În urmă cu un an, pe 14 februarie 2020, pleca la Domnul învățătoarea Ana Hagiu, din Zăbala. În memoria Domniei sale, republicăm interviul realizat și publicat în Mesagerul de Covasna, în ediția din 7 ianuarie 2013.
***
Învăţătoarea Ana Hagiu – o viaţă dedicată românilor din Zăbala
Pe Doamna învăţătoare (pensionară) Ana Hagiu am avut onoarea să o cunosc anul trecut la Sita Buzăului, cu ocazia organizării „Sfatului Seniorilor” de către Fundaţia „Mihai Viteazul”, eveniment în cadrul cărui i-a fost înmânată Diploma de excelenţă pentru toată activitatea depusă, alături de alţi reprezentanţi de seamă din judeţul Covasna. Domnia Sa a fost soţia învăţătorului Ioan Hagiu din Zăbala (trecut la cele veşnice), fost membru al Cenaclului Flacăra în cadrul căruia a interpretat binecunoscuta melodie „Căciula”. Am ajuns la casa fiicei sale, unde stă peste iarnă, fără a o anunţa despre vizita noastră în Zăbala, iar faptul că „cei de la ziar” doresc să stea de vorbă cu dânsa i-a produs o mare bucurie.
– Doamna Ana, ce a însemnat pentru Dumneavoastră primirea acelei Diplome de excelenţă, în cursul anului trecut?
– M-aţi luat prin surprindere, şi, la început, întotdeauna am emoţii care-mi înfrână puţin şi gândirea şi puterea de a mă exprima. Acel moment a fost foarte prielnic pentru mine, ţinând cont că am avut probleme serioase de sănătate, motiv pentru care m-am izolat de activităţile mele principale, şi nu a fost bine. A trebuit să încep să iau legătura cu cunoştinţele mele şi să încerc să-mi reiau activităţile anterioare. Încet, cu multe şovăiri, am reuşit într-o măsură destul de bună, cred, de a-mi recăpăta încrederea în forţele proprii. Am văzut că în colectivitate ţi se recunosc şi anumite merite, destul de puţine, fiindcă în viaţa mea lucrurile nu s-au făcut că a fost neapărat un scop, ci totul a decurs normal, încercând să-mi fac datoria în meseria de învăţătoare, în postura de soţie şi foarte repede de mamă, pe urmă de bunică şi de străbunică, şi am ajuns la anii aceştia, 75, în luna mai vor fi 76.
– Aţi început activitatea la Preventoriul de copii din Zăbala şi aţi continuat-o, până la ieşirea la pensie, la şcoala din localitate. Ce ne puteţi spune despre acel început?
– Eu sunt de loc din Şeica Mare, o comună între Sibiu şi Copşa Mică. Am absolvit la Sibiu şi am ajuns la Zăbala prin repartiţie, dar e o poveste şi cu repartiţia. Pe vremea aceea ne repartizau în funcţie de nevoile ţării, iar eu am fost repartizată, după rezultatele la învăţătură, la Cluj. În anul în care am absolvit au cerut absolvenţi în regiunea Constanţa, Baia Mare şi Cluj. Eu am fost repartizată în regiunea Cluj, în comuna Raţiu, însă nu am apucat să mă prezint la post deoarece, la sfârşitul lunii august, când eu mă pregăteam cu tot ce era necesar să mă duc la post, aici la Preventoriu de copii de la Zăbala, care ţinea de Comitetul Central al Sindicatelor, s-a întâmplat ceva. Toţi au fost daţi afară, mai puţin oamenii de serviciu, şi s-au cerut cadre noi. Aşa am avut norocul să vin aici – spun norocul fiindcă foarte multe colege nu au fost mulţumite de repartiţiile primite, în sate îndepărtate şi în condiţii foarte grele. Aici, la Zăbala, condiţiile din acea vreme erau foarte bune. Salariul era mic, aveam 380 lei, nu uit, şi 100 lei spor de periclitate, pentru că lucram cu copii din mediul TBC. Dar aveam cazare gratuită, aveam masa care ne costa 200 lei, însă 100 de lei erau acoperiţi de suma primită ca spor iar cealaltă sută era plătită de CC al Sindicatelor.
