Prin bunăvoința cercetătorului bucureștean Alin Spânu, colaborator statornic al instituțiilor de cultură românești din sud-estul Transilvaniei, ne-a parvenit micromonografia intitulată Sfântu Gheorghe. Din trecut și până astăzi, redactată de învățătorul Gheorghe Briotă, în anul 1947. Documentul se află în păstrare la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București, în fondul Ministerul Culturii și Instrucțiunii Publice, dosar 11/1947. Din aceeași sursă, am primit lucrări asemănătoare redactate de alți învățători despre școlile din Sita Buzăului și Hăghig, din județul Covasna, Livezi și Voșlobeni, din județul Harghita, iar în anii trecuț, și despre alte școli românești din cele două județe. Aceste micromonografii erau redactate în vederea susținerii examenului de grad didactic, de către învățătorii din perioada interbelică.
Autorul lucrării de față, învățătorul Gheorghe Briotă (împreună cu familia sa) este bine cunoscut de către generațiile mai vârsnice din municipiul Sfântu Gheorghe și din județul Covasna. El face parte din sutele de dascăli care, în perioada interbelică, au contribuit la buna funcționare a învățământului în limba română din Transilvania. Lucrarea de față, despre Sfântu Gheorghe, a fost scrisă în anul 1947, după 14 ani de când autorul văzuse prima dată orașul, și după șase ani de când „nu-l mai văzuse”. Rezultă, deci, că învățătorul Gheorghe Briotă s-a stabilit în Sfântu Gheorghe în anul 1933 și s-a refugiat în anul 1941, după Dictatul de la Viena, din toamna anului 1940. Până la refugiu, nu știm la ce școli a funcționat, dar îl găsim, în schimb, punându-și semnătura pe mai multe articole (culegeri de folclor românesc din localitățile județului, știri despre activitatea școlară și culturală etc.) în paginile presei locale: în Era Nouă – revista Asociației Învățătorilor din Treiscaune, în Buletinul Asociațiunii ASTRA – editat de Despărțământul Central Treiscaune și în săptămânalele La Noi – în județul Treiscaune, Neamul nostru și Oituzul. După revenirea din refugiu a fost, o perioadă, învățător la Școala Generală nr. 4 (din Simeria Veche), iar soția sa, doamna Elisabeta, profesoară de limba română, la Școala Generală nr. 1 din Sfântu Gheorghe (azi Liceul de Artă „Plugor Șandor”). După pensionare a fost colaborator al ziarului Cuvântul nou; de aceea, l-am rugat pe bunul nostru prieten, cunoscutul publicist Dumitru Manolăchescu, să creioneze un portret despre Omul Gheorghe Briotă, așa cum l-a cunoscut, în anii când au trudit împreună la Cuvântul nou, ziarul în limba română cu cea mai lungă apariție din județul Covasna, text pe care îl redăm în continuare:
„Domnul Briotă, învăţătorul. Nu mai ştiu exact când, în ce an a fost prima dimineaţă când l-am întâlnit. Sigur a fost la redacţia ziarului Cuvântul nou, unde dl Briotă îşi făcea apariţia de obicei mai devreme decât noi, cei care slujeam şi nocturn, de destule ori, la „altarele” din locantele apropiate redacţiei. Şi sigur m-a impresionat politeţea, eleganţa vestimentară oarecum desuetă pentru noi, calmul, seninătatea şi cumsecădenia lui, devenite apoi proverbiale.
Nu cred că l-am văzut vreodată îmbrăcat altfel decât în costum şi cu cravată. Îi făceam cadou de două ori pe an – Sf. Gheorghe şi ziua dumnealui de naştere – câte o cravată. În anii pe care i-am petrecut împreună cred c-a adunat câteva zeci de cravate de la „feciorii” lui. Cravata era un semn al respectului nostru faţă de cel mai în vârstă dintre noi, dar şi faţă de omul care ne ocrotea de multe ori cu câte-un mic împrumut, ori care ne înlocuia pe marginea terenurilor de sport atunci când unii dintre noi nu reuşeau să ajungă acolo unde, în mod normal, le era locul.
