În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul „Păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei”, de Erich-Mihail Broanăr, Ioan Lăcătuşu și Sebastian Pârvu, volum apărut la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.

Cartea reprezintă un omagiu adus slujitorilor Bisericii Ortodoxe din județele Covasna şi Harghita – preoți, protopopi și ierarhi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Lucrarea introduce în circuitul public informații, în mare parte inedite, despre contribuția Bisericii Ortodoxe, a școlilor confesionale și asociațiilor culturale românești din această parte de țară la păstrarea și afirmarea identității naționale românești din Arcul Intracarpatic.

XI. Monahi şi monahii din Arcul Intracarpatic

XI.1. Monahii Atanasie şi Chiril Păvălucă

S-au născut în comună Breţcu din judeţul Trei Scaune în familia Pavălucă. Monahul Atanasie Păvălucă s-a născut la 7 mai 1877. Paşii lor spre mănăstire au fost îndreptaţi de către moşul Gheorghe Lazăr, un sfânt al acelor zile.

Din mărturiile părintelui Ioanichie Bălan aflăm informaţii preţioase despre monahii Atanasie şi Chiril Păvălucă: „În toamna anului 1909 se apropia de mănăstirea Neamţ, o turmă frumoasă de oi albe şi frumoase, conduse de doi tineri mocani, veniţi din Ardeal. Veneau la mănăstire să se facă călugări. Au luat împreună cu ei şi să dăruiască sfintelor mănăstiri, tot ce aveau ei mai de preţ; 350 de oi mocăneşti, 4 cai în doliu înhămaţi la două căruţe, 4 măgari cu desagi pline de bagaje, 6 câini şi câte 35 kg de bani de argint şi aur. Ei erau îmbrăcaţi în straie albe şi cu cojoace şi sarici în spate, cu psaltirile în glugă, încinşi cu brâie late de curea ferecate cu cruci şi paftale de argint şi cu toiegile în mâini; mergeau în urma oilor zicând Psalmii lui David”. Au fost întâmpinaţi de stareţul mănăstirii, pr. Valerie Moglan, care pentru faptele lor bune i-a călugărit la 4 aprilie 1910, numind pe Ioan-Atanasie şi pe Haralamb-Chiril. Două nume de mari sfinţi, două inimi de călugări adevăraţi. Un sfetnic minunat, pe lângă părintele duhovnicesc, le era şi pururea pomenitul moşul Gheorghe Lazăr cu care se rugau împreună.

Monahul Chiril este adus la obşte, hirotonit preot şi rânduit la schitul Ţibucani, apoi după puţină vreme avea să ajungă la Sfântul Munte, unde a zidit câteva chilii. Viaţa duhovnicească şi „chilia pr. ieroschimonah Păvălucă”, deveniseră cunoscute în tot Sf. Munte Athos, prin anul 1930. Pr Chiril s-a nevoit în deplină sihăstrie 30 de ani. Apoi s-a săvârşit cu pace, în mijlocul ucenicilor săi. Înainte de a se duce la Domnul, s-a gândit şi la fratele său Atanasie, scriindu-i: „Pr. Atanasie; iată eu mă duc la Domnul. Deci lasă mănăstirea Neamţ şi vină la Athos, să rămâi la chilia mea, ca să nu se pustiască”.

Floare aleasă din pământul Ardealului, uitat de rude şi părăsit de fratele său şi înstrăinat permanent de obşte – ne spune părintele Ioanichie Bălan –, pr Atanasie îşi găsise negrăita mângâiere duhovnicească la munte, în pădure, pritre oile sale cele blânde sau alături de câinii cei credincioşi ai mănăstirii. Pr Atanasie Păvălucă a avut unii dintre cei mai renumiţi duhovnici din mănăstirile nemţene: protostinghelii Iosif Crăciun, Ioanichie Moroi şi Vinchentie Mălău; se spovedea la două săptămâni şi se împărtăşea la 40 de zile, ţinea un post foarte aspru. În vara anului 1955 s-a îmbolnăvit, după 46 de ani de smerită şi aspră ascultare. Bolnav fiind, a fost adus de la stâna la bolniţa mănăstirii. Aici, a primit PreacurateleTaine şi s-a săvârşit cu pace în adâncă smerenie cu Psaltirea lângă el şi cu sufletul plin de bucuria Duhului Sfânt. A trecut la cele veşnice la 9 octombrie 1955 şi a fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Neamţ.

XI.2. Arhimandriţii Timotei şi Veniamin Tohăneanu

Arhimandritul Veniamin-Gheorghe Tohăneanu, s-a născut la 23 ianuarie 1920, iar fratele său, monahul Timotei-Traian Tohăneanu, în anul 1915, în Întorsura Buzăului, într-o familie binecuvântată de Dumnezeu cu opt copii, din care patru (doi băieţi şi două fete) au ajuns monahi. Tatăl lor a fost de meserie curelar. Cei doi fraţi au intrat în obştea Mănăstirii Sâmbătă de Sus, în iulie 1945, condusă atunci de Pr. Arsenie Boca.

Tânărul Gheorghe Tohăneanu, după ce a intrat în monahism, la 15 august 1945, devine rasofor, apoi la 15 august 1948, este tuns în monahism sub numele de Veniamin. În anul 1953, este hirotonit ieromonah şi duhovnic. Din 1973 este arhimandrit, iar din 1981, exarh în eparhia Sibiului. Între anii 1986-1993, a fost stareţul Mănăstirii Sâmbăta. La intrarea sa în monahism, la Mănăstirea Brâncoveanu, exista doar o biserică părăsită. Timpuri mai bune au venit pentru monahii de la Sâmbăta în 1982, când, pe scaunul mitropolitan de la Sibiu a urcat vrednicul de pomenire mitropolitul Antonie Plămădeală. El a dispus începerea reparaţiilor şi restaurarea picturii din vechea biserică brâncovenească şi construirea mai multor clădiri, dintre care cea mai importantă adăposteşte astăzi Academia Andreiană. De bunul mers al lucrărilor s-a ocupat vrednicul stareţ, arhimandritul Veniamin Tohăneanu, care, alături de fratele său, părintele Timotei, conducătorul şcolii şi al atelierului de pictură pe sticlă de la Sâmbăta, au dat un impuls puternic preocupărilor culturale şi duhovniceşti ale monahilor de aici. Astfel, prin amploarea lucrărilor de reconstrucţie, mitropolitul Antonie Plămădeală, împreună cu arhimandritul Veniamin Tohăneanu, se înscrie în şirul ctitorilor după domnitorul Constantin Brâncoveanu şi mitropolitul Nicolae Bălan.

După terminarea lucrărilor de construcţii şi de pictură a întregului complex monahal de la Sâmbătă de Sus, la 15 august 1993, a fost oficiată slujba de sfinţire de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane Preafericitul Părinte Teoctist, înconjuraţi de un impresionant număr de ierarhi, preoţi şi credincioşi. Părintele stareţ Veniamin Tohăneanu a publicat mai multe articole şi o monografie a mănăstirii Sâmbătă de Sus, lucrare apărută la editura Arhidiecezană de la Sibiu.

Părintele Timotei-Traian Tohăneanu a studiat la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca; a contribuit la dezvoltarea mănăstirii prin înfiinţarea stupinei de albine şi prin reluarea tradiţiei picturii pe sticlă, lucrând mai întâi ca autodidact şi colecţionar de icoane, între 1958 şi 1965, iar apoi înfiinţând o adevărată şcoală a picturii pe sticlă, cunoscută pentru promovarea temelor specifice iconografiei ortodoxe şi istoriei naţionale. Părintele Timotei Tohăneanu a organizat multe expoziţii cu icoane pe sticlă, în ţară şi străinătate. Primele expoziţii le-a organizat în anul 1970 la Bucureşti, apoi în Elveţia, Suedia, Germania şi Franţa etc. A creat o adevărată şcoală de pictură, cu ecouri în prezent în multe mănăstiri din Transilvania.

Monahii Veniamin şi Timotei Tohăneanu au contribuit major la dezvoltarea mănăstirii Brâncoveanu. Noi amănunte despre rodnica activitate a monahiilor Veniamin şi Timotei Tohăneanu, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, a consemnat Preasfinţitul Sofian Braşoveanu, pe vremea când era monah în această mânăstire şi fiu duhovnicesc al neuitatului părinte Teofil Părăianu.