Când am venit la Preventoriul de la Zăbala mi s-a părut o viaţă de vis. A fost totul foarte frumos: ceea ce mă înconjura – natura, oamenii, copiii – răspundea idealurilor mele. Totdeauna mi-a plăcut natura, iar aici am avut prilejul să dau de o natură în care omul a interevenit, dar într-o măsură în care nu a stricat farmecul peisajului. La acea vreme am rămas foarte uimită şi de clădirile pe care le-am găsit aici. Generaţia mea nu a cunoscut aceste castele sau aceste monumente care existau în ţară, fiindcă eu, ca şi colegele mele de şcoală, am provenit din familii mai sărace şi nu am avut ocazia să mergem să vizităm şi să ne bucurăm de aceste frumuseţi. Copiii pe care îi primeam erau copii din mediul TBC, adică copii care să primească o îngrijire specială, pentru a nu se îmbolnăvi de TBC. Erau din familii unele sărace, altele chiar foarte sus-puse. Copiii stăteau doar 45 de zile într-o serie, dar aveam copii care veneau în mai multe serii. Odată mi-am pus întrebarea de ce doi fraţi vin destul de des la Preventoriu, ca să aflu apoi că aceşti copiii erau, de fapt, ai lui Ilie Ceauşescu, iar părinţii lor învăţau liceul, pe acea vreme. Fetiţa era foarte zburdalnică, în timp ce băiatul, Nicolae se numea, era foarte liniştit şi rezervat. Am mai avut şi alţi copii – de exemplu a fost, în timpul unei tabere, Ion Caramitru, care făcea parte din Detaşamentul pionierilor de la Palatul Pionierilor din Bucureşti. Era un băiat înalt şi slăbuţ, dar cu mult umor şi cu bun simţ.
– Cum l-aţi cunoscut pe domnul Hagiu?
– Faptele au decurs în mod firesc. Acolo, la Preventoriu, la prima şedinţă de la începutul lunii septembrie 1955 l-am cunoscut pe cel ce avea să-mi devină soţ, Ion Hagiu, şi el învăţător. Eram un grup de tineri – Stanca Constantin, doamna Mirea (mai în vârstă decât noi, avea 42 de ani) , eu şi soţul meu. Ce să zic… după un an ne-am căsătorit şi una-două am avut şi copii, deşi material stăteam prost amândoi. Avem 3 copii – 2 băieţi şi o fată. Însă, prin multă chibzuinţă, prin multe renunţări am reuşit şi să ne facem o casă, în curtea bătrânească, şi până la urmă ne-am luat şi maşină, ne-am dat copiii la şcoală. Toţi trei au făcut liceul deoarece aşa erau legile – pe statul de plată noi aveam un venit care nu mai permitea să ia copiii noştri bursă, chiar dacă aveau note foarte bune. Noi nu am ascuns nimic faţă de copiii noştri – le-am spus şi veniturile pe care le avem dar şi cheltuielile pe care le facem în fiecare lună. Iar când a terminat Dan, băiatul cel mare, care a făcut tot Şcoală Pedagogică, la Braşov, ne-a spus: „Nu mă duc tată la facultate, fiindcă mai aveţi doi fraţi în urma mea, şi ei ştiu care e câştigul, şi nu putem să ne permitem”. El lucrează în învăţământ, a fost şi director. Al doilea, Cătălin, a avut poate şi ghinion pentru că în anul în care a terminat anul IV – atunci se făceau 5 ani de liceu – s-a desfiinţat anul 5 iar toată materia celor doi ani a fost comasată, şi nu a putut face faţă la examenul de admitere la facultate. Iar toamna, când amândoi au absolvit liceul, i-au dus în armată. Au făcut armată 1 an şi 6 luni. Cătălin a fost pădurar dar s-a desfiinţat postul lui şi acum se ocupă de creşterea oilor, în zootehnie să zic aşa, mic fermier. Fata, Simona Cristina, noi îi zicem Monica, a făcut liceul la Tg. Secuiesc, medicină veterinară. A fost repartizată la Sf. Gheorghe la crescătoria de păsări, iar la intervenţia noastră a fost transferată la crescătoria de iepuri, cu gândul că poate, poate i-or veni minţile la cap, şi va încerca la facultate. Soţul dorea să urmeze Arte Dramatice şi eu nu eram de acord deoarece mi s-a părut o viaţă prea uşuratică, care nu era în concordanţă cu principiile ei – de fapt nici ea nu îşi dorea acest lucru. Apoi s-a cunoscut cu ginerele, s-au căsătorit, aşa că s-a terminat şi cu problema cu admiterea la facultate. Acum lucrează în cu totul alt domeniu, este contabilă fără drept de semnătură la Hotelul Clermont din Covasna.
– Timp de zeci de ani de zile prin mâinile Dvs. şi ale domnului Nelu au trecut atâtea generaţii de copii. De care dintre ei vă amintiţi cu drag?
– Mă bucur şi am bucurii mai mult acum, decât atunci când au fost mici. În fiecare promoţie am avut câte un specimen pe care nu-l pot uita. De exemplu, dacă văd că unul dintre ei a ajuns bine, într-o stare materială şi socială bună, şi ne reprezintă, mă bucur foarte mult gândindu-mă că am contribuit şi eu, cât un grăunte de mac, la educaţia lui sau a ei. Dintre aceştia îl amintesc pe Romică Oprea care are ferma cu cartofi de aici din Zăbala. Am stat de vorbă cu el, odată, şi admiram lalele de pe lângă gardul lor… iar el s-a ridicat şi-a rupt o lalea pe care mi-a dăruit-o. S-a întâmplat să fie chiar de ziua mea, el nu a ştiut, eu nu am pregătit momentul acesta, dar mi-a făcut o bucurie extraordinară. Oprea Ioan (Ţicu)- fost inginer silvic (din păcate s-a prăpădit) era foarte deştept şi îi plăcea foarte mult să citească. Îşi aducea cărţi la şcoală şi citea pe sub bancă iar eu mă făceam că nu-l văd, că nu ştiu că citeşte, pentru că îmi dădeam seama că eu îl înfrânez dacă nu-l las, deoarece lectura pe care o aveam pentru toată clasa el deja o depăşise demult. Mai am un fost elev care este director de bancă pe la Galaţi, dar şi pe Dana Furtună care a devenit ingineră zootehnică la Brăila, acum e la Bucureşti, pe Nelu Condrea care acum e în Venezuela… şi pe mulţi alţii.
– Învăţătorul Ion Hagiu din Zăbala a făcut parte, mulţi ani, din Cenaclul Flacăra condus de regretatul Adrian Păunescu. În memoria tuturor celor din generaţia acelor vremuri a rămas ca interpretul melodiei „Căciula”. Ce ne puteţi spune despre Domnia Sa?
– Eu mă bucur că e cunoscut, şi, într-adevăr, aceasta este melodia cea mai cunoscută dintre cele pe care le interpreta. Trebuie ştiut, însă, că toate cântecele pe care le-a interpretat au fost compuse de el – text şi muzică. Nelu (aşa i se spunea) a fost o fire foarte aparte, a fost un mare patriot. Nici nu ştiu cum să vă explic deoarece e foarte greu, e o subtilitate pe care nu oricine a putut-o simţi. Făcea totul din dragostea lui pentru ţară, pentru sat, pentru oameni, pentru copii. A iubit foarte mult copiii. Mulţi tineri, care acum sunt oameni maturi, când ne întâlnim îmi mai spun, glumind, că „atunci când Nea Nelu – mulţi nu-i spuneau Domnul învăţător, ci „Nea Nelu”, lucru ce dovedea o apropiere între ei – ne dădea câte o stângă, o ţineam minte şi nici acum nu o uităm”. Dar nu-mi spun acest lucru cu resentiment, ci chiar cu plăcere.
Nelu Hagiu a fost un autodidact – vioara a învăţat-o la Şcoala Normală, că era obligatoriu, pe vremea aceea – şi pe urmă a învăţat singur acordeonul. Iar când au plecat băieţii la armată s-a produs un gol imens în familie, ne-au lipsit groaznic, iar soţul meu, pentru a umple acel gol, a început să înveţe să cânte la chitară. Acesta a fost contextul… or fi fost şi altele. Nelu Hagiu avea un dicton pe care îl spunea numai cu anumite ocazii: „Aceste lucruri nu se discută, numai se gândesc”. Cânta ore întregi, şi ca o glumă… era vară, el stătea pe terasă iar eu aveam dorinţa să mai discut problemele noastre familiale cu el, şi îi spuneam: „Mai las-o încolo de chitară şi hai să mai discutăm şi noi”… iar el îmi spunea: „ Dar nu ai auzit câte ţi-am spus, până acum?” Deci el a trasmis prin cântec ceea ce gândea.
– Cum a ajuns la Cenaclul Flacăra?
– A fost chemat, nu pot să spun de cine, deoarece eu eram prinsă foarte tare în problemele gospodăreşti ale familiei, şi în casa noastră venea foarte multă lume de la Judeţ, în special de la Cultură, şi nu ştiu cine ar fi putut să-l recomande. Dar l-au trimis la concursuri de interpretare – vocal şi instrumental – a fost chemat la Alba Iulia unde a primit premiul I, apoi a fost la Tg. Jiu, şi acolo a avut rezultate bune, şi pe la Calafat. Nici nu pot să spun care a fost persoana care l-a descoperit. A fost auzit de cineva care i l-a recomandat lui Păunescu, iar acesta l-a chemat la Piteşti. Acum vă spun ce mi-a povestit el deoarece eu nu mă duceam cu el: a venit o delegaţie din Rusia care a vrut să asculte cântecele patriotice din Cenaclu. Soţul nu a ştiut de treaba aceasta şi a fost pus să cânte „Căciula”, iar când s-a termitat şi respectivii or fi plecat, Păunescu a venit şi i-a spus soţului meu, cam aşa ceva: „Cântecul acesta le-a rupt gura ruşilor”, dar i-a cerut să se taie din cântec ceea ce era mai important în refren în care se spunea: „Asta e căciula mea, Şi o port cum se purta, că-i obicei din daci lăsat !” La acel moment, Adrian Păunescu i-a spus soţului meu că face parte din Cenaclul Flacăra. Îi dădea telefon şi îl chema la spectacole – cu acea ocazie ni s-a băgat şi nouă telefon, în Zăbala la acea vreme fiind doar două-trei telefoane.
Nelu a fost mulţi ani în turnee, dar eu am fost doar la spectacolul de la Sf. Gheorghe la care am mers împreună cu copiii, şi au venit şi alţi oameni din sat . Ne-am dus cu trenul de seară, iar dimineaţa, cu trenul pe care l-am avut, ne-am întors acasă. A fost un moment frumos, plăcut, dar aproape că nici nu am putut să schimbăm câteva vorbe între noi, pentru că, după spectacol toată lumea care făcea parte din Cenaclu participa la strângerea echipamentelor, după care se urcau în autocar şi… drum bun!.., mergeau la alt spectacol. L-am întrebat doar cum se simte cu sănătatea – avea probleme cu stomacul – şi mi-a zis că doctorul Popa, medic naturist care se ocupa şi de Păunescu, l-a luat sub aripa lui.
Spre bucuria noastră avem o înregistrare – nu noi am făcut-o – a fost dată la televizor la moartea lui Păunescu. Ei au fost cu Cenaclul la Ţebea, în decembrie, şi în drum i-a arătat cum s-au dat jos din autocar şi s-au bătut cu zăpadă. A fost o scenă plăcută pentru noi, că l-am revăzut. Din păcate, Nelu a murit în august 1996, la vârsta de 69 de ani, ar fi împlinit 70 în septembrie. Putea să mai trăiască, însă, nu a vrut să meargă la doctor. Nu am putut să-l convingem să se ducă la doctor. Când a fost foarte grav, fata, Monica, s-a aşezat în genunchi lângă el şi l-a rugat să admită să-l ducem la spital, şi-a refuzat.
– Ce cântece patriotice a interpretat Ioan Hagiu?
– În afară de binecunoscuta melodie „Căciula”, melodiile lui Nelu nu aveau titlu. Cântecul Măicuţa o evocă pe MAMA, dar mama generală a timpurilor trecute care se sacrifica pentru familie, pentru copii, cu toate obiceiurile care erau în timpul respectiv; o trece pe mama prin toate bucuriile vieţii – că a născut, că şi-a dus cu copilul la şcoală ţinându-l de mână, că a plâns când băiatul s-a dus în armată – toate etapele acestea principale le oglindeşte prin acest cântec, dar şi obiceiurile care erau legate de viaţă. Apoi avea un cântec „De vii vara pe la noi, vino că te duc la oi!” – în care el descrie toată natura munţilor – pieisajele, activitatea bărbaţilor care erau duşi cu oile. Era o tradiţie, nu numai din zona noastră, dar în special în Zăbala, bărbaţii se ocupau cu oieritul. Ei plecau din familie şi veneau înapoi doar iarna, pentru un timp scurt. În cântec se arată că cel care e dus la oi, sigur mai revine.
– Am informaţia că împreună cu toţi membri familiei v-aţi ocupat de cercetări privind viaţa dacilor din siturile arheologice apropiate localităţii Zăbala. Ce ne puteţi spune despre această inedită activitate a familiei Dvs.?
– Foarte interesantă a fost şi asta. Băieţii erau mici iar soţul meu îi punea pe bicicletă şi se duceau la movilă, movila fiind un loc de la gară spre Tamaşfalău, o ridicătură nu exagerat de mare. Pe el îl zgândărea ideea că de ce e acolo această ridicătură, atâta timp cât împrejur e neted pământul, e şes? Mi-a tot spus iar eu îi ziceam: „Lasă, cine ştie ce curiozităţi ale naturii”. Până când odată a zis: „Eu mă duc şi încerc şi sap”. S-a tot informat el de la bătrâni – şi unguri şi români – şi a început să sape, ilegal la început – şi a găsit pietre care arătau exact că acolo a fost un zid, o cetate. Dar a primit adresă să nu mai sape că nu e autorizat şi nu are pregătirea de specialitate, iar dl. Stanca, fost coleg în învăţământ, fiind secretar cu probleme de propagandă la Judeţ, a intervenit şi a primit autorizaţie să poate să sape. Şi a săpat şi a găsit cioburi. Venea acasă cu băieţii cu rucsacul cu cioburi, iar eu trebuia să fiu pe fază cu ligheanul cu apă călduţă încălzită la soare, nu pe sobă, să nu se deterioreze cioburile. Şi după ce luam masa de prânz ne apucam şi spălam cioburile cu periuţele, el între noi ne dădea sfaturi să nu cumva să le mai rupem, şi numai bine mi le-a postat în dormitor cu alte obiecte din lemn, strânse din sat. Eu, la un moment dat m-am supărat deoarece noi cu mare trudă am cumpărat mobila, şi acum îmi intrau carii în mobilă… dar nu am dovedit cu el. Mi-a zis că nu-i nimic dacă ne mănâncă mobila carii, vom cumpăra alta, deoarece acele obiecte vechi erau mult mai valoroase. În sat i se dusese vestea că el caută comori. Într-o zi vine ţaţa Floarea Măceşoaia – era rudă mai îndepărată după soţul – şi am văzut că tot stă dar nu avea curajul să zică nimic. La un moment dat şi-a luat inima în dinţi şi i-a zis: „Mă Nelu, apoi eu am venit să te întreb: ce tot cauţi tu acolo la movilă? În sat se spune că ţi-ai chierdut minţile, că umbli după comori”. Iar Nelu i-a zis: „Ţaţă Floare, nu mi-am chierdut minţile, dar într-adevăr umblu după comori”. Femeia a făcut nişte ochi mari, dar Nelu i-a spus: „Ceea ce caut eu nu e o comoară în bani, îi mult mai valoroasă”. Apoi s-a dus la movilă şi cu copiii de la şcoală, a mai descoperit vestigii şi la Preventoriu.
– Unde se regăsesc acele comori găsite de Nea Nelu?
– Ar trebui să fie la Muzeu la Sfântu Gheorghe, deoarece înainte de 1989 le-au dus acolo. Foarte greu s-a despărţit Nelu de ele. La acel moment, la Muzeul din Sf. Gheorghe a fost fotografiat aşa, în costumul lui naţional, şi a fost pus pe perete, ca un afiş. Iar partea asta cu cioburile a durat puţin, probabil că sunt prin beciurile muzeului – dacă mai sunt… sau nu mai sunt.
Noi am făcut muzeu la noi acasă, însă se adunaseră deja prea multe obiecte, şi incomodau activitatea băiatului. Soţul le-a pus în cutii de carton şi a cerut muzeului din Cluj să le ducă acolo, el fiind legat de Cluj fiindcă acolo a terminat Şcoala Normală. Dar au venit de la Cluj iar specialiştii de acolo l-au lămurit să le dea la Sfântu Gheorghe, deoarece ei nu aveau dreptul să ducă nişte vestigii care s-au găsit aici, pentru că nici nu reprezentau acelaşi interes pentru clujeni, ca pentru cei din judeţul Covasna. Din toată munca noastră de arheologie avem acasă o amforă reconstituită din cioburi, la muzeu de la Sfântu Gheorghe, care ne-a fost restituită.
