Pandemiile în spațiul românesc
Spațiul locuit de români, aflat la intersecția căilor comerciale dintre Extremul Orient, Asia Centrală și Rusia cu Europa Centrală și Occidentală, precum și a celor dintre Constantinopol și Europa Centrală, nu a fost exceptat de valurile periodice ale pandemiilor care s-au manifestat în regiunile menționate. După istoricul George Potra, ciuma se manifestă în țările române numai din secolul al XV-lea: în Moldova este amintită în 1443; în 1476 în ambele principate, în 1480 și 1495 face prăpăd în Transilvania și Țara Românească, în 1660 din nou în ambele principate extracarpatine iar, la 1676, să se manifeste cu virulență în București. Informații certe privind implicarea ciumei în viața românilor avem însă de la mijlocul sec. al XV-lea, când „în plină glorie (după victoria de la Belgrad împotriva lui Mahomed al II-lea – n.n.), la 11 august 1456, Iancu (de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, 1441-1456 – n.n.) murea răpus de ciumă, la Zemun, lângă Belgrad”.
În Moldova despre ciumă se amintește în timpul campaniei din vara anului 1476, a aceluiaș sultan otoman, Mahomed al II-lea. După victoria sa de la Războieni (26 iulie 1476), dar înfrângerile suferite în fața principalelor cetăți moldovene – Suceava, Hotin, Neamț – „în armata turcească, slăbită de nemâncare, izbucnise ciuma”, fapt ce-l va determina pe sultan să ordone retragerea, „care retragere a semănat mai mult cu o fugă, deoarece distanța până la Dunăre a fost parcursă în trei zile”.
Pe baza corpus-ului de documente realizat de Ioan Caproșu și E. Chiaburu intitulat „Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei”, apărut la Iași, în anii 2008 (vol. I și II) și 2009 (vol. III și IV) la Casa Editorială Demiurg, putem evidenția, pentru secolele XVIII-XIX, unele din epidemiile care au avut loc în acest principat românesc: 1717-1718, 1768-1769, 1770, 1797, 1799, 1813, 1816, 1818, 1819, 1828-1829, 1830.
La Brașov, cel mai mare oraș și centru comercial al sec. al XVI-lea din Transilvania și cel mai apropiat oraș scaunelor secuiești, încă din 1530, doctorul Sebastian Paushchner publica „Cartea cu sfaturi împotriva ciumei”, ca la 1553-1554, potrivit descrierilor parohului sas, Valentin Wagner, epidemia să omoare jumătate din cei 11.000 de locuitori ai orașului, iar „la 1576 să moară 7.000 de oameni”. Ciuma lovește din nou în august-septembrie 1660, când medicul cetății Trostfried Hegentius cere, datorită înregistrării zilnice a 40-60 de morți, instituirea unei carantine, pentru cei ce au venit în contact cu bolnavii, de 14 zile. În 1709 ciuma se manifestă la Gheorghieni, Sighișoara și Sibiu. Brașovul nu este atins, însă, ca minimă măsură de a apărare împotriva ciumei se reeditează, în 1710, cartea doctorului Sebastian Paushchner sub titlul „O mică îndrumare cum să se poarte fiecare la vremea neprielnicei molime a ciumei”. Secolul al XVIII-lea aduce Brașovului cele mai mari epidemii de ciumă care au avut loc în întreaga sa istorie. Acestea au avut loc în anii 1718-1719 și 1755-1757. Astfel preotul Nicolae Grid consemnează faptul că la „1718, 25 iulie. Au fost ciumă la Brașov, care s-au început dintr-un masariu Sas care ducându-se să aducă scânduri de la un sat din Haromsergiu (Haromszek – Treiscaune –n.n.) unde era ciumă, cât au venit acasă a murit iar rudele neștiind pricina lui, au venit și l-au îngropat după obiceiu, și așa au început și aceia unul câte unul au murit pe rând, însă deși cumva au cunoscut Sașii boala dară tot au acoperit până ce au murit în curtea Bisericii lor o Sască a cantorului lor, atuncea au început a închide casele care să primejduia până la 1-a septembrie”. Numărul victimelor, având în vedere diferite surse, variază între 15.979 și 18.088. Cea din anii 1755-1757 este descrisă atât de preotul Nicolae Grid cât și de cronicarul sas Wilhelm Niemandz cel Bătrân, numărul victimelor înscriindu-se între 4303 și 5044. Au mai fost consemnate epidemii în Brașov și Țara Bârsei, anii 1770-1771 – 1645 de victime; 1786 la Codlea, Râșnov și Holbav – 62 de morți; 1795 câteva cazuri izolate, 1813-1814 – 166 de morți și ultima în anii 