„POVESTE DIN VOINEȘTII COVASNEI” este titlul noii cărți semnată de profesor Florentina Teacă. Cartea a apărut de curând la Editura Eurocarpatica și este încă un elogiu adus Voineștiului, care el însuși este o poveste scrisă de-a lungul timpului de oamenii locului. Oameni care l-au înnobilat încrustând pași pe cărările munților, lacrimi și dor în șopotul izvoarelor, speranțe în zborul păsărilor, ori rugăciuni șoptite în jurul focului în nopți de ger cu lupi urlând la lună. Un destin încercat – cel al românului legat de inima locului păstrând cu sfințenie în sânul familiilor, obiceiuri și tradiții din moși-strămoși, pe care autoarea le detaliază cu răbdarea femeii care coase pentru cei dragi, ii. Fiecare cuvânt scris este o lacrimă încărcată de duioșie pentru cei care au fost, au trudit, au zidit ce alții au năruit. Au îndurat, dar de portul românesc, de românism, nu s-au lăsat! Căci românismul este izvorul nesecat din care au sorbit ca dintr-un sân de mamă, atunci când le-a fost preaplin amarul. Le-a fost pavăză, scut și avânt, încă de pe vremea cotropitorilor, când și păsării îi era teamă să-și înalțe trilurile în zbor.
„Mi-am imaginat „Povestea din Voineștii Covasnei” ca o călătorie în timp, în vremurile de demult, când viața decurgea altfel. Sufletul poporului nostru se caracterizează printr-o dualitate ancestrală – agricultorul şi păstorul. Deosebirile vin din modul şi mediul de viaţă; sociologul Traian Herseni spunea: „Viaţa ciobănească nu cunoaşte felul de trudă trupească a plugarului, munca grea a câmpului, mărginirea la o bucată oarecare de pământ, peste care trebuie să se aplece mereu, în înţelesul adevărat al cuvântului, arându-l, săpându-l, culegându-l. În schimb, nici viaţa de sat nu cunoaşte greutăţile păstoreşti, deşi par a fi puţine, alergătura, ploile, furtunile, asprimile muntelui şi lupta directă cu sălbăticiunile. Stâna nu cunoaşte sărbătorile, praznicele, petrecerile; satul nu cunoaşte răgazul, hoinăreala şi gândurile slobode.” Aşadar, în esenţa lui, sufletul românului este ca o frânghie împletită din două părţi: – sufletul plugarului – multă aşezare, multă chibzuinţă, multă trudă, mai degrabă supunere şi resemnare; – sufletul ciobanului – mult patos, mult dor, multă nevoie şi ştiinţă de a se descurca în locuri străine, îndepărtate de sat sau de locurile de baştină, multă râvnă, mai degrabă rebel. Aceste din urmă calităţi îi caracterizează pe ciobanii din Voineștii Covasnei. Și asta am vrut să transmit prin cartea mea.”
Așa își justifică autoarea Florentina Teacă apariția cărții „Poveste din Voineștii Covasnei” care doar pare o carte de povești frumos ilustrată de Alexandrina Cășunean Vlad care „s-a implicat trup și suflet în acest proiect”. După dedicația de la începutul cărții „lui Alex, cu drag”, bunăiesc că este vorba despre nepotul domniei sale, căruia vrea să-i lase o mică avere de o valoare inestimabilă. Căci cuvântul și ceea ce transmite el, are o valoare care nu se deteriorează, ci crește odată cu vechimea lui. Și chiar dacă trecem printr-o perioadă de tranziție, în care nimic nu pare să mai aibă valoare, poate nepoții nepotului, citind, vor lăcrima și vor avea aceeași pornire ca autoarea. …Și căutând fotografii vechi, vor descoperi că au mai rămas multe de spus despre Neamul Voineștenilor, iar firul nevăzut care o leagă pe autoare de strămoși, își va continua torsul în oftatul nopților, ori în sărbătoarea zorilor.
