Violeta Popescu (născută Pătrunjel) – cunoscută pentru activitatea sa de excepție desfășurată în cadrul Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe și al societății civile românești din județele Covasna și Harghita – este fondatoarea Centrului Cultural Italo-Român din Milano și desfășoară de aproape 15 ani, la Milano, o intensă activitate de voluntariat pentru promovarea valorilor culturale românești în Italia și dezvoltarea schimburilor culturale italo-române, fiind, de asemenea, autoarea unor volume pe tema raporturilor culturale italo-române, director editorial în cadrul editurii Rediviva, redactor al Anuarului CCIR, redactor al portalului www.CulturaRomena.it, implicată în multe proiecte care au colaborarea și sprijinul unei importante echipe de profesori, scriitori, oameni de artă, jurnaliști etc.
Dintre izbânzile sale cărturărești, un loc de cinste ocupă îl absolvirea cursurilor de doctorat în teologie, în cadrul Universității Svizzera Italiana – Elveția¸ obținând distincția de Doctor Summa Cum Laude. Referindu-se la teza menționată, într-un interviu acordat cotidianului „Mesagerul de Covasna”, cu ocazia acordării de către Ministerul Românilor de Pretutindeni a Premiului „100 pentru Centenar”, autoarea a menționat: „Este o teză de teologie, dar în fapt de istorie, de istorie a Bisericii Ortodoxe Române după al Doilea Război Mondial și în fapt, despre cum a supraviețuit sentimentul de credință în sânul poporului român, în ciuda valurilor de arestări, în ciuda adversității față de expresia religioasă (…). Deci, un argument care, desigur cu acordul îndrumătorului de teză, am reușit apoi să îl dezvolt pe parcursul a trei ani de studiu. De exemplu, trei mari personalități ale lumii teologice românești, în situații puțin diferite, aveau să găsească refugiu pe teritoriul Italiei și Elveției după al Doilea Război Mondial, într-un context delicat, plin de teroare. Mă refer la mitropolitul Visarion Puiu, legat de o adâncă prietenie cu Don Giovani Calabria de la Mânăstirea Maguzzano (pagini minunate de prietenie și suport în credință) și care este întemeietorul Episcopiei Ortodoxe Române în Occident, în anul 1945; de teologul Andrei Scrima, sosit în 1959 în Elveția, unde avea să scrie volumul Ortodoxia și încercarea comunismului, iar apoi profesorul Ion Bria, teolog, director al Institutului de Studii Ecumenice de la Bossey. Comisia reunită din patru profesori universitari din Lugano și Milano, plus îndrumătorul meu, prof. dr. Azzolino Chiappini, căruia îi mulțumesc pentru susținere, mi-a acordat distincția de Doctor Summa Cum Laude.”
Teza de doctorat menționată, redactată și susținută în limba italiană, a văzut lumina tiparului la Editura Rediviva, din Milano, în anul 2018. La rugămintea editurii Eurocarpatica, a Centrului European de Studii Covasna –Harghita din Sfântu Gheorghe, am primit o recenzie a volumului Biserica Ortodoxă Română după al Doilea Război Mondial. Figuri reprezentative în Occident, autor Violeta Popescu, semnată de Armando Santarelli. Traducerea din limba italiană aparține prof. Elena Delia Dumitrică. Adresându-i sincere felicitări fostei noastre colege, pentru această nouă și valoroasă izbândă pe tărâmul istoriei, culturii și spiritualității românești și urându-i succes în continuare în nobila misiune asumată, de cunoaștere a culturii românești în Occident și de întărire a relațiilor culturale dintre România și Italia, publicăm recenzia amintită, cu speranța că, în perspectivă, vom putea lectura întreaga lucrare, în limba română.
