In memoriam. Pagini regăsite. Convorbire cu doamna Rodica Weidner-Ciurea, autoarea cărţii „Iaşul copilăriei mele”, Editura Eurocarpatica, 2002, Sfântu Gheorghe

Rodica Weidner-Ciurea s-a născut la Iaşi, în 10 februarie 1931, unde a frecventat Liceul „Oltea Domana” şi primii doi ani ai Facultăţii de Pedagogie-Psihologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, facultate pe care o absolvă cu diplomă de merit, la Universitatea „Victor Babeş” din Cluj-Napoca. Reţinută în cadrul corpului didactic al universităţii clujene, şi-a susţinut doctoratul în anul 1961 şi a parcurs toate treptele didactice universitare. În anul 1980 părăseşte ţara, împreună cu soţul, dr. Ion Ciurea-Weidner, de asemenea, cadru didactic universitar, stabilindu-se în Germania, unde a activat, predominant, în domeniul pshiologiei medicale.

 

– Cartea este pregătită de multă vreme în subconştient. Aş putea spune că am purtat-o cu mine, iar, din când în când, ea a răzbit până la nivelul clar al conştiinţei, prin părerile adresate celor apropiaţi. În acest context, se impun două precizări. Prima: în conţinutul amintirilor legate de copilăria mea, s-au integrat, pe de o parte, imagini şi evenimente nemijlocit trăite, iar, pe de altă parte, amintiri „împrumutate”, în special, din viaţa tatălui meu, care au fost asimilate în aşa măsură, încât ele au devenit propriile mele amintiri. A doua precizare are în vedere cititorii cărţii. În acest sens, sunt pe deplin conştientă că rândurile mele prezintă interes mai ales pentru ieşeni, şi nu pentru oricare, ci, îndeosebi, pentru cei care, asemeni mie, au trăit viaţa Iaşului  în anii ’30-’40 ai secolului XX. Cu toate acestea, pot afirma cu certitudine că ea poate trezi interesul şi unui cititor din afara spaţiului capitalei Moldovei.

 

– Într-adevăr, cred că lucrarea este de interes, mai întâi, pentru pshiologi. Primul capitol este, în fond, un eseu pe marginea specificului memoriei umane, iar restul cărţii poate fi considerat ca o încercare de a profila şi conştientiza specificul pshiologic al perioadei copilăriei. Nu mai puţin interesante sunt şi referinţele de ordin istoric care, fireşte, nu-mi aparţin. Din acest punct de vedere, sunt tributara informaţiei bibliografice.

 

– Când am proiectat lucrarea, am stat de vorbă cu unii din presupuşii mei cititori, care şi-au exprimat aşteptările lor, privind o carte despre Iaşi. În mod constant, printre primele aşteptări, a fost exprimată speranţa că, în cartea mea, vor găsi şi informaţii de ordin istoric, arhitectural, urbanistic etc. Aşa stând lucrurile, deşi bibliografia directă cu acest profil mi-a fost mai puţin accesibilă, am căutat ca ea să cuprindă totuşi lucrările de referinţă despre Iaşi.

 

– Având în vedere aceste precizări, în ce gen literar credeţi că poate fi încadrată cartea Dvs.?

– Socot că această carte este, în primul rând, o lucrare cu caracter literar-intimist, subiectivitatea ei fiind firească, dacă avem în vedere abordările de ordin pshiologic prezente în capitolul intoductiv. Dar „Iaşul copilăriei mele” ar putea fi încadrată în literatura cu tematică psihologică şi, nu în mai mică măsură, în seria de lucrări care se referă la trecutul Iaşului. Cartea mea nu are pretenţie să fie o contribuţie la acest gen de lucrări, ci, mai degrabă, o rememorare a acelor aspecte care s-au legat mai mult sau mai puţin de experienţa de viaţă proprie, din copilărie şi adolescenţă.

 

– Aţi încercat să faceţi o comparaţie, între Iaşul copilăriei şi Iaşul contemporan?

– Da. Tocmai doream să vă relatez faptul că, revenind în Iaşul zilelor noastre şi încercând să merg pe urmele oraşului copilăriei mele, am făcut trista constatare că acesta şi-a pierdut din autenticitatea vremurilor de altădată. Nu numai atât, dar chiar şi amintirile acelor vremuri s-au estompat, dacă nu chiar s-au pierdut. Aş vrea să dau un singur exemplu: strada Muzelor, una dintre străzile cele mai pitoreşti şi încărcată de emoţii ale Iaşului, nu mai este cunoscută de către ieşenii generaţiilor actuale. Am întrebat, la întâmplare, pe mai multe persoane, din curiozitate, dacă ştiu sau au auzit măcar de strada Muzelor. Răspunsul a fost că numele „Muzelor” este asociat de o cafenea din susul străzii şi nicidecum de strada ca atare, stradă pe care şi-au purtat paşii Creangă, la braţ cu Eminescu, spre cunoscuta bojdeaucă din Ţicău. Şi exemplele ar putea continua.

