Hai să îți spun de-un moș al dumitale, Furtună, zis Ghiurca. Mi-a povestit mie bătrânul, că eu am fost cioban și cu Ghiță Ghiurca moșul, până să mă căsătoresc, într-o toamnă am fost la Leț, eram cu Ghiță Papuc, era șeful nostru, eram cu oile fermei. No, eram cu Ghiță Ghiurca la sterpe, toamna mai venea moșul, trăia Ghiurca bătrânul, vinea p-acolo…povestea c-a fost p-acolo, pe la boieri, nu știu pe unde…pe atuncea nu erau medicamente de gălbează. De câte ori a pierdut omu’ oile, că le pleznea gălbeaza și-i mureau toate oili; iar făcea oi, iar mureau…ne povestea. Noi n-am fost. Și pe mine au vrut să mă trimită, atunci când trimitea oi C.A.P.-ul. Eu: „Domnule inginer, vezi muntele? Eu până-n vârf mă duc, da’ eu nu trec dincolo! Eu nu mă duc!” N-am avut parte să mă duc, da’ mulți mi-au povestit…Și ăștia ai noștri, ca Ghiță Papuc – a dus și stână, a dus coșare, a vint un viscol, ce-au pățit!!! Zice c-au scăpat într-o pădure. Acolo, când bate vântul, bate tare, nu ca aici. Am auzit povești cu viscole, oile sloi pe câmp… Maică-mea mai spunea că moș Sandulea, ăsta le cam primăvăra p-aici, pe Mesu, cum zicem noi, pe Honcu, p-acolo; ș-apoi se umpleau de gălbează, boli, mureau oile pe capete, nu erau medicamente atuncea.

 

  • Cunoașteți leacuri din plante, „băbești”, folosite de ciobani?
  • Nu prea mai țiu Era o buruiană, îi zicea lumânărică…dar nu mai țiu minte. Când am ajuns eu la oi, deja aveau medicamente, le dădeau cu mâna. Unu’ de-al lui Cășuneanu a fost șchilav, că le băga cu mâna și, dacă nu prindeai oaia bine de fălci, așa, dacă-ți prindea degetul praf ți-l făcea; no, și i-a prins degetele și așa a rămas cu ele, așa umbla cu ele, unul nu-l mai putea mișca.

 

  • Ce ne povestiți despre nedeia mocănească a voineștenilor? Cum era Sântilia în copilăria dumneavoastră?
  • Pe vremea aia se ținea pe 2 august întotdeauna, de Sfântul Ilie pe vechi (pe stil vechi), la ande Fița Cioacă. Știți unde a stat Fița Cioacă? De unde șade Cozneanu mai devale, unde-i răspintea, unde-i Țică Lazăr.

 

  • Sub nuc la Neta? Că așa știu din bătrâni…
  • Așa! Acolo! Și la Sântilie atuncea, care erau ciobani mai vestiți, mai așa, veneau în ziua de Sântilie devale. Hai să vă spun de unul, de nea Țică Rusu. Ne povesteau ăștialalți că Țică Rusu, când s-a căsătorit, umbla la fata lui moș Culei bătrânul, nu Culăiaș ăsta de-a trăit până nu demult, ci taică-său. Era un băiat sărac; ăștia au fost băieți săraci, ai lui Olteanu, da’ se duceau sluguliță la Popica, unde-a stat Mitru Musu, că și Mitru Rusu a fost măritat acolo, n-a fost casa lui; se duceau ciobani acolo și, dacă-l vedea că-i băiat bun, „mă, băiatule, ia să-ți faci și tu niște oi”, îi dădea o oaie, două, sau mai cumpăra; îl ținea. Popica ăsta a avut șapte fete, pe toți i-a-nsurat, le-a dat și-o fată. Îi zicea fetei: „p-ăsta să-l iei, că p-ăsta eu l-am crescut și știu ce om o să fie pentru animalele astea”. Și așa era. Nea Țică Rusu a vint în ziua de Sântilie, așa, cu cioareci, cum era îmbrăcat el, și s-a prins în horă, în Sântilie, și-a vint și fata și s-a prins lângă el. Da’ atunci știți cum era? Mai mult babele măritau (n.n. râde copios). Babele, moșii…că și la Sântilie, eu țiu minte când s-a măritat soră-mea a mare, nu stăteau jos ginerele și mireasa la masă, stăteau în picioare, ăilalți mâncau și ei stăteau în picioare. Atunci cam bătrânii făceau nunta.

 

  • Mulți voineșteni, în vechime, la Sântilie s-au hotărât să se ia. Ce ne ziceți despre asta?
  • Sigur că da! Până când și eu la Sântilie m-am însurat! Tot așa era. Așa ziceam, că ne ducem să le cănim, cum căneam oile, să însemnăm miresele. Bine, eu vorbisem cu ea așa, da’ la Sântilie ne prindeam toți ăștia care ne-nsuram în anul ăla, ne prindeam cam la rând.

 

  • V-ați însurat că vă plăcea fata, nu că v-au zis părinții…
  • Nu, nu! Eu am mai umblat și la alte fete, și colo, și colo…rar dacă ne duceam numai unul. Numai dacă te-mprieteneai cu ea, te duceai singur. Da-ncolo, tot câte doi, trei, tra-la-la. Când am început la ea să umblu, toamna a fost (se adresează cu drag soției: „așa-i, tu?”), am întrebat-o dacă ar vrea cu mine. Că până să plec militar, avea 13 ani. Și i-am zis: „tu să m-aștepți pe mine, până m-oi libera din armată!” Așa a fost, așa a căzut norocul. Dup-aia taică-său a murit la Crăciun, că s-au dus să ridice o șură, coperișul la șură a căzut pe el, l-a omorât. Toamna tot am făcut nuntă cu ea, pe 2 septembrie.