Dr. Ioan LĂCĂTUȘU
Biserica Ortodoxă Română după al Doilea Război Mondial. Figuri reprezentative în Occident, de Violeta Popescu, Editura Rediviva, Milano, 2018
Tocmai am terminat de citit Biserica Ortodoxă Română după Al Doilea Război Mondial. Exponenți ai Ortodoxiei românești în Occident, opera Violetei Popescu, publicată în anul 2018 de către Editura Rediviva din Italia. Cartea a trezit în mine sentimente din cele mai variate. Primul este acela de recunoștință față de autoare: Violeta Popescu reconstituie cu precizie cele două decenii de importanță crucială pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, din 1945 până în 1964 (deși analiza sa depășește aceste limite temporale), punând în lumină unele aspecte și personaje necunoscute marelui public, realizând, astfel, o importantă recuperare a memoriei colective cu privire la perioada supusă studiului.
Este o perioadă în care Biserica Ortodoxă Română a suferit multe vicisitudini, dintre care cea mai nefastă s-a demonstrat a fi represiunea exercitată de regimul comunist (care a lovit toate confesiunile religioase din România, Biserica Ortodoxă și, cu precădere, Biserica Romano – Catolică și pe cea Greco – Catolică). Din expunere nu lipsesc, totuși, aspectele pozitive, pentru că Violeta Popescu ilustrează cum Biserica Română și-a consolidat prezența în Occident și în America, cum a obținut admiterea în Consiliul Ecumenic al Bisericilor (din 1962) și cum a dat dovadă, în ultimii ani, de o vitalitate care nu se întâlnește la alte țări situate în estul Cortinei de Fier.
Al doilea sentiment care m-a urmărit de-a lungul întregii lecturi este tristețea de a mă fi aflat din nou în contact cu suferințele teribile provocate unor ființe umane nu numai inocente, ci unor ființe a căror misiune pe pământ era dedicată răspândirii unei credințe care consta în înfrățire și compasiune, oameni care se deosebeau și prin dragostea față de cultură și de propria țară. Cunoșteam viața lui Nicolae Steinhardt, care, prin Jurnalul fericirii, a oferit lumii o mărturie eternă a virtuților credinței creștine în contrast cu violența brutală a ideologiei comuniste. Dar, datorită operei Violetei Popescu, am putut să aprofundez cunoașterea unor figuri carismatice, a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa (1925-2006), unul dintre cei mai de seamă opozanți ai regimului comunist, care l-a pedepsit cu peste douăzeci de ani de detenție în închisorile sale, și a monahului Roman Braga (1922-2015), ultimul fiind martor în viață al mișcării „Rugul aprins” și unul dintre foarte puținii supraviețuitori ai cunoscutului, din păcate, „Experiment Pitești”. Până la urmă, e imposibil să răsfoiești cartea Violetei Popescu și să nu simți admirație față de analiza lentă, dar lucidă, care se derulează în întreaga operă. Autoarea renunță la exces; prin intermediul unei proze clare și libere, își folosește sensibilitatea pentru a menționa datele și faptele care contează cu adevărat și, când dă glas protagoniștilor, își alege cuvinte care străpung întunericul și liniștea cu lumina scânteietoare a adevărului. Iată-le pe acelea ale Părintelui Roman Braga în legătură cu detenția la Pitești, închisoarea de reeducare unde s-au petrecut lucrurile cele mai neumane din întreaga colonie (sistem) penitenciară comunistă: „La Pitești am descoperit partea abisală a ființei umane. Am văzut cum, în anumite condiții, ființa umană, din sfânt, poate deveni criminal și invers. Mi s-a arătat un mister extraordinar înăuntrul ființei umane. La Pitești am avut permanenta durere de a fi anulat ca persoană și că acea scânteie divină pe care o avem în noi s-ar fi stins.”
Ce a însemnat „Experimentul Pitești”? Îmi permit să las pentru un moment paginile Violetei Popescu, încredințând răspunsul jurnalistului și criticului literar Virgil Ierunca și cărții sale – Pitești, laborator concentraționar (1949-1952). „Securitatea, Poliția Politică Română, în timpul interogatoriilor, recurgea la metode de tortură clasică: bătăi, lovituri pe tălpile picioarelor și suspendarea de picioare cu capul în jos. La Pitești, cruzimea torturilor a depășit cu mult aceste metode. Vine practicată întreaga gamă de suplicii posibile și imposibile: unele părți ale corpului erau arse cu țigara; unii prizonieri aveau fesele cangrenate și carnea le cădea asemenea leproșilor. Fantezia delirantă a lui Țurcanu (Eugen Țurcanu, fost membru al Gărzii de Fier și apoi colaborator al comuniștilor în diferite închisori ale regimului) se dezlănțuia în mod particular asupra studenților credincioși care refuzau să-L renege pe Dumnezeu. Unii dintre ei erau „botezați” în fiecare dimineață, după cum urmează: le scufundau capul într-o copaie plină cu urină și cu fecale, timp în care ceilalți deținuți scandau formula botezului. Pentru ca pedepsitul să nu se asfixieze, din când în când i se scotea capul afară și îl lăsau să respire o clipă înainte de a-l scufunda din nou în acel amestec.”
Ne aflăm în fața a ceea ce Aleksandr Solzenicyn, câștigătorul Premiului Nobel pentru literatură, a definit drept „cea mai gravă barbarie a lumii contemporane”. Și chiar într-un interviu făcut după eliberare, Părintele Braga vorbește în acest mod despre gardienii săi: „I-am iertat deja! Ești jignit, torturat, iar tu îi privești și te gândești că nu știu ceea ce fac. Atunci când Iisus a fost răstignit, a zis: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!”. E același sentiment pe care îl trăiești și tu. Dorința noastră e de a-i face pe acei oameni să se întoarcă la credința în Dumnezeu.”
Doar cine conștientizează tragismul condiției umane și cine a găsit o poartă de salvare care să-i aline pe sine și pe cel de aproape, doar cine îl poartă pe Iisus în suflet poate atinge asemenea culmi spirituale. Cred că nu există cuvinte mai frumoase pentru a exemplifica triumful credinței creștine decât acelea pronunțate de Părintele Calciu Dumitreasa, pomenit anterior, figură de care Violeta Popescu se ocupă în manieră amplă în carte: „Pentru că ultima bătălie nu a fost la Pitești. Ultima bătălie a fost în inimile noastre, când am ieșit de la Pitești. Și, pentru majoritatea , în inima multora , ultima bătălie a fost câștigată de Dumnezeu”. După Pitești, Părintele Calciu a fost întemnițat la Aiud, unde a devenit un opozant de neclintit al regimului. În următorul arest la Jilava, scrie Popescu, „se va comporta ca un sfânt și se va dedica îngrijirii colegilor săi, până în punctul de a-și tăia venele pentru a oferi propriul sânge deținutului Constantin Oprișan și de a salva viața altui coleg”. E impresionant să constați cum persecutații regimului comunist, până când și unii dintre aceia care nu credeau, sunt de acord să confere credinței în Hristos capacitatea de a suporta cele mai atroce suferințe și de a găsi cuvinte de salvare și de iertare pentru toți, inclusiv pentru torționarii lor.
În capitolul intitulat „Martiri ai persecuției comuniste în România”, chiar și cele mai scurte mărturii redate de autoare abundă în forță spirituală, într-o credință care face posibilă depășirea limitelor umane.
Nicolae Steinhardt: „Eu cred că, dacă ieși din închisoare și, ca urmare a suferințelor suportate, te vezi cu dorința de răzbunare și cu sentimente de dezgust, au fost inutile închisoarea și suferințele.”
Mircea Vulcănescu: „Nu ne răzbunați!”
Părintele Arsenie Papacioc : „Comunismul a umplut cerul de sfinți.”
Valeriu Gafencu, cu puțin înainte să moară: „Înainte de toate, gândul și sufletul meu aduc un omagiu lui Dumnezeu. Mulțumesc Lui că am ajuns aici. Merg la El fără nicio incertitudine. Sunt fericit să mor pentru Hristos.”
Religiozitatea lui Vasile Voiculescu în spusele istoricului Vasile Boroneamț: „Părea că se hrănea din Spiritul Sfânt și că era un credincios extraordinar. Nu-l interesa mult mâncarea și o împărțea cu ceilalți.”
Figura, nu mai puțin sfântă, a lui Radu Gyr, „Poetul suferinței”, în cuvintele scriitorului Atanasie Berzescu: „La Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce și L-a adus lângă noi, pe rogojina contaminată de insecte, pentru a-l glorifica pe om. Știam cu toții din memorie poeziile sale și așteptam cu nerăbdare următoarea creație care ar fi putut să ne înveselească sau să ne întărească.”
Elizabeta Rizea, atârnată de păr (care i-a căzut și nu i-a mai crescut niciodată) de o agățătoare de pe tavan: „M-au bătut până la sânge cu un baston până mi-au rupt coastele și am leșinat. Îmi făceam cruce în gură cu limba, rugându-L pe Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.”
Violeta Popescu încheie capitolul într-un mod exemplar și emoționant, amintind că din anul 1990 martirii închisorilor comuniste sunt comemorați în slujbe celebrate de preoții ortodocși. Iar nouă ne încălzește inima această decizie, pentru că raționamentul pe care Boroneamț l-a pronunțat față de Vasile Voiculescu e valabil pentru toți acești eroi ai credinței: ei au reprezentat esența sublimului uman.
Pelerinajul pătrunzător și dureros printre suferințele multor inocenți este unul din aspectele relevante ale operei. Dar analiza Violetei Popescu este la gamă largă și autoarea se arată nu mai puțin profundă atunci când trebuie să măsoare cu reflecție teologică și să pună în joc tocmai calitatea propriei idei. Vorbind de Andrei Scrima (1925-2000), unul dintre cei mai acreditați teologi și ambasadori ai ortodoxiei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Popescu citează un pasaj fulminant din Jurnalul elvețian: „Comunismul este – ah! – occidentalismul dus la consecințe extreme și Occidentul e condamnat să se occidentalizeze și mai mult (…). În est, sub experiența comunistă, noi ne simțim asfixiați spiritual nu doar pentru ca eram privați de libertate exterioară, civică sau socială, dar și pentru lipsa de comuniune. Nu suntem liberi, nu pentru că nu ne putem deplasa în afara țării, așa cum am dori, ci nu suntem liberi pentru că nu putem comunica sau nu putem oferi ceea ce e al nostru și nu putem primi de la ceilalți. Acesta e motivul pentru care, în est, relațiile sunt o problemă de viață și de moarte spirituală.” Și iată comentariul semnificativ al autoarei: „În concepția creștină asupra istoriei, Scrima practică transpunerea de la deconstrucție la teodicee; în loc să facă un rechizitoriu al atrocităților la care a fost supusă istoria la umbra roșie a revoluției bolșevice, autorul suspendă prejudecățile lumii moderne și practică saltul teologic. Acest principiu îi consimte să afirme că ideologia comunistă este în esență destinată creștinismului. Cu alte cuvinte, comunismul e o ideologie care gravitează în mod fatal în jurul Evangheliei, nu pentru a o denigra, ci pentru a acționa în contrast. Această teorie ne poartă spre un alt scop al operei: examinarea proximității între o ideologie care pretindea să dea lumii o prosperitate definitivă, materială și socială și imposibilitatea de a realiza un asemenea lucru fără fundamentele morale și religioase necesare. Comunismul știe că societatea românească a trăit dintotdeauna într-o condiție de apartenență, de identitate spirituală și mai știe că va fi dificil să o extirpeze din sufletul românesc; iar atunci i se descoperă stratagema ipocrită, acel mod meschin de a oprima practica religioasă arătând, în același timp, o anumită toleranță.