XI.3. Monahul Dionisie Şova

Părintele Dionisie Şova s-a născut în comună Poduri, judeţul Bacău, la data de 30 decembrie 1901. Cu ordinul Episcopiei Romanului din 30 decembrie 1931, a fost hirotonosit duhovnic, de către episcopul Vicar Ilarion Băcăuanul la Mănăstirea Bogdana – Bacău. Ordinul episcopal semnat de episcopul Ilarion al Eparhiei Romanului, din acele vremuri îl recomandă pe ieromonahul Dionisie Şova ca: „demn de asemenea chemare, prin bunele sale purtări morale”. De la Mănăstirea Bogdana, în acelaşi an, îl aflăm pe părintele Dionisie plecat la Schitul Făgeţel. Aici, vine însoţit de alţi trei călugări şi încheagă o viaţă monahală.

Cronica mănăstirii arată faptul că biserica acestui aşezământ monahal a fost zidită în anul 1903 şi timp de mai mult de un sfert de veac, a slujit ca şi capela particulară, deci fără o autentică viaţă mănăstirească. Cel care îi conturează acest profil este ieromonahul Dionisie Şova, care cumpără biserica împreună cu două hectare pământ, reuşind să pună bazele unei vieţi monahale. Cu eforturi întinse de-a lungul mai multor ani, se fac lucrări de reparaţie a bisericii, se construiesc chilii şi alte anexe gospodăreşti, constituindu-se un frumos schit monahal, care alături de vechea Mănăstire a Doamnei din Moglăneşti şi de mănăstirea Sfântul Ilie din Topliţa, va întregi tabloul vieţii bisericeşti atât de temeinic conturată în anii interbelici, prin grija Mitropolitului Nicolae Bălan şi a Patriarhului Miron Cristea. Sfinţirea bisericii mănăstirii a fost săvârşită în ziua de 9 noiembrie 1936. La nici patru ani de la sfinţirea mănăstirii, a fost adoptat Dictatul de la Viena, eveniment care a adus cu sine atâtea nenorociri românilor ardeleni. Mănăstirea a devenit din 1940, sediul garnizoanei ungureşti. În aceste condiţii, în care o viaţă monahală este imposibil de continuat, ieromonahul Dionisie Şova, se întoarce la mănăstirea Bogdana, cu gândul revenirii la ctitoria sa, de suflet, atunci când împrejurările istorice, vor face posibilă reîntoarcerea. După cum vom vedea, moartea martirică a părintelui Dionisie Şova se leagă tot mai mult de acest context al „dictatului după dictat”, adică al tragediei continuate în această zonă a sud-estului Transilvaniei, marcată de sentimentul nesiguranţei, de spaimă, de intimidare, şi, în plus de un nou sistem – comunismul – tot atât de ostil ca şi cel al Dictatului.

O evoluţie firească a lucrurilor ar fi făcut ca părintele Dionisie să se reîntoarcă în anul 1944 la mănăstirea Făgeţel, dar ca şi mulţi alţi preoţi ce au părăsit altarele în 1940, părintele a fost nevoit să rămână departe de ctitoria sa. Abia în anul 1946 părintele Dionisie Şova se reîntoarce la mănăstire, întoarcere efectuată poate şi la cererile repetate ale mitropolitului Nicolae Bălan, care cerea slujitorilor acestei zone, să revină la altarele lăsate în 1940 chiar cu riscul confruntării multor pericole. A fost un fapt de curaj, să lase viaţă liniştită de la mănăstirea Bogdana şi să se reîntoarcă singur şi să reia viaţa la mănăstirea Făgeţel. Până la moartea să tragică, părintele Dionisie repune mănăstirea în cursul firesc, redând-o slujbelor şi vieţii monahale, aceasta în ciuda climatului de intoleranţă întreţinut de unii localnici de etnie maghiară.

În condiţii încă neelucidate, în ziua de 5 august 1951, părintele Dionisie Şova a fost găsit spânzurat de un brad în faţa mănăstirii, în urma lui, găsindu-se un testament la unul dintre localnici. Ulterior s-a descoperit că testamentul era fals, deoarece prezentul testament nu era întocmit într-o limbă română cursivă, dovedind carenţe gramaticale şi în plus, în stil care nu reprezintă o manieră ortodoxă de adresare faţă de un ierarh. Certificatul medico-legal întocmit la câteva zile după moartea părintelui, prezintă drept cauză „psihoza maniaco-depresivă” prin care trecea părintele Dionisie, evident, lucru cu greu înţeles, deoarece părintele Dionisie se dovedise nu numai om bun, gospodar, administrator al schitului, cât şi un duhovnic şi un iubitor al slujbelor bisericeşti, iar o asemenea boală l-ar fi împiedicat chiar în a primi darul călugăriei.

Moartea ieromonahului Dionisie Şova trebuie integrată în contextul evenimentelor produse după eliberarea Ardealului şi de prezenţa elitei maghiare locale în sistemul comunist. Întoarcerea şi prezenţa părintelui Dionisie Şova, la mănăstirea Făgeţel nu putea fi decât un ghimpe în ochii noilor autorităţi comuniste, fiind supus unei complexe monitorizări, care au culminat cu înscenarea morţii sale. În urma dezgropării săvârşite după 1990, sicriul a fost găsit intact, în el aflându-se osemintele şi reverenda preotului. După rânduiala înmormântării călugărilor, trupul părintelui Şova a fost ţinut în biserică şi apoi aşezat într-un mormânt nou. Ţinând seama de împrejurările vremii, de contextul politic prefigurat, părintele Dionisie poate fi considerat o victimă şi un martir. Ceea ce nu a mai apucat să facă părintele dionisie Şova la mănăstirea Făgeţel, a realizat Preasfinţitul Părinte Andrei împreună cu vieţuitorii aşezământului, în perioada cât a fost stareţ al mănăstirii, iar astăzi lucrările de construcţie a noii biserici începută din iniţiativa ÎPS Ioan, sunt finalizate de protosinghelul Ghelasie Mureşan.

XI.4. Arhimandritul Gheorghe Avram

Arhimandritul Gheorghe Avram s-a născut la data de 21 aprilie 1961, în localitatea Valea Mare, Judeţul Covasna din părinţii Nicolae şi Viorica, familie binecuvântată cu doi copii. A urmat şcoala primară şi gimnaziul în satul natal Valea Mare, Judeţul Covasna. După ce îşi satisface stagiul militar, hotărăşte să-i slujească toată viaţa Domnului şi în anul 1984 a intrat în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Cocoşu, judeţul Tulcea, la vârsta de 17-18 ani. În anul 1989, a absolvit liceul în localitatea Tulcea, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă Piteşti, secţia teologie pastorală. Între anii 2006-2007, a urmat Cursurile de Master în Drept canonic şi instituţii de comunicare la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative Constanţa. Fiind în deplină ascultare, la 4 aprilie 1990, este tuns în monahism cu numele de Gheorghe, de către ÎPS Lucian, apoi la 9 aprilie 1990, este hirotonisit ieromonah la Mănăstirea Cocoşu. La 17 septembrie 1991, este numit stareţ al Mănăstirii Dervent, judeţul Constanţa. Pentru bogata sa activitatea duhovnicească şi administrativă, desfăşurată la Mănăstirea Dervent, la 2 mai 1997, i-a fost acordat rangul de protosinghel de către ÎPS Lucian.

Îmbinând munca cu rugăciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu, timp de 7 ani, părintele Gheorghe Avram a reuşit să ducă la bun sfârşit misiunea şi a reclădit Mănăstirea Dervent. După discuţiile avute, în anul 1994 cu ÎPS Ioan al Covasnei şi Harghitei, chemat de glasul străbunilor şi de frumuseţea ţinuturilor natale, hotărăşte să ridice o „poarta de intrare” în împărăţia lui Dumnezeu. La data de 1 septembrie 1998, pune piatra de temelie a mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din localitatea Valea Mare, judeţul Covasna şi este numit cu aceeaşi dată, stareţ al acestei mănăstiri de către PS Ioan al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei. În perioadă 1998-2009, părintele Gheorghe Avram a condus lucrările de construire a Sfintei Mănăstiri „Sf. Ioan Botezătorul” din Valea Mare, care cuprindea la acea dată biserica mare, un paraclis şi o biserică de lemn, stăreţia, corpul de chilii şi anexe gospodăreşti, reuşind să formeze o obşte de vieţuitori. Datorită ostenelilor şi păstoririi sale, mănăstirea Valea Mare a devenit o oază de spiritualitate ortodoxă şi românească, la hramurile sale participând credincioşi din zonele Buzăului, Braşovului, Întorsurii Buzăului şi din toate judeţele ţării.