 

  • Sântilia câte zile dura?
  • Trei zile. Erau șmecheri bătrânii ăștia, că era pe vremea secerișului și atunci la seceriș trebuia să te duci câte trei, patru inși, nu era ca acum, batoză. Unu’ cu coasa-nainte, trăgea, altu’ făcea legături, să lege snopii. Cum tăia, trăgea, făcea un snopuleț micuț. Eram câte trei, patru. Înainte de masă, la câmp ne duceam. Dacă erai cioban, „înainte de masă, la treabă!” lucram, după-masă ne duceam la joc, se strângeau acolo tinerii.

 

  • Aș vrea să mai vorbim despre copilăria și tinerețea dvs. la oi, să ne mai împărtășiți din amintirile pe care le aveți din acele vremuri…
  • V-am povestit că am fost la moș Sandulea. Avea doi cai, mă lua cu el în căruță când se ducea la Târgu Secuiesc, ori colo, dincolo, mă lua să am grijă de cai, pe unde avea el treabă. Cumpăra nutreț. El vorbea cu oamenii, mă lăsa sub câte-o salcie. Ne duceam apoi acasă, mă ducea cu el. Când se băga în curte la Șincovicioaia, boieroaica, era acolo o salcie mare și „Dinică, tu stai lângă cai!”. Îi apăram de muște, stăteam lângă ei. Moș Sandulea lua câte-un teanc d-ăla mare de ștofă, că-i ducea cucoanei stofă d-asta să facă haine la muncitori. Termina treaba, venea-ndărăt, iar plecam…

  • Cam câte oi avea moș Sandulea? Multe?
  • Era tovarăș și cu nenea Niță, și cu nea Gheorghe, ș-ale noastre, ș-ale lui…El avea, proprietatea lui, cam vreo 800 de oi. Cu toate la un loc, erau peste mie, la șase, șapte ciobani. Prima dată l-a avut pe tat-so lu’ Sorescu, pe Floroiu, era baci la stână, vara la munte. Când a plecat pe front, nici n-a mai vint acasă, a murit pe front – el s-a dus în armată la unguri, că așa erau vremurile; pe la Odessa p-acolo, pesemne, zice că i-ar fi tăbărât partizanii; ungurii au fugit, s-ascundeau, ăsta a luat pușca și s-a dus la geam, „las’ că ți-i iau eu acum”, când a apărut cu capul la geam, drept în cap i-a vint un cartuș, a murit acolo.

 

  • Un frate al bunicului meu, Ionel Furtună, a plecat la război și nu s-a mai întors și nici nu s-a mai știut nimic de soarta lui. L-ați cunoscut, cred. Vă mai amintiți de el?
  • L-am cunoscut pe feciorul ăla. Era un băiat, cam semăna cu bătrânul, un băiat mai mărunțel așa, că moșu-tău Ghiurca (n.n. Gheorghe Furtună) era mai voinic, era roșu la față. Ionel era slăbuț, un băiat domol, față de Gheorghe, care era mai fâșneț, mai altfel. S-a dus la război și n-a mai venit, săracul… Și odată a vint o veste că uite, de la Brașov încoace, cineva a vorbit cu el, că venea acas’, da’ n-a mai ajuns. Degeaba l-a așteptat ghiata mamă-sa, da’ n-a mai vint. N-a fost drept, cineva a scos niscai minciuni că l-a văzut. D-ăstea am petrecut, ce să-i faci?

 

  • Ce vă amintiți de primul monument ridicat în Voinești pentru Eroii Neamului, căzuți în Primul Război Mondial?
  • Era cam în același loc unde este actualul munoment, puțin mai sus. Acesta de azi e un soldat cu floare în mână, cel de dinainte era cu arma-n mână și cu grenada. Era un rond în jurul lui. Eram la școală pe-atunci, ne-a pus învățătorul Țică Beț să facem un gărduț, din crăci din pădure, împletite. În ’40, l-au dat jos cu caii. L-au fost băgat în vecini, acolo, la un ungur. Ăsta l-a ținut în pivniță, a avut grijă de el, l-a scos când au venit românii (n.n. în 1945, la anularea Diktatului de la Viena). Monumentul acela a fost construit în memoria celor căzuți în Primul Război. Pe-aici au fost tranșee făcute când cu războiul dinainte, dar n-a venit frontul. Frontul s-a băgat pe la Siriu, Tabla Buții. Acolea în Slobodu era un mormânt de la un soldat, eu i-am fost făcut și cruce. Se cunoștea cum a fost îngropat și ne spuneau bătrânii „aici e un soldat român îngropat”. Și acolea unde se ține azi Nedeia au fost tranșee, așa, în curmeziș. Acolo era o baltă, când construiau voineștenii au luat d-acolo pământ d-ăla nisipos; băgam printre cărămizi, când am făcut șura.

 

Și acestea au fost cele pe care nea Din și le-a rupt din amintirile lui cele vechi și ni le-a spus și nouă, ca să nu fie uitate.

 

Prof. drd. Florentina Teacă

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail