Toată frumuseţea şi tot farmecul vârstei de aur a copilăriei stă în jocuri. Ne-am născut ca să fim fericiţi, şi fericirea era în jocurile, prima dată în familie, apoi cu prietenii copilăriei, mai ales cele de afară, în aer liber. Mi-e greu să mă gândesc ce simt acum cei mici, izolaţi, fără prietenii copilăriei lor, fără fericirea de a fi împreună, afară. Această cumplită pandemie este o lovitură nemiloasă dată Umanităţii, umanului din noi.
În copilăria mea de la ţară, în Silivaşu de Câmpie, marile şi spectaculoasele jocuri de copii veneau din timpuri îndepărtate, create de o civilizaţie frumoasă a strămoşilor. Şi nu pot să nu încep cu jocul cel mai aşteptat de noi după o iarnă grea, jocul ce se desfăşura primăvara, afară, după ce se sbicea, adică se mai întărea noroiul, se mai usca după vânturile şi soarele de primăvară, când încă nu era uscat de tot. Ne jucam „ge-a micişia” (de-a mingia), copiii, fetiţele dar şi ficiorii cei mari şi puternici care loveau mingea foarte departe. Cei din zona noastră, din partea centrală a satului, ne jucam „în gregină la Zacuţu”, o grădină mare şi fără case la vremea copilăriei mele, situată la capătul grădinii noastre spre est şi la capătul grădinilor vecinilor de din sus de noi, până în drumul paralal cu al nostru, ce urca pe lângă casa bunicilor, spre Drumul Ţării. Totul se întâmpla imediat după zbicire, până nu se ara şi se semăna în grădină. Se aduna acolo multă lume să se joace şi să privească jocurile şi să râdă de cei „făcuţi de râs” că erau mai slabi la joc. Era un fel de oină, dar cu mult mai simplă. Există chiar un timbru minunat al Poştei Române, chiar din anii copilăriei mele, anii `50 -`60, din timpul Republicii Populare Romîne, cu jocul oina (vezi foto), dar la jocul nostru să ne imaginăm că mai era un coechipier al celui care loveşte mingea cu bâta, faţă în faţă.
Jocul oina este menţionat pentru prima dată în Ţara Românească în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, în 1364. Jocul de la noi seamănă întrucâtva şi cu jocul american de bassebal sau cu cel englez de crichet, doar prin folosirea bastoanelor la lovit mingea. Erau, deci, obişnuit, echipe adverse, cu câte patru – patru jucători, în linie paralelă, doi plus doi stăteau „înăntru” şi loveau mingea cu bâtele, aruncată de adversarii de „dinafară” (tot doi plus doi). Cei din „lontru” aveau grijă de „babe” (două găuri mici în pământ) să nu fie puse în ele mingea prinsă de adversari sau adusă rapid de unde a căzut după lovire, până ce echipele „din lontru” dădeau „ţâc”, adică se apropiau să-şi bată bâtele de lemn deolaltă, în mare grabă. Distanţa dintre cele două „babe” fiind mare, de 10-15 m aproximativ, dădeau „ţâc” şi se întorceau să-şi protejeze babele pentru a nu fi scoşi ei „înafară”, rol mai „dezonorant”, deorece trebuie să-i serveşti pe cei „dinăutru” cu mingea şi apoi să fugi după ea, pe unde era căzută în urma loviturii cu bâta. Era o mare distracţie să distingi agerimea unora dintre cei „dinafară” de a prinde mingea din zbor, fugind după ea, şi atunci cei „dinăuntru” erau automat învinşi şi schimbau rolul, ieşeau ei “înafară”.
Agerimea avea rolul esenţial în aceste jocuri, bineînţeles şi puterea fizică, şi o viteză bună de alergare, reflexe rapide în mișcări, precizie în aruncarea și lovirea mingii cu bâta. Eu, fiind îndeobşte cel mai slăbuţ – nu la minte, ci la fizic -, eram ales doar de nevoie, „de umplutură”, până veneau şi ceilalţi copii, deoarece taberele adverse se alegeau „democratic”: baza o forma doi dintre cei mai buni, aşii jocului de-a mingea din „uliţa” (cartierul nostru). Ei îşi alegeau, pe rând, câte unul, până se completau echipele. Mingea era făcută din cârpe îndesate rotund şi legate cu sfori foarte dese. Noi, copiii, aveam minge şi „boce” (bâte) mai mici, ficiorii bâte foarte mari şi mingi grele. Trebuia să fii destul de vânjos să loveşti mingea, cei „dinăutru”, mai ales că secretul era să o arunci cu putere, cei „dinafară”, ca să nu poată fi lovită tare şi să fie astfel „zburată” la mare distanţă, că nu aveai nicio şansă să alergi atât de repede şi să ajungi să o pui în „babă” până ce se dă „ţâc” şi să-i scoţi astfel pe adversarii „din lontru”, că acolo era cel mai bine să fii, iar echipele care rezistau cel mai mult „în lontru” erau fala jocului de-a mingea de la noi.
Se poate deduce limpede câte beneficii pentru sănătate aduceau copiilor şi tinerilor acest joc şi câtă fericire era să participi, fie ca jucător, fie ca spectator, până seara târziu, când aproape nu se mai vedea şi când mamele noastre strigau după noi din ce în ce mai ameninţător să ne lăsăm de joacă şi să mergem la cină.
Dr.Vasile Lechințan