Pornind pe drumul celor „cinci sute spre șașe sute de oițe cuminți”, așa cum începe cartea, refacem un drum din prezent înapoi, în trecutul lăsat celor de azi, din vorbă în vorbă. Povestea este o înnădire de amintiri frumos conturate de pana măiastră a autoarei. Cartea de față, ca și celelalte scrise de profesor Florentina Teacă, este un mic tezaur folcloric al locului. „Poveste din Voineștii Covasnei” nu este una individuală, ci una colectivă. Fiecare se va regăsi, sau va regăsi pe cineva drag în copilul, ciobanul, părintele, bunicul care parcurge traseul care pare să înceapă dinspre Marea cea mare, străbătând Dobrogea, trecând Dunărea „să răzbată către Întorsura Buzăului, spre Covasna.” Drumul parcurs cu oile pe timp de vară, bătuți de vântul toamnei, ori în fulguitul neastâmpărat al iernii, este firul nevăzut pe care ne invită autoarea să-l urmărim și singuri să tragem concluziile, fiecare după propria înțelegere.
Citind, descoperim nu doar obiceiuri și tradiții, ci și felul cum trăiau, cum erau îmbrăcați oamenii, cum gândeau, înțelepciunea cu care înfruntau îndărătnicia vremii, ori a vremurilor. Cum erau împodobiți câinii…„mocăniți” cum îi numește autoarea; (un cuvânt nou dat după mocani – locuitor (român) din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei), care posedă turme de oi. – Alăturarea celor doi termeni, mocani –ciobanilor, mocăniți – câinilor, arată strânsa legătură dintre cei doi. O prietenie cunoscută din cele mai vechi istorii și rămasă intactă până în zilele noastre, care are la bază cea mai copleșitoare trăsătură, capacitatea câinilor de a dărui, de a iubi fără să obosească. Prieteni pe care autoarea îi descrie cu mare drag: „Mocăniți: arși pe bot, coada și câte o ureche scurtate, zgarda cu țepi de gât; ursuzi cei bătrâni, cu șagă cei tineri.”, și cu tot acest fel al lor de a fi, mereu la datorie, să-și apere sau să-și sprijine stăpânul la nevoie.
Dar în centrul poveștilor nu stau doar câinii, ci și oile atât de dragi păstorilor. Din dialoguri, citite cu atenție, se desprind nu doar învățăminte, ci și îndemnuri. Așa aflăm că: „Oaia mănâncă din mers (…) că de stă pe loc îi putrezește copita! Nici norii, nici stelele, nici oamenii nu-s făcuți să zăbovească, mereu trebuie să trudească: să facă ploaie, să facă noapte, să facă bine…” Să facă bine… În zilele noastre, ce dimensiuni mai are binele, când totul pare doar un schimb? Dacă fiecare dintre noi s-ar jertfi puțin pentru binele colectiv, starea zilei ar fi alta. Jertfa de sine nu este altceva decât o altă față a iubirii. Este acea „forţă de dăruire şi comunicare, al cărei izvor îmbelşugat şi pururi curgător e iubirea.” Florentica Teacă este un izvor de dăruire și comunicare, nu doar prin cărțile pe care le scrie și prin care ne comunică starea ei de suflet înrădăcinată aici, pe aceste melaguri, nu pe alte coclauri; ci și prin activitățile pe care le inițiază și cărora li se dedică în totalitate alături de tinerii cărora le arată calea cea dreaptă. Calea spre adevărul din adâncul acestor locuri, transmițându-le dragostea care nu se strigă pe străzi, ci se coace încet ca un fruct în suflete atinse de duhul ei sfânt, dragostea de Țară.
Aceeași dragoste o mână de fiecare dată să taie nopțile, orele de neliniști și nesomn cu pana, pentru a lăsa în urma ei, semne istorice de necontestat. Toată colecția de cărți care-i poartă semnătura, are la bază jertfa de sine îngemănată cu jertfa celor care au fost, cei care mai sunteți, pentru ei, generațiile care vor veni. Pentru a ști cine au fost, de unde vin, de ce le aleargă prin sânge dorul de ducă pe coline, ori pe luncă, sus în vârful muntelui, ori pe culmea cerului.