Ne ajutam reciproc. Îi mai dădeam câte-un titlu, ori îi mai „periam” câte-un manuscris. Scria corect, chinuindu-se pe text pentru a nu greşi vreun nume, vreo fază, nu suporta ideea să nedreptăţească sau să supere pe cineva; nea Georgică nu era un reporter de sport-poet de geniul şi nonşalanţa existenţială a prietenului nostru Mircea Zeicu. Sărbătoream împreună zilele de naştere şi alte evenimente din redacţie. Nemâncaţi cum eram, ne bucuram să ne înfruptăm din dulciurile pe care ni le aducea de la dna Elisabeta, soţia dumnealui, despre care vorbea întotdeauna cu religiozitate.
S-a dus dintre noi oarecum pe neaşteptate, la o vârstă când mai putea face multe; n-a rezistat decât câteva luni unei operaţii de prostată. A lăsat în urmă amintiri frumoase şi multe vorbe bune. I se descoperă, iată, şi scrieri despre care nu ştiam, dar care, cunoscându-i puterea de muncă şi pasiunea de a se documenta şi a scrie, mi se pare normal să existe. La urma urmei, Sf. Gheorghe a fost un oraş pe care l-a iubit şi care, la rându-i, l-a primit cu braţele deschise, l-a respectat, l-a adoptat – dacă nu cumva cuvântul din urmă poate părea prea îndrăzneţ pentru aceşti ani tulburi în materie de convieţuire inter-etnică.
Nea Georgică a fost nu doar prietenul şi colegul nostru, a fost nu doar un învăţător eminent şi-un pasionat de sport, ci şi un demn reprezentant al comunităţii sangeorgiene, căreia i-a aparţinut cu trup şi suflet până în ultima clipă. Dumitru Manolăchescu.
Trăsăturile de caracter, schițate atât de sugestiv de Mitrel Manolăchescu, sunt confirmate de foștii săi elevi, colegi, vecini și de toți cei care l-au cunoscut. Învățătorul Gheorghe Briotă a fost un cetățean respectat al orașului Sfântu Gheorghe, demn, generos, ospitalier, respectuos, întotdeauna implicat în viața publică a cetății.
Așadar, lucrarea Sfântu Gheorghe. Din trecut și până astăzi a fost scrisă în anul 1947, atunci când „nu-l mai văzusem de șase ani” și se întreba, plin de curiozitate, dacă „o fi Sfântu Gheorghe, mai frumos ca acum 14 ani, când am venit pentru prima oară aici?”. Lucrarea se compune din două părți distincte: în prima parte, invitând cititorul să viziteze împreună orașul, autorul face o descriere a localității, începând de la gara CFR și terminând cu împrejurimile acestuia; partea a doua, cea referitoare la trecut, este practic o traducere în limba română a unor importante pasaje din volumul Haromszek Varmegye (Comitatul Treiscaune), coordonator Potsa Josef (prefectul comitatului Treiscaune), lucrare apărută la Tipografia „Tokai” în anul 1899, în cadrul manifestărilor organizate pentru marcarea a o mie de ani de la așezarea ungurilor în Câmpia Panoniei – cu menționarea sursei din care s-a făcut traducerea.
La începutul primei părți, autorul face o pledoarie și un îndemn la cunoașterea locurilor natale, menționând exemple ale unor orașe cunoscute, din întreaga țară, unde o parte din locuitorii acestora nu cunosc monumente și locuri cu valoare istorică, culturală și turistică deosebită. Călătoria prin Sfântu Gheorghe o începe de la gara C.F.R., pe care o descrie cu amănunte, dovedind un fin spirit de observație și umor. Nu lipsesc comparațiile cu alte gări C.F.R. din țară, recunoscute pentru anumite aspecte specifice. „Gara Sf. Gheorghe – conchide autorul – nu se ostenește prin nimic să spargă monotonia ce o caracterizează… n-are nicio faimă, nicio legendă”. Urmează descrierea orașului Sf. Gheorghe, pornind de la gară, pe strada principală (actuala str. 1 Decembrie 1918), centrul orașului și străzile adiacente, și apoi calea spre Vâlcele, pe bulevardul Regele Ferdinand (actuala str. Kos Karoly).
Valoarea informativă a lucrării este dată de faptul că ea oferă date despre imaginea publică a orașului, la trei ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și de la revenirea sa la România, după patru ani de ocupație horthistă. Sunt prezentate unele clădiri care adăposteau instituții specifice acestei perioade de tranziție, azi dispărute, starea precară a infrastructurii stradale etc., dar și aspectele pozitive precum: un oraș curat „casele frumos așezate, curate și aliniate”, „Piața Libertății largă, spațioasă, cu un parc de flori”, clădirile publice principale bine îngrijite – Prefectura (azi Biblioteca „Bod Peter”), liceul Miko, Muzeul „care este mândria orașului”, fabrica Textila și cea de Țigarete etc.
Oltul era și atunci „veșnic tulbure, așa cum l-am cunoscut din literatură, veșnic nemulțumit”, iar trecerea peste podul Oltului s-a făcut încet „spre a nu cădea”, deoarece „podul a fost distrus în parte, în timpul retragerii armatei nemțești”. În anul 1947, mai exista încă clădirea care adăpostea „vama orașului cunoscută prin bara ce stă suspendată, gata să coboare ori de câte ori este nevoie”. Ajuns în centrul localității, remarcă primăria și administrația financiară, Piața Libertății și „cartierul comercial al orașului, numărând câteva prăvălii, frizerii, două librării, o cafenea și restaurant, o bodegă, un cinematograf, o cooperativă de desfacere. (…) Ca toate orașele ardelene, – consemnează autorul – Sf. Gheorghe are un ceas, care niciodată nu arată ora exactă”.
Bulevardul Regele Ferdinand (azi, str. Kos Karoly – n.n.), „artera cea mai frumoasă a orașului, avea trotuarul cu pietriș, iar drumul este pietruit. Mașinile merg cu viteză maximă, lăsând în urmă nori de praf”. Casa cu arcade adăpostea „parchetul Tribunalului Treiscaune, Judecătoria Mixtă și cazierul Judiciar”, iar în „spatele acestei clădiri se ridică, dominând orașul, catedrala ortodoxă în construcție”. În clădirile care adăpostesc acum Școala de Arte și Meserii, Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuși”, clase ale Colegiului „Szekely Miko”, Liceul „Mikes Kelemen” și Centrul Militar, funcționau, în anul 1947: Legiunea de jandarmi, Liceul mixt român, „nou înființat, cu elevi puțini, dar dornici de învățătură, din toate straturile sociale din județ”, Liceul reformat de fete „Miko” și, ceva mai departe, școala normală catolică”.
Din lectura lucrării aflăm că, în anul 1947, actuala clădire a Colegiului Național „Mihai Viteazul”, în care a funcționat, până în anul 1938, Școala Normală „Regina Maria” și apoi Centrul Străjeresc era „locuită de funcționari și militari ce nu și-au găsit locuințe”. Menținerea acestei școli – apreciază Gheorghe Briotă – „e necesară pentru viața și cultura românească”. Prima parte a lucrării se încheie cu descrierea frumuseții peisajelor din împrejurimile orașului Sfântu Gheorghe, autorul exclamând: „Nu te înduri să părăsești aceste frumuseți în care te afli. Totul te farmecă”. Dar intelectualul român care cunoscuse gustul amar al refugiului, ține să-și exprime bucuria revenirii pe meleagurile unde își întemeiase familia și cariera profesională, exclamând: „Te simți în țara ta, în mijlocul neamului tău și te cuprinde mândria că ești Român și ai o țară frumoasă, cum nu este alta în lume”.
