În organizarea Fundației „Mihai Viteazul”din Sfântu Gheorghe, duminică a avut loc a 30-a ediție a manifestării „MIHAI VITEAZUL ȘI VISUL UNIRII”, care s-a desfășurat la Grupul Statuar al primului unificator de țară, din centrul municipiului.
Sub soarele cald și blând de sfârșit de octombrie, locuitori ai urbei dar și oaspeți sosiți din Hăghig, Vâlcele, Covasna și Dobârlău au ținut ca și în acest an să fie prezenți la această activitate, pentru a aduce un omagiu viteazului Mihai.
După întonarea Imnului Național și oficierea unui ceremonial religios, prefectul județului Covasna, Sebastian Cucu, s-a adresat celor prezenți spunând, printre altele:
„Iată că, cu o zi înainte de 28 octombrie, zi în care în urmă cu mai bine de 400 de ani Mihai Viteazul dădea una dintre cele mai importante lupte care îi deschidea drumul, practic, către Alba Iulia și înfăptuirea primei reuniri a urmașilor dacilor, suntem aici să aducem omagiu celui mai viteaz dintre români. Paradoxul face, însă, că iată după atâtea sute de ani visul de unire al românilor să fie încă, în parte, un vis, și sper ca următoarele generații, dacă noi nu vom mai prinde, să vină aici și să se bucure de totala unire a neamului nostru. Am avut, de-a lungul istoriei, nevoie de câte un viteaz care să înfăptuiască lucruri mărețe, fie că a fost Mihai, fie că a fost Cuza, fie că a fost Brătianu sau Maniu, și poate că avem nevoie de un alt viteaz care, sigur, în alte vremuri și cu alte mijloace, nu cele medievale, să înfăptuiască lucruri la fel de mărețe ca aceștia. Eu vreau (…) să mulțumesc Fundației Mihai Viteazul și acestor minunate doamne care în fieacre an nu uită să marcheze și să organizeze acest eveniment care pentru unii poate părea anost, dar pentru cei care înțeleg, are o adâncă trăire și o mare importanță. Este exemplul cel mai bun despre oameni care fac, și nu vorbesc, un exemplu de perseverență și iubire de neam și de țară.”
În discursul său prin care a punctat importanța marcării celor 420 de ani de la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, președinta Fundației Mihai Viteazul, prof. ing. Maria Peligrad, a menționat: „Nicolaie Bălcescu începea opera sa Istoria Românilor sus Mihai Vodă Viteazul astfel:
<<Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun dinaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viața eroică a părinților lor. …Povestirea mea va cuprinde numai 8 ani, 1593 – 1601, dară anii din istoria Românilor celor mai avuți în fapte vitejești, în exemple minunate de jertfire pentru patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă!
Timpuri de credință și de jertfire! Când părinții noștri, credincioși sublimi, îngenuncheau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruinței sau cununa martirilor, și astfel îmbărbătați, ei năvăleau unul împotriva a zece prin mijlocul vrăjmașilor. și Dumnezeu le da biruința, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte , căci el a lăsat libertate pentru popoare și cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu! Moștenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinții noștri s – au luptat atăta ăn veacurile trecute, fie ca aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deștepte în noi simțământul datorinței ce avem d – a păstra și d – a mări pentru viitorime această prețioasă moștenire!>>
Această operă trebuie cunoscută de fiecare fiu al poporului român, să o simtă, s-o iubească și s-o transmită urmașilor săi, în orice împrejurare, orice spațiu geografic, pentru că Mihai Viteazul este simbolul luptei dusă cu consecvență, cu dârzenie și curaj, cu vitejie și artă militară, în scopul cuceririi libertății și independenței poporului român.
Dar Mihai Viteazul înseamnă mai ales UNIREA!
<<De la 1600 încoace nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa sa personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul său de curată și desăvârșită poezie tragică>> după cum spunea marele istoric Nicolaie Iorga.
A devenit simbolul unui singur stat al tuturor românilor din spațiul cuprins între Dunărea de Jos și vârfurile semețe ale Carpaților nordici și în egală măsură în spațiul <<de la Nistru pân – la Tisa>>. Un singur Domn, o singură lege, o singură Credință, săvârșite prin victoria obținută la Șelimbăr și intrarea triumfală acum 420 de ani în Alba Iulia, la 1 noiembrie.
Mihai Viteazul este apărătorul creștinismului european, al Bisericii ortodoxe din Transilvania, în folosul căreia a lucrat.”
„Mihai nu a făcut o Românie, dar a făcut pentru o clipă o Dacie, sub egidă românească, ceea ce nu a putut trece neobservat nici atunci și nici de atunci încoace.”
Președinta Fundației „Mihai Viteazul” a dat citire și materialului intitulat „Amintirea lui Mihai Viteazul în Transilvania”, pregătit de prof. Anca Preda de la Școala Gimnazială „Mihail Sadoveanu” din Întorsura Buzăului, în care se arată:
„Acum când se împlinesc 420 de ani de la unirea Țării Românești cu Transilvania sub sceptrul viteazului Mihai, și în acest an în care Biserica Ortodoxă Română omagiază țăranul român, se cuvine să ne referim succint la rolul pe care voievodul muntean Mihai Viteazul l-a avut în istoria țăranilor români din Transilvania.