Referindu-se la aceasta, Popescu scrie: „În acești ani, Partidul Comunist dorea să subordoneze Biserica, dar nu prin a o distruge, din contră, încercând să atragă de partea sa atât clerul, cât și pe credincioșii doctrinei sale, folosindu-se de toate mijloacele, de la atitudinea prietenoasă până la acte de represiune.” În mod fatal însă, conduita regimului se înăsprește, îndreptându-se către persecuție și către întemnițarea clerului, închiderea a sute de mănăstiri și expulzarea a mii de călugări și de călugărițe. În 1948, o lege a învățământului exclude religia ca obiect de studiu. În anul 1950, Biserica Ortodoxă își pierde toate proprietățile. În anii următori, regimul comunist trece de la epurarea ierarhiei ecleziastice la întemnițarea și la persecutarea masivă a clerului. Decretul anti-monahal din 1959 impune închiderea a circa 200 de mănăstiri și expulzarea a circa 4000 de călugări și călugărițe, cărora li se va adăuga îndoctrinarea umilitoare cu teoria marxist-leninistă. Tocmai în baza acestor fapte irefutabile, autoarea realizează o lăudabilă reevaluare a atitudinii lui Iustinian Marina, Patriarhul României din 1948 până în 1977, care a adoptat în mod indubitabil un comportament de colaborare cu regimul. Opiniile față de modul de operare al Patriarhului Marina creează, de decenii, două tabere opuse: specialiștii care subliniază alinierea la regimul comunist și aceia care-l identifică precum un apărător al ortodoxiei, sarcină realizată prin intermediul unei „strategii de supraviețuire” vizând protejarea Bisericii de la distrugerea completă. Practic, Patriarhul ar fi jucat rolul, cu siguranță complex, de a arăta o anumită loialitate față de regim, pentru a obține o atitudine mai blândă față de Biserică. Referitor la aceasta, Violeta Popescu adoptă o poziție clară, invitând la a acorda atenție contextului istoric și la rezultatul alegerii de a nu intra în conflict deschis cu guvernul comunist. „Problema esențială”, scrie, „era cum să facă să supraviețuiască Biserica și credința poporului, chiar și recurgând la anumite compromisuri. (…) Singura posibilitate rămasă era aceea de a încerca să salveze și să mențină, deși cu multe limite, o viață ecleziastică”. Însuși Patriarhul Iustinian a avut de declarat: „Intenția mea, pe parcursul acestui regim, este de a ține preoții în bisericile lor, pentru a celebra Sfânta Liturghie, de a nu fi arestați, pe cât posibil”. Cred că e greu să învinovățim pe cine crede că o opoziție deschisă și categorică față de regim ar fi însemnat sfârșitul Bisericii Ortodoxe Române.
Nu doar din pasajele citate, ci din întreaga istorie a României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea reiese că sistemul comunist a comis cu adevărat crime oribile împotriva individului, a maselor, împotriva moralei și a culturii, în general, dar, mai mult ca orice – și autoarea ne oferă o demonstrație evidentă – în detrimentul spiritului. Crezul comunist nu admitea nicio opoziție; ceea ce interesa regimurile est-europene era de a afirma victoria socialismului, eliminând orice tip de sistem sau de idee alternativă. Și totuși ne putem întreba încă: de ce să se extirpeze credința ancestrală a unui popor, o credință care tinde spre frăție, spre altruism, spre binele aproapelui? Violeta Popescu și cercetătorii comunismului au răspunsuri precise: regimurile totalitare din est se proclamau atee și, ca atare, trebuia să demonstreze că religia nu aducea nimic în plus crezului politic, acelui crez care ar fi trebuit să transforme o societate de exploatare a omului de către om într-o societate dreaptă, egalitaristă, liberă de orice diferență de clasă. Este scientismul, ideologia ridicată la rang de adevăr „științific”, care fundamentează dimensiunea totalitară a comunismului, care-și extinde, astfel, doctrina asupra tuturor aspectelor vieții individuale și sociale.