La începutul părții a doua a lucrării, intitulată Din trecut, autorul afirmă că „nu putem trece prin Sf. Gheorghe fără să aflăm puțin și de trecutului istoric, orașul fiind cea mai veche comună din județul Trei Scaune”. Sunt prezentate date privind prima atestare documentară, în anul 1332 și ridicarea la rangul de oraș, în anul 1461, dar și urmele vechi de locuire despre care vorbesc vestigiile arheologice, din vremea dacilor și romanilor, precum și denumirile slave prezente și astăzi pe teritoriul orașului, precum pârâul Debren, strada Voican (una din cele mai vechi străzi ale orașului), muntele Pilișca etc. Sunt menționate pe larg demersurile pentru ridicarea la rangul de oraș și acțiunile sașilor de a împiedica realizarea acestui deziderat, deoarece „sașilor brașoveni nu le convenea ca un oraș din apropiere să le facă concurență, au făcut totul să împiedice dezvoltarea orașului Sf. Gheorghe. Brașovul avea privilegii mari, era foarte bine dezvoltat și bogat, pe când Sf. Gheorghe era sărac și nedezvoltat, căruia i se luau drepturile”. După mai multe recunoașteri și reveniri asupra lor, în sec. al XVI-lea Sf. Gheorghe a primit dreptul „să țină târguri săptămânale în fiecare marți și un târg de țară, plus două târguri anuale, la Sfântul Ioan Botezătorul și la ziua Evanghelistului Luca”. Dar tocmai când a reușit să fie declarat oraș – cu mari greutăți – „o parte a lui s-a făcut sat din nou, ceea ce a împiedicat dezvoltarea lui. (…) În secolul al XVII-lea, satul Sf. Gheorghe avea primar separat. Sigiliul s-a păstrat până astăzi. S-a întâmplat ca primarul orașului și satului să fie aceeași persoană. Cei din oraș se plângeau deseori contra satului, orășenii, puțini la număr, plăteau dări prea mari. De abia la 1848 s-a contopit cu orașul de bună voie și oficial la 1850”.
Un loc distinct, în structura lucrării, îl ocupă frământările din viața confesională și trecerile interconfesionale, în masă, ale populației de etnie maghiară a orașului, în secolul al XVI-lea. „Înainte de lupta de la Mohaci (1526), – se menționează în lucrare – începe să pătrundă reforma religioasă. Spiritul libertin al protestantismului a câștigat repede sufletele oamenilor, care erau nemulțumiți de starea de lucruri din țară. (…) După răspândirea învățăturilor lui Kalvin, a început să se întindă în Ardeal religia unitariană, propovăduită de David Francisc. La 1570, populația orașului Sf. Gheorghe era unitariană, schimbându-și religia de trei ori în patru decenii”. Sunt menționate apoi marile pierderi suferite în urma invaziei tătarilor din 1658 și celei a turcilor din 1661, într-un interval de doar trei ani, orașul fiind prădat de două ori.
Autorul lucrării monografice preia din volumul lui Potsa Josef și informațiile referitoare la românii din Sf. Gheorghe, potrivit cărora, „în acest timp (1782) se înființează parohia greco –orientală ortodoxă, în orașul Sf. Gheorghe, ai cărei credincioși erau iobagii moșierilor din satul Sf. Gheorghe, cea mai mare parte a lor erau valahi. În mediul absolut unguresc, ei s-au maghiarizat în așa fel încât nici astăzi nu știe nimeni limba română și preotul este nevoit a le vorbi ungurește”. Aceste date sunt doar parțial adevărate deoarece, potrivit cercetărilor ulterioare, în lustra ordonată de principele Gabriel Bethlen, din anul 1614, pe lângă familiile de iobagi și jeleri români, apar și orășenii Ștefan Marc, Lazăr Marc, Nicolae Făgărășanu, Grigore, Ioan și Vasile Vancea, iar la conscripțiile confesionale din anii 1733, 1750 și 1761, sunt consemnați 100 de credincioși ortodocși, apoi 49 de familii, având biserică, casă parohială și preot, fără cântăreț și crâsnic, iar din anul 1799, școală confesională ortodoxă.
Nu lipsesc nici datele privind înființarea, la începutul sec. al XIX-lea, a breslelor – „cea mai veche scrisoare de breaslă e din 1809, primită de cizmari, de la guvern; tăbăcarii la 1829, iar croitorii au primit privilegii pentru formarea breslelor, la 1836” și nici cele privind populația, comerțul, dezvoltarea urbanistică – „Numărul locuitorilor se ridica la 2000 de suflete. Industria, comerțul și instituțiile culturale erau într-o stare primitivă. Clădirile ca la sat, case cu țiglă erau foarte puține. Chiar și primăria era instalată într-o căsuță de lemn. Străzile nepietruite, neîngrijite, înguste, noroi mare pe timp ploios. Pe străzi nu era lumină electrică. Poliția era necunoscută de tot”.
În istoricul orașului sunt însemnați anii 1848 și 1849, pentru că a sosit libertatea mult dorită – se apreciază în lucrarea de față. Sunt enumerate prefacerile care au avut loc în viața orașului, după acest important eveniment. „De la ridicarea clădirilor cu etaj și de la ridicarea prefecturii se poate socoti Sf. Gheorghe cu adevărat oraș. (…) La 1852 – 1854 s-a ridicat spitalul orașului și în 1854-1856 clădirea primăriei, unde s-a deschis primul restaurant, hotel, un cazinou și o sală festivă. În acest timp s-a înființat gimnaziul reformat, care s-a transformat apoi în colegiu, iar în septembrie 1859 s-a deschis clasa I de gimnaziu și școala primară preluată de la biserica reformată. (…) La 1882 ia ființă tipografia „Tokai”, care editează primul ziar în limba maghiară.(…) În a doua parte a sec. al XIX-lea populația orașului s-a dublat, industria și comerțul au luat un mare avânt. Au început să se construiască clădiri noi, străzile au început să fie pavate, s-au mărit veniturile orașului și s-au înființat școli. Prin legea din 1870, s-a pornit o mare mișcare pentru instrucția poporului (doar în limba maghiară –n.n.).
Referindu-se la evoluția populației, autorul ne informează că Sf. Gheorghe în 1890 avea 5665 locuitori, iar astăzi (1947 –n.n.) numără aproape 16.000 locuitori. „La 1891, s-a pus în circulație linia ferată Brașov – Tg. Secuiesc – Brețcu și la 1897 Brașov – Ciuc. Datorită acestei linii ferate, pe lângă c-au luat un mare avânt industria și comerțul în orașul Sf. Gheorghe și în județ, li s-a dat posibilitatea oamenilor dornici de a-și căuta sănătatea să cerceteze băile vindecătoare și mofeta miraculoasă de la Sugaș Băi, cele din Sf. Gheorghe, dar și cele din stațiunea Vâlcele aflată la 15 km. de oraș”.
Finalul lucrării este scris pe un ton optimist. „Sf. Gheorghe de astăzi, nu este mai prejos de Sf. Gheorghe de altădată. Orașul s-a dezvoltat, a crescut, a înflorit. Industriile sale sunt în plin progres, comerțul său s-a dezvoltat și el. (…) Sf. Gheorghe, ca toate orașele țării își are personalitatea lui, cu viața lui specifică. Sf. Gheorghe face toate eforturile pentru a ajunge printre primele orașe din provincie”.
Ne aflăm, așadar, în fața unor pagini monografice, redactate în anul 1947, care ne redau, pe de o parte, o „frescă” a orașului Sfântu Gheorghe, de acum mai bine de 70 de ani, iar, pe de altă parte, mai ales pentru cititorul român necunoscător al limbii maghiare, o scurtă incursiune în istoria orașului, din cele mai vechi timpuri. Nu știm ce calificativ a primit învățătorul Gheorghe Briotă, în anul 1947, la examenul de grad didactic I, pentru lucrarea Sfântu Gheorghe. Din trecut și până astăzi. În schimb, noi, în anul 2019, în numele cititorilor „de față și viitori”, îi acordăm calificativul Summa Cum Laude, cinstindu-i așa cum se cuvine memoria, inclusiv prin introducerea în circuitul public, a acestor pagini regăsite.(va urma)