Cartea „Poveste din Voineștii Covasnei” este și una educativă, dar nu una care impune prin rigori, ci care fascinează prin scene desprinse parcă din basme. Care creează impresia că stai cu străbunii la gura sobei și în trosnetul lemnului se deapănă istoria locului. „Totu-i drum și numai drum” din istorii până acum. „Din vechiul lut bătut de ploi și vânt, Ciobani cu iarna în barbă, cu ploaia în gene, cu vântul în plete.” înfruntând când urletul lupilor, când umbletul ursului în vuietul nopților lungi cât o zi de post într-o iarnă prea aspră, așa cum le-a fost destinul. Nu doar al bătrânilor, ci și cel al feciorilor și al copiilor care au gustat „ din dulceața și din greul ciobăniei.”
Telefoanele, laptopul sau jocurile de pe internet din zilele noastre, sunt înlocuite cu jocurile copilăriei petrecute în natură. Acolo unde într-o coastă de deal, la umbra unei păduri, copiii inventau jocuri, strategii de luptă menite să le întărească încrederea în forțele proprii. Faptele eroice ale înaintașilor, povestite, recitate, ori cântate de bătrâni, fiind cele care i-au influențat și au trezit spiritul temerar al micilor eroi din povestirea noastră. O altfel de educație, în care, datoria de a apăra ce li s-a lăsat, deși pare o joacă de copii, este un exercițiu de strategie pentru adultul de mâine.
„De-a buzduganele” în Cetatea Zânelor este o istorisire care copiază scene ale românilor cu turcii conduși de Dan Buzdugan – viteazul căpitan de oaste al lui Mihai Vodă. Este emoționantă prestația micilor protagoniști care pentru scurt timp uită de ce sunt acolo, își iau rolul în serios și luptă până rămân fără vlagă. Obosiți, dar fericiți de victorie, copiii își amintesc de oi. Dar oile sunt acolo. Îi așteaptă cuminți. Ochii lor mirați privesc cu duioșie la micii voinici întorși victorioși dintr-o luptă imaginară. A mai trecut o zi de osândă în care oasele s-au călit cu o lovitură primită mai în serios, mai în glumă. Căci curajul, cum se deduce din atitudinea lor, se capătă învingând temeri mai mari ori mai mici, într-o luptă corp la corp până înserarea se răstoarnă peste ei, amintindu-le că-s lihniți.
Dintr-un astfel de spațiu idilic, nu aveau cum să lipsească sărbătorile, căci omul mai trebuie să-și tragă și sufletul. Așa aflăm de vestita Sântilie care ne bucură sufletele până în zilele noastre. Este descrisă așa de frumos, că nu pot să nu citez întreg fragmentul: „se întâlneau cu rudele din satele din jur, chiar cu unele de peste munți, din Vrancea; se încingeau jocuri de sărea praful și vuiau locurile de cântece; se luau flăcăii la trântă ori se întreceau la ridicat pietre ce numai cu căruța puteau fi aduse acolo; se făgăduiau dragostele între tineri; se juca rolul de-a nunta: cu miri, nași, vornic și nuntași închipuiți. Era și târg: veneau români cu caș și brânză, cu lână, cu felurite unelte din lemn. Veneau și sașii cu fierătanii și pălării. Veneau din Regat cu țesături și mirodenii. Era singura dată în an când copiii mâncau zaharicale – mare sărbătoare era!”
Nu rebuie să uităm dorul…dorul care este o trăsătură specifică românului. Dorul, acest sentiment atât de greu de definit. O măcinare de sine cu sine, o duioșie imensă dusă de cele mai multe ori până la lacrimi, în care inima pare că se topește de acel ceva…Dor care pe unii îi dărâmă, pe alții îi întărește, le dă puterea și răbdarea de a rezista, cu gândul la cea dragă, așa cum s-a întâmplat de nenumărate ori pe crestele acestor munți care ne înconjoară, pe dealuri, prin văi. Este, cred, sentimentul cel mai plimbat. Cel care a cutreierat lumea în lung și în lat, nevăzut, neștiut, ca o rugăciune, purtată în suflet, ori ca buchetul de busuioc agățat la icoană.