E confortabil să citești din paginile Violetei Popescu cum regimului comunist nu i-a reușit intenția distructivă nici măcar în anii în care persecuțiile împotriva Bisericii au fost duse la extrem. Comuniștii au avut de înfruntat un inamic mai puternic decât ei, pentru că era prezent și bine protejat în sufletul poporului român și că, de aceea, nu putea fi atins și distrus. Acest adversar curajos era credința, dragostea față de ortodoxie, o dragoste multiseculară și ontologică (existențială) pentru sufletul românesc. „În ciuda persecuțiilor suferite de poporul român”, observă autoarea, „a contextului istoric extrem de nefavorabil și a schimbărilor și a mecanismelor concepute de regim pentru a exclude rostul creștin din viață, până la urmă, credința poporului s-a dovedit mai puternică decât acțiunile regimului”. Poate că, dacă ar fi ținut mai mult cont de istoria pământului lor și de credința inerentă în spiritul românesc, ar fi știut (comuniștii) că lucrarea lor era destinată falimentului. „Românul s-a născut creștin”; așa se spune în România. Și oare cei mai mari literați filozofi și poeți români nu au insistat pe această componentă a caracterului național? „În trecut, ortodoxia a fuzionat cu tradiția și cultura română, așa că Biserica și românismul revendică o identitate unică.” Așa scrie Popescu și nu poate fi pronunțat un adevăr mai clar față de această simbioză.
Într-o manieră foarte înțeleaptă, opera se încheie cu figura lui Ion Bria (1929-2002), teologul care a avut un rol determinant în a face cunoscută ortodoxia la nivel european și mondial și care a contribuit, ca puțini alții, la Mișcarea Ecumenică, având diferite sarcini în Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Autor a sute de studii și articole dedicate poziției ortodoxiei românești în actuala Europă, Ion Bria a sintetizat distanța incomensurabilă dintre comunism și credința ortodoxă a românilor în cuvinte devenite, pe bună dreptate, celebre. După ce a pornit de la premisa că Biserica nu poate fi redusă ori căutată printre cei ce „au pierdut discernământul politic și moral” colaborând cu regimul comunist, Bria scrie: „Mai degrabă, se poate spune că regimul comunist în România a pierdut în realizarea ateismului organizat datorită milei ortodoxe, nu celei laice”. Este o afirmație, comentează oportun Violeta Popescu, care putea să vină doar de la un teolog „care dintotdeauna a perceput misiunea Bisericii în strânsă legătură cu viața liturgică a acesteia” și care „prin cuvântul și opera scrisă a încercat mereu să unească doctrina cu practica misionară, demonstrând o mare capacitate de sinteză”.
Există scriitori de la care nu cerem speculații îndrăznețe și concepte elaborate, ci scrupule și claritate, astfel încât să ne conducă la esența cunoașterii, la înțelegerea unui adevăr posibil, chiar și incomod, șocant, dureros; Violeta Popescu e unul dintre acești scriitori. Dar meritele sale sunt cu mult peste o producție literară deja consistentă. Pentru că, datorită muncii neobosite de mediatoare și de proprie misionară culturală adevărată, Violeta lucrează activ pentru a-și proiecta viziunea în realitate, dând dreptate lui Nicolae Steinhardt, care scria în Jurnalul fericirii: „Vii sunt aceia care își concretizează ideile în fapte, care dau înfățișare cuvintelor spuse, care pun pe plan existențial conceptele și fanteziile planului ideatic”. Este cel mai bun mod de a face să devină contagios tot ceea ce ne privește pe noi toți, ca să înțelegem ceea ce am fost, unele erori comise și faptul că nu vrem să le repetăm. Nu putem decât să-i mulțumim autoarei pentru că ne-a ajutat să facem un pas înainte în această direcție.
Armando Santarelli.
Traducere din limba italiană, prof. Elena Delia Dumitrică