PC Protosinghel Gheorghe Avram a participat cu vieţuitorii Mănăstirii Valea Mare, la construirea unei biserici în localitatea Crasna, judeţul Covasna, şi la construirea a două locuinţe pentru familii cu probleme sociale din localităţile Sf. Gheorghe şi Topliţa. Pentru bogata sa activitate de zidire a mănăstirii şi aşezăminte cu caracter social, la propunerea ÎPS Ioan Selejan, la 24 iunie 2009, i s-a acordat rangul de arhimandrit.

Între anii 2008-2009, sub îndrumarea părintelui Gheorghe Avram, se execută lucrările de pictură la paraclisul cu hramul Sf. Gheorghe, pictura fresco în stil bizantin, iar în luna iunie 2009 începe pictura bisericii mari, pe care însă nu a reuşit să o finalizeze mutându-se la Domnul în data de 9 august 2011. Vestea trecerii la cele veşnice, la vârsta de numai 50 de ani a pr. Arhimandrit Gheorghe, a adus o mare tristeţe, în obştea mănăstirii, la Mănăstirea Dervent şi nu în ultimul rând, în inimile a miilor de credincioşi care participau la slujbele din mănăstire. La slujba de prohodire a arhimandritului Gheorghe Avram, săvârşită în 12 august, ÎPS Ioan a spus: „Iubiţi credincioşi, părintele Gheorghe părăseşte Timpul şi a găsit de cuviinţă să intre în veşnicie. Oare cineva dintre noi doreşte să rămână în Timp? Sau doreşte, totuşi, să păşească în veşnicie? Părintele Gheorghe lasă ceasornicul să se oprească şi intră în veşnicie. Fericit este omul care intră în veşnicie cu braţele pline de roade duhovniceşti din viaţa aceasta… Am auzit că s-a dus vestea în ţară că a murit părintele Gheorghe. Aţi venit cu toţii. Iubiţi credincioşi, vreau să duceţi vestea peste plaiurile româneşti că părintele Gheorghe n-a murit. Spuneţi că a fost o veste adusă de vânt, de aici din Carpaţi şi a curs peste celelalte plaiuri. Şi acest lucru vi-l mărturisesc pentru că, dacă v-aţi fi grăit dinainte de Învierea lui Hristos, v-aş fi spus că părintele Gheorghe a murit. Dar după Învierea Domnului, Hristos a zdrobit, a omorât moartea, şi de aceea nu mai plângeţi cu deznădejde, ci plângeţi la mormântul lui, ca să răsară floarea Ortodoxiei noastre şi omul lui Dumnezeu părintele Gheorghe… Părinte Gheorghe, îţi dau, în acest moment, cel mai înalt rang românesc: Tricolorul nostru Sfânt. Şi de vei ajunge acolo, cu bine la Dumnezeu, în Raiul bucuriei Sale, îţi dau porunca să începi şi acolo o Mănăstire şi să pui alături de Crucea lui Hristos, pe vârful ei, şi Tricolorul românesc, ca să se adune acolo toţi românii din Rai”.

Părintele arhimandrit Gheorghe a fost sădit sub glia strămoşească, aşa cum şi-a dorit înainte de a-şi da obştescul sfârşit, în mijlocul celor trei altare de rugăciune pe care le-a ctitorit. Imaginea primirii calde şi îmbrăţişarea caldă părintească a celui ce a fost părintele. arhimandrit Gheorghe pentru mulţi monahi, dar mai ales pentru miile de credincioşi care şi-au găsit alinarea trupească şi sufletească vor rămâne veşnic întipărite în mintea şi inima acestora, cărora nu le rămâne datoria decât aceea de a păstra vie făclia credinţei ortodoxe şi unităţii naţionale, pe care părintele a sădit-o în inimile credincioşilor. Vor rămâne veşnic vii cuvintele memorabile ale celui ce a fost arhimandritul Gheorghe Avram: „Mă duc la Domnul, deşi pe pământ mai aveam multe de făcut”.

XI.5. Monahia Artemia (Eugenia Condrea)

A văzut lumina zilei în 1927, în comună Zăbala, judeţul Covasna, din părinţii Condrea Ioan şi Floarea, familie binecuvântată de Dumnezeu cu şase copii, cinci fete şi un băiat. De mică a îmbinat munca cu rugăciunea, a urmat şcoala primară în satul natal.