1828-1829, numărul morților fiind redus. Dar cele mai multe epidemii au avut loc în Țara Românească și la București: 1689, 1693, 1706-1707, 1718-1719, 1730, 1735, 1737-1738, 1756, 1759, 1783-1785, 1787, 1792-1795, 1812-1813, 1826, 1828-1830. Cele mai virulente dintre acestea au fost molimele din anii: 1737-1738, când au murit, numai la București, 33.000 de locuitori, dintre care 233 de preoți și 3 ierarhi; 1812-1813 (Ciuma lui Caragea) care a făcut peste 90.000 de victime; 1828-1830 cu 35.859 din care 9.557 militari. Practic epidemiile de ciumă au afectat țările române în secolele XVI-XIX cam la fiecare deceniu sau, în secolul al XVIII-lea, chiar la intervale mai scurte.
Ciuma în fostul Scaun Trei Scaune
Pentru înțelegerea conținutului prezentului studiu și a sintezelor în limba română a documentele aflate în Arhiva Națională Covasna, sinteze întocmite de Dr. Iosif Arvay (1916-1975) – cel care fost primul director al arhivelor covăsnene care a rămas în mentalul colectiv local, dar şi în cel al arhiviştilor români şi maghiari, ca un renumit lingvist, istoric, profesor – este necesar ca cititorul să cunoască un scurt istoric al unităților administrativ-teritoriale din sud-estul Transilvaniei locuite de români, sași și secui în secolele XVI-XIX, așa cum o prezintă arhiviștii covăsneni în „Prefața” inventarului publicat sub egida Ministerului Administrației și Internelor, Arhivele Naționale, Direcția Județeană Covasna – Inventar Nr. 8, Scaunul Trei Scaune, document care reprezintă sursa noastră principală de informații privind pandemiile de ciumă din fostul scaun Trei Scaune, astăzi Județul Covasna.
„Scaunul Trei Scaune a luat ființă între anii 1562-1583, în urma contopirii celor trei scaune secuiești: Sepsi, Kezdi și Orbai într-unul singur, la sfârșitul secolului al XVI-lea fiind adăugat și Scaunul Micloșoara. Scaunul Trei Scaune avea în fruntea sa un căpitan suprem și un vicecăpitan numiți de principii Transilvaniei, iar după 1691 de Guberniul Transilvaniei. Atribuțiile lor au fost în primul rând militare. Căpitanul suprem împreună cu judele regal luau parte la adunările judiciare scăunale, iar atribuțiile administrative ale căpitanului în multe privințe au fost similare cu cele ale judelui. În anul 1711 se desființează funcțiile de căpitan suprem și vicecăpitan, judele regal devenind primul funcționar al scaunului. Acesta îndeplinea și funcția de președinte al adunărilor generale și președinte al scaunului general de judecată. Începând din anul 1613 era ales de membrii adunării generale. După 1691, adunarea generală a scaunului propune trei candidați pentru funcția de jude regal, câte unul din fiecare religie recunoscută (romano-catolică, reformată, unitariană), guberniul numind o singură persoană. Începând cu anul 1790 judele regal era ales de adunarea generală și întărit de guberniu. […] Vicejuzii regali au avut multiple atribuții administrative și judecătorești. Începând cu anul 1782 pentru desfășurarea activităților au fost ajutați de 1-2 funcționari numiți dulău (dullo) care aveau atribuții administrative […] Din secolul al XIX-lea scaunele au avut câte un notar ales de adunarea generală, el devenind slujbaș permanent al scaunului. Notarul încheia procesele verbale ale adunărilor generale scăunale și ale scaunului general de judecată, consemnate în registre, efectua lucrări în serie și păstra arhiva scaunului. Orașele din cadrul scaunului Trei Scaune, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Brețcu, Ilieni aveau o autonomie proprie fiind scoase de sub jurisdicția administrativă și judiciară a scaunului. Scaunul general de judecată era compus din 12 asesori aleși de membrii adunării generale prezidată de judele regal. Apelurile se înaintau Tablei Principale, iar după 1691 Tablei Regale sau guberniului. În fiecare din cele patru scaune componente funcționa un scaun de judecată, compus din 9 asesori, care țineau ședințe de judecată în fiecare a 15-a zi sub conducerea vicejudelui regal. În majoritatea cazurilor apelurile erau înaintate la scaunul general de judecată, în unele probleme fiind înaintate adunării generale a scaunului”.