– Ce faceţi astăzi, doamna învăţătoare Ana Hagiu?
– Ce să fac? Încerc să fiu totuşi utilă pentru cei din jurul meu, pentru cei dragi. Dar, o să vă aduc să vă arăt ce idee mi-a venit. M-am tot gândit cum să ies din monotonia asta, şi am încercat să fac un album cu istoricul învăţământului din Zăbala. Dar, e mult mai uşor să gândeşti, decât să faci… M-am apucat dar nu am găsit fotografii cu foştii învăţători. Am crezut că asta va dura cel mult jumătate de an, dar a trecut anul şi eu încă nu am făcut albumul. M-am extins cu fotografii pe care le-am primit de la oameni din sat, cu activităţi din viaţa lor. Am atins foarte mult viaţa culturală deoarece sunt cei care au fotografii în echipele de dansuri conduse de Nelu, el s-a implicat în activitatea culturală, eu trebuind să am grijă de copii şi de gospodărie, dar ţineam evidenţa costumelor populare, mă mai duceam şi mai lămuream părinţii să-şi lase fetele la dansuri, deoarece le era frică să le lase la repetiţii.
– Ce aveţi de gând să faceţi cu acest album?
– Doresc să dau acest album la Parohia din sat, deoarece este legat de sat şi de românii noştri din Zăbala. Trebuie să ştiţi că eu am contribuit la înfiinţarea bibliotecii parohiale de la noi, din Zăbala, printr-un sătean care şi-a petrecut viaţa mai mult la Sibiu, Nicolae Munteanu, dar care sufleteşte e foarte legat de Zăbala. El are o bibliotecă mare la Sibiu, şi a donat peste 300 de cărţi pentru biblioteca parohială care s-a materializat în anul 2011. La început el a vrut să le doneze satului, dar eu am venit cu ideea să le doneze la Parohie, deoarece dacă ar fi ajuns pe mâna unei bibliotecare oarecare, toate cărţile româneşti ajung la aprins focul. Din păcate, cărţile de la biblioteca parohială nu prea se citesc, fiindcă lumea este captată de televizor. Dar acolo se găsesc cărţi de toate felurile, iar pe deasupra s-a implicat şi un scriitor care le-a adus pe cheltuiala lui, şi a venit şi el cu donaţii de cărţi de la o editură, nou-nouţe.
***
Ne-am despărţit de Doamna învăţătoare Ana Hagiu cu convingerea că munca pe care a depus-o alături de soţul ei, Nelu Hagiu, va fi dusă mai departe de cei trei copii ai lor dar şi de toţi foştii elevi din Zăbala care au avut privilegiul să-i aibă ca dascăli.
Iar pentru cei mai tineri, care au posibilitatea să îi cunoască măcar un pic, prin intermediul acestui interviu, pe aceşti doi reprezentanţi de vază ai românilor din judeţul Covsana, închei acest interviu cu versurile binecunoscutului cântec „CĂCIULA”, de Ion Hagiu.
„Taică-meu în primărie
Avea dreptul ca să intre cu căciula-n cap,
Obicei de pă moşie,
De la moşii şi strămoşii mei păstrat.
Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpaţi,
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.
Port căciula pe-o ureche
Şi acasă, şi la nuntă, şi la oi,
După datina străveche
Moştenită şi păstrată şi pă la noi.
Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpaţi,
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.
Unii zic sa-mi iau căciula, jos din cap,
Spunând adesea că nu-s civilizat,
Poate vor s-o ţâu în mână, să mă aplec,
Ca să mă laude că m-am integrat
Da’, bă vecine, hai la mine,
Te primesc cum pot mai bine
Dar de căciula mea nu te lega,
C-asta e căciula mea, îi a mea şi nu-i a ta,
Că-i obicei din daci lăsat.
Cin’ nu crede să să ducă, la Columnă
Să să uite, şi-o vedea
Sabia încovoiată, arcul, scutul şi căciula
Orice dac le-avea.
Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpaţi,
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.
Măi copchile, ia sama ghine
Ca să ducă obiceiul, când or creşte ai tăi copchii,
O inimă vitează în tine
Sus pă frunte o căciulă, ca un dar s-o ţîï.
Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpaţi,
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat!”
Maria Graur