Un moment important care a determinat-o pe Monahia Artemia să meargă la mănăstire a fost faptul că a văzut unii creştini care dezgropau un mort. Copila fiind se miră de osemintele din acel sicriu. O nepoată de-a maicii, Aurelia Stoica relata: „Se uita la trupul ei şi se miră, apoi se uita la oseminte şi spunea: omul munceşte şi adună toată viaţa şi cu ce se alege, cât de deşartă este lumea aceasta, eu mă duc la mănăstire”. În anul 1941, a luat-o pe calea călugăriei, dorind din toată inima să-I slujească lui Dumnezeu, deşi părinţii nu au fost de acord la început. Între timp, în 1944-1946, familia Maicii Artemia s-a refugiat la Întorsura Buzăului, perioada în care s-a născut ultimul copil al familiei Condrea, Viorica. Ajunsă la Mănăstirea Ţigăneşti, comuna Ciolpani, judeţul Ilfov şi-a dedicat în totalitate viaţa pentru slujirea lui Hristos. A absolvit o şcoală de menaj, după care se angajează la atelierul de ţesătorie al mănăstirii Ţigăneşti. Sub ascultare şi rugăciune neîncetată maica trudea în atelierul mănăstirii fiind iscusită la ţesut (ţesea la gherghef), din mâinile ei dibace au ieşit veşminte preoţeşti, covoare frumoase, draperii, perdele.

În ziua de 8 mai 2005, Maica Artemia a trecut la cele veşnice, fiind sădită sub brazdă pentru a răsări la cele veşnice, în împărăţia lui Dumnezeu, la Mănăstirea Ţigăneşti. Prin viaţa ei de mănăstire, va rămâne pildă pentru maicile şi surorile care au cunoscut-o şi care acum ţin mereu o candelă aprinsă la mormântul său.

Din localităţile binecuvântate ale Covasnei şi Harghitei, alţi credincioşi ortodocşi români, nevoiesc sub ascultări în diferite aşezăminte monahale. Din rândul acestora, menţionăm pe: arhimandritul Atanasie Floroiu, din Băcel, stareţ al Schitului Prodromu, din Muntele Athos; părintele Pantelimon, din Întorsura Buzăului, monah la mănăstirea Turnul, judeţul Prahova; tot din Întorsura Buzăului, menţionăm pe monahia Nadia, de la mănăstirea Sita Buzăului şi Maxenia, de la mănăstirea Ghighiu, precum şi alte monahii de la mănăstirile Agapia şi Pasărea; din Valea Mare, monahia Marina, de la mănăstirea Saon, judeţul Tulcea şi monahul Varnava, de la mănăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ; din Zăbala menţionăm pe monahia Paraschiva (Anton Maria), de la mănăstirea Clocociov, de lângă oraşul Slatina, precum şi pe surorile Oana şi Ana Zbârcea; actualmente maica Onufria se află în Germania, fiind sub ascultarea PS Sofian Braşoveanu, iar sora Ana este în Italia, la o mănăstire care deţine un centru de cercetare.

O contribuţie importantă la bogata viaţă monahală din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, o au monahii şi monahiile din mănăstirile şi schiturile Eparhiei, aflaţi sub ascultarea Preasfinţitului Andrei şi a stareţilor acestor aşezăminte monahale: arhimandrit Mihail Goia, stareţul Mănăstirii Topliţa între anii 1971-1995; arhimandritul Emilian Gheorghe Telcean, actualul stareţ Mănăstirii Topliţa; maica Ecaterina Morariu, stareţă la Mănăstirea Doamnei Moglăneşti; protosinghelul Ghelasie Mureşan, stareţ al Mănăstirii Făgeţel; maica Serafima Comşa, stareţa Mănăstirii Mărcuş; maica Miriam Oprea, stareţa mănăstirii Izvoru Mureşului; maica Loida Ivănescu, stareţa mănăstirii Sita Buzăului; protosinghelul Ilie Bularca, stareţ al mănăstirii Valea Mare; protosinghelul Teodosie Colceriu, stareţul Schitului Dumbrăvioara; protosinghelul Ghenadie Copiimulţi, stareţ al Schitului Gura Izvorului.

Erich-Mihail Broanăr

Ioan Lăcătuşu

Sebastian Pârvu