 

– Trebuie să recunosc că, deşi conţinutul cărţii se petrece în inima Moldovei, ea a fost tipărită în inima României, în Ardeal, la Editura Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe (redactor Petre Străchinaru), în condiţii tipografice excelente, asigurate de Tipografia Cova-print (manager Kopacz Attila), din aceeaşi localitate. Nu numai coperta, care a fost concepută cu mult profesionalism şi simţ artistic, imaginile prezentate aici sunt fotografii autentice din copilăria mea, efectuate de tatăl meu, combinate cu imagini dintre cele mai semnificative ale oraşului, dar şi tipărirea întregii cărţi, în condiţii foarte bune, sunt elemente sesizate de oricine parcurge cartea. Din acest punct de vedere, ţin să felicit colectivul editorial şi să-i mulţumesc şi pe această cale. 

 

– Care a fost ecoul apariţiei cărţii Domniei Voastre?

– „Iaşul copilăriei mele” a fost lansată la Salonul internaţional de carte organizat de Biblioteca „Gheorghe Asachi” din Iaşi, în toamna anului 2002. Vreau, de asemenea, să mulţumesc, şi cu această ocazie, conducerii acestei prestigioase instituţii de cultură, pentru atenţia acordată cărţilor purtând semnatura mea şi a soţului meu, poetul Ion Ciurea-Weidner. Spre onoarea mea, referentul cărţii a fost domnul academician Constantin Ciopraga, care a avut cuvinte de apreciere şi de încurajare a autoarei pentru noi scrieri. Fără îndoială, aceasta a fost cea mai mare răsplată pe care aş fi putut-o spera, pentru efortul ce l-am depus în redactarea acestei cărţi.

 

– Deoarece de peste 20 de ani trăiţi în Germania, pentru cititorii tineri, v-am ruga să ne spuneţi ce alte lucrări mai poartă semnătura Domniei Voastre?

– Pe lângă un mare număr de articole şi studii cu profil strict de specialitate, mă refer desigur la psihologie şi psiho-pedagogie, în anii ’60 am publicat şi o serie de lucrări cu caracter eseistic, ce au apărut la edituri centrale, cum ar fi Editura Enciclopedică. Aş aminti aici cartea „Drama familiei destrămate” sau „Conflict între generaţii”. Mai recent, respectiv, acum patru ani, am publicat un volum de note de călătorie intitulat „Pe urmele lui Quetzalcoatl”, apărut la Editura Orientul Latin din Braşov, în anul 1999. Lucrarea a fost lansată, de asemenea, la Salonul de carte de la Iaşi, fiind prezentată de prof. univ. dr. Alexandru Husar. Cu toată modestia, trebuie să spun că şi această carte a fost primită favorabil.

 

– Iar noi, trebuie să precizăm că, şi de această dată, psihologul Rodica Weidner-Ciurea nu s-a dezminţit, primul capitol din carte intitulându-se „Călătoria, ca act de integrare psihică”, în celelalte capitole cititorul fiind purtat „în lumea fascinantă a vechii culturi a Mexicului, lume care a apus fără să moară şi care merită să fie cunoscută de toţi cei interesaţi să înţeleagă mai bine şi mai deplin OMUL”.

 

– Dacă sănătatea îmi va permite, aş vrea să scriu încă o carte de călătorie, care să-l poarte pe cititor în cele mai diverse puncte cardinale ale globului, pe urmele drumurilor pe care le-am făcut, împreună cu soţul, în cei peste douăzeci de ani de viaţă trăiți pe alte locuri. Mai am în proiect şi sper ca Dumnezeu să mă ajute să îl realizez şi pe acesta, un roman mai amplu, care va conţine bineînţeles multe elemente autobiografice.

 

– Vă mulţumesc!

 

Notă: Convorbirea cu distinsa doamnă Rodica Weidner-Ciurea a avut loc la Köln, Germania, 2003. 

În 2 februarie 2013, trece la cele veșnice profesorul universitar dr., scriitoarea şi pictoriţa Rodica Weidner, după o boală necruţătoare şi o lungă suferinţă. Distrus sufleteşte, soțul îşi găseşte refugiu în îngrijirea şi publicarea unui manuscris/jurnal al ei rămas în sertar – Confesiuni (Eurocarpatica, 2013), ce tratează „condiţia intelectualului din România în timpul regimului comunist şi a celor din diaspora, cu evidente note biografice”.