Mai întâi trebuie precizat faptul că potrivit Decretului de la Turda din 28 iunie 1366, al regelui Ludovic de Anjou, în Transilvania apartenența la clasa nobiliară era condiționată de apartenența la religia catolică, românii fiind excluși treptat din viața politică. Prin măsurile succesive luate mai ales de Ludovic I și consolidate în secolul al XVI-lea, situația românilor se tranșase definitiv: românii ca grup nu au acces la viața politică și confesională a țării. Ei nu sunt acceptați ca națiune în sens politic dar, firește, se manifestă ca națiune în sens etnic. Mihai a încercat să schimbe acest lucru prin a-i ridica și pe români la puterea politica și confesională, dar nu dintr-o dată, ci cu multă precauție.
Mihai Viteazul a avut o conștiință de creștin și de român. A luat măsuri în Ardeal cum n-a mai luat nimeni înaintea lui: a introdus în sfatul princiar și în dietă și boieri munteni, a creat dregătorii comune pentru ambele țări, conduse de români, a făcut danii de moșii și românilor, s-a bazat pe oastea proprie și nu pe cea a nobilimii, a pus în fruntea celor mai importante cetăți căpitani români, la Gherla, la Chioar, la Bistrița. La Cluj a numit primar român, a împărțit Transilvania în județe.
Sub aspect lingvistic, Transilvania condusă de Mihai a fost administrată prin porunci și acte în slavonă, dar mai ales în românește. Trebuie precizat că Mihai și colaboratorii săi au utilizat româna și slavona ca limbi oficiale, deopotrivă ale documentelor și actelor solemne ale vieții cotidiene, cum se întâmpla în Țara Românească şi Moldova.
În plan confesional a impus scutirea preoțimii române de sarcinile iobăgești, în vederea ridicării sale alături de preoții confesiunilor recepte. Măsura aceasta viza socotirea religiei române între cele legal admise, iar religia trebuia să atragă după sine între națiunile politice și națiunea română. A ridica între religiile recepte o confesiune disprețuită, era inadmisibil pentru stările privilegiate. Intenții de ușurare a sarcinilor iobăgești ale preoțimii române se mai auziseră în perioada Reformei protestante, dar cu condiția trecerii la calvinism. Cei care deveneau calvini urmau să fie chiar oameni liberi în rând cu ceilalți preoți. Mihai a preluat deci o mai veche problemă, dar a încercat să-i dea o rezolvare radicală, obligând dieta să îi scutească de robotă pe preoții români, fără nici o altă condiție. Mihai dorea însă să-i ridice la demnitate pe preoții români ortodocși, ceea ce nu se mai pomenise până atunci.
Măsurile au continuat cu reașezarea Mitropoliei Ardealului sub oblăduirea Mitropoliei Țării Românești, ridicarea bisericii mitropolitane la Alba Iulia, numirea de ierarhi din Țara Românească sau din lumea ortodoxă la Vad și la Muncaci, aducerea din Țara Românească a unor preoți în parohiile vacante din Transilvania și a ctitorit biserici pentru românii transilvăneni.
Sub aspect social, Mihai începe să asculte plângerile satelor românești și impune să li se acorde și turmelor acestora dreptul la pășunat pe hotarul satelor ungurești sau săsești din vecinătate. Chestiunea dreptului la pășunat se mai pusese destul de acut, căci românii erau mari crescători de animale, și de timpuriu li s-a limitat accesul în hotarul satelor națiunilor privilegiate, după ce propriile lor pământuri au fost ocupate abuziv. Mihai a dat rezolvare problemei, deși dieta nu a ascultat decât în parte, respectiv satele ungurești și săsești trebuiau să dea pășunat liber turmelor satelor românești, la toate animalele, în afară de oi, care erau cele mai numeroase.
Toate acestea sunt măsuri semnificative pentru spiritul național, aflat în tranziție de la medieval la modern. Mihai a încercat să facă din Transilvania o țară politic românească, să ducă acolo o politică românească, să-i ridice pe români la demnitate și putere, după ce cunoscuseră numai umilință și supunere.
Mihai a fost ucis, dar amintirea faptei lui a rămas pentru românii transilvăneni ca o binecuvântare. După secole întregi de discriminare, de supunere, de prozelitism, după îndepărtarea dintre stări, românii marginalizați și înjosiți se ridicaseră la conducere sau voiseră s-o facă sub Mihai Viteazul. Mihai nu a făcut o Românie, dar a făcut pentru o clipă o Dacie, sub egidă românească, ceea ce nu a putut trece neobservat nici atunci și nici de atunci încoace.”
„Se-aude glas peste Carpați/Să fim azi toți românii frați…”
Manifestarea a cuprins un moment artistic de cântece și dansuri prezentat de Corul Bărbătesc din Voinești-Covasna, Ansamblul de dansuri „Oltul” din Hăghig și Corul „Voievozii Munților” din Vâlcele, care a încântat sufletele celor prezenți la evenimentul organizat la statului lui Mihai Viteazul. La final, toți cei prezenți și-au dat mână cu mână, ca frații, prinzându-se în Hora Unirii.
Maria Crețu-Graur