Documentele cercetate privindpandemiile de ciumă pe fostul teritoriu al Scaunului Trei Scaune, în număr de 141, provin, în majoritate, din Arhivele Naționale Covasna (137) și Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”(4), din municipiul Sfântu Gheorghe. Nu avem pretenția că am reușit să cercetăm întregul conţinut al documente, ci numai sintezele lor în limba română, acestea acoperind, într-o mare măsură secolul al XVIII-lea (122 de documente) și parțial, prima parte a secolului al XIX-lea (18 documente), anii extremi fiind 1679-1859.
Cel mai vechi și singurul document din secolul al XVII-lea privitor la epidemia de ciumă, datează din anul 1679, fiind o plângere a locuitorilor din orașul Târgu Secuiesc adresată principelui Mihai Apafi prin care se arată că „ciuma și incendiile au adus sărăcie în oraș și o parte din locuitorii săi au emigrat și nu pot plăti impozitul”. Documentele consultate pentru redactarea prezentului studiu, aflate în păstrare în Arhivele Naționale Covasna, se găsesc în inventarul arhivistic publicat sub egida Ministerul Administrației și Internelor, Arhivele Naționale, Direcția Județeană Covasna – Inventar Nr. 8, Scaunul Trei Scaune, Inventar Nr. 194, la capitolele: Inventar nr. 1, Anii extremi 1677-1770, (unităţi arhivistice ‚în continuare u.a). 3982, paginile 4-327, de unde sunt citate 99 de documente reprezentând sintezele a peste 200 de file; Inventar II, Anii extremi 1771-1790, 1299 u.a., paginile 329-384, de unde sunt folosite titlurile celor 17 dosarelor care cuprind documentele privitoare la pandemiile de ciumă, documente care se întind pe 157 de file; Inventar IV, Anii extremi 1764-1848, 943 u.a., pagina 557-582, unde se întâlnesc două documente referitoare la procesele judecătorești intentate unor locuitori din Scaunul Trei Scaune care au încălcat măsurile luate împotriva răspândirii ciumei. De asemenea au mai fost folosite sintezele a 21 de documente, care se întind pe 33 de file, provenite din Fondurile Primăriei orașului Târgu Secuiesc (15), Primăriei orașului Sfântu Gheorghe (3), Scaunului Trei Scaune (2) și din Fondul Regimentului secuiesc de graniță nr. 2 (1). Din cunoștințele noastre, Fondul Trei Scaune al Arhivelor Naționale Covasna cuprinde o cantitate de documente de 184,45 m.l., cuprinse între anii 1677-1876, fiind un bogat izvor de informații pentru viitorii cercetători, cunoscători ai limbii latine, maghiare și germane, rămânând astfel mii de file de documente privind tema pandemiilor care așteaptă a fi traduse și valorificate în slujba celor interesați de istoria acestor locuri.(va urma)
Prof. Vasile STANCU, dr. Ioan LĂCĂTUȘU