Sunt menționate biserica, preotul, care au jucat un rol important în formarea tineretului prin învățăturile transmise de la suflet la suflet, nu pe tablete, telefoane și internetul care azi ne invadează spațiul. Ce văd astăzi copiii noștri la televizor, este departe de ceea ce ar trebui să-i motiveze, să le deștepte sentimentul patriotic. Cu atât mai mult cu cât în ultima vreme se vorbește de românism ca de o boală. Am avut curiozitatea să văd, la o căutare pe google, care este definiția românismului. Așa am aflat că el a fost introdus în vocabularul limbii române în 1858 de către Vasile Alexandrescu Ureche, și că poate să însemne „dezvoltarea conștiinței de a vorbi o aceiași limbă și de a avea origini comune la vorbitorii limbii române ”. Definit în linii generale „ca un sentiment cultural național al acelora dintre români care se consideră patrioți”, românismul zilelor noastre este mult mai mult de atât.
Aș îndrăzni o interpretare personală, inspirată după citirea acestei cărți, pornită chiar de la titlu. Românismul este povestea poporului român scrisă de-a lungul anilor cu sudoarea frunții și cu literele de sânge. Este istoria eroilor îngropați în acest pământ pentru ca el să fie liber și unit sub o singură Românie. Apoi, să nu uităm de lacrimile mamelor, fiicelor, ale soțiilor, care au doinit în urma lor până lanurile s-au umplut de galbenul spicelor. În cinstea lor, se umplu și azi hambarele de aurul strălucitor din care femeile frământă o pâine de dor, pe care împărțind-o, nu cu pâine ne hrănește, ci cu trupul lor. Al celor care n-au știut ce-i odihna, nu și-au permis să le fie teamă, nici foame, nici frig, fie că au fost soldați, ciobani, ori simpli țărani. Nu și-au îngăduit să stea de taină decât în rugăciuni cu Bunul Dumnezeu, înălțându-și ochii spre albastrul cerului, unde au găsit din când în când îndurare. Jertfa colectivă a celor din Voinești și a românilor de pe cuprinsul acestei Țări, face diferența dintre noi și alte popoare. Pământul acesta este sfințit cu sânge, lacrimi și sudoare, nu cu vin. Este sfințit cu suferința trecută prin focul iadului. Foc care a întărit credința și spiritul Neamului Românesc, care mai ales la sat, el, spiritul, a reușit să se înalțe deasupra tuturor nelegiuirilor vremurilor. L-a călit. A făcut din el o forță de nestrămutat. Pentru că puțini sunt țăranii care să-și lase casa părintească, ori cea ridicată cu brațele lui, și să plece în lume la cules iluzii. Țăranul e legat de pământul lui, cum e copilul de cordonul ombilical. E felul lui de a trăi, de a respira, de a fi…
Nici despre autoarea cărții, Florentina Teacă, nu pot spune că este altfel. Prin cercetările pe care le face, se simte fără drept de a contesta, legătura ei cu această zonă care este ca un munte de aur. Oricât ai săpa, în adâncul lui, zăcămintele sunt inepuizabile și ele vorbesc despre identitatea națională: limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer. În care fiecare păstor, țăran, fiică, fecior plămădiți din răgazul trudei, poartă plânsul lutului – istoria acestui neam îndelung încercat, cercetat – de la care noi, care doar la sărbători venim să vă vedem, avem de învățat ceea ce în nebuloasa societății de la oraș se pierde ușor…Să-ți iubești Neamul și Doina! Straiul și fapta! Dreptatea și Țara și niciodată uitării să nu le lași.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Mihaela Aionesei -Târgu Secuiesc
