Problematica romano-catolicilor din Moldova cunoaşte prin intermediul volumului de faţă o abordare interesantă, urmând o perspectivă aparte, aceea a analizei presei de limbă maghiară din România şi Ungaria, în mod deosebit din judeţele Harghita şi Covasna, într-un areal temporal generos, marcat de anii 2002-2017. Autorul – domnul dr. Ioan Lăcătuşu – este o personalitate recunoscută în sud-estul Transilvaniei (care şi-a pus întreaga viaţă „în slujba românilor din Arcul Intracarpatic”), sociolog, arhivist, muzeograf, publicist, editor, cu o activitate (profesională, civică, publicistică, de cercetare, culturală) de excepţie. Acest volum se adaugă altor numeroase articole, studii şi cărţi publicate de-a lungul timpului.
În paginile acestui volum, autorul adună o serie de materiale publicate pe baza sintezelor documentare elaborate de Centrul European de Studii Covasna-Harghita, în urma monitorizării presei maghiare din România şi Ungaria. Sunt valorificate astfel, pentru publicul de limbă română, o multitudine de texte, selectate din mass-media de limbă maghiară, grupate tematic, referitoare la problematica romano-catolicilor din Moldova. În toate aceste texte, publicate în mass-media maghiară, se vorbeşte de „ceangăi”, încadraţi de către semnatari într-o imaginară minoritate etnică trăitoare în Moldova. Trecutul, prezentul, chiar viitorul membrilor acestei comunităţi a romano-catolicilor din Moldova, sunt analizate în respectivele texte, subsumate fiind unui nume folosit (în mod premeditat) cu evidente conotaţii etnice – „ceangău”. Şi, pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, sunt folosiţi şi alţi termeni: „ceangău-maghiar” respectiv „maghiar-ceangău”.
Meritul acestui volum semnat de domnul dr. Ioan Lăcătuşu este potenţat de faptul că, fără redactarea acelor sinteze din mass-media de limbă maghiară, ele ar fi rămas necunoscute cercetătorilor români, celor care nu cunosc limba maghiară, dar care sunt interesaţi de problematica romano-catolicilor din Moldova.
Făcând încă o dată recurs la istorie, trebuie să reamintim şi în această prefaţă faptul că este incorectă încadrarea romano-catolicilor din Moldova într-o minoritate etnică şi, implicit, că este injustă folosirea sintagmei „ceangăi-maghiari” (ca etnonim) la adresa lor, că putem plasa această comunitate (parte componentă a naţiunii române) doar în categoria unei minorităţi confesionale.
Mesajul numeroaselor texte din presa maghiară, publicate în acest volum, ne întăreşte convingerea că, deşi faptele istorice, coroborate cu argumente lingvistice, etnografice, sociologice, antropologice etc., privitoare la catolicii din Moldova, au fost deja subliniate (în numeroase rânduri) în mediul ştiinţific, totuşi, se impune să facem apel la ele, asemenea lui Goethe, care spunea odinioară, într-un mod atât de sugestiv, că „e nevoie ca adevărul să fie mereu repetat, pentru că şi eroarea e susţinută şi propovăduită mereu”.
De unde a pornit interesul părţii maghiare pentru comunitatea catolicilor din Moldova şi de ce se vorbeşte şi astăzi (inclusiv în mass-media maghiară) de o minoritate etnică a „ceangăilor” în spaţiul moldav? În sinteză, această preocupare a maghiarilor faţă de catolicii din Moldova a pornit de la un preot secui (pe numele său Zöld Péter) care, refugiat fiind în Moldova (în urma evenimentelor de la Madéfalva-Siculeni din 1764), îi numeşte pe catolicii din spaţiul moldav cu sintagma „ceangăi-maghiari”, făcând astfelo inovaţie lingvistică prin alăturarea a doi termeni: ceangău (folosit în Transilvania) şi ungur (folosit la adresa catolicilor moldoveni cu sensul de locuitor venit din Ţara Ungurească, cum mai era denumită Transilvania), raportând noul termen la o comunitate clar definită (aceea a romano-catolicilor din Moldova) şi creând în acest fel „un fals etnonim” şi implicit „o falsă problemă etnică” în Moldova.
Pornind de aici şi promovându-se în mod greşit termenul „ceangău” ca nume etnic la adresa catolicilor din Moldova, au fost căutate ani la rând (demersurile continuând şi în zilele noastre) dovezi cât de cât convingătoare privind originile unei presupuse etnii a „ceangăilor”, travaliu care nu putea duce, în mod evident, decât la concluzii controversate. La fel de controversate au fost, pe lângă cele istorice, şi abordările lingvistice, etnografice, folclorice privindu-i pe „ceangăii din Moldova”. Începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea, cercetările privitoare la „ceangăi” tind să aibă o „voce comună”, analizând această comunitate ca pe o minoritate etnică maghiară.
Vorbind de o etnie a „ceangăilor”, cercetătorii maghiari au neglijat însă faptul că spaţiul originar al termenului „ceangău” a fost în sud-estul Transilvaniei, o zonă marcată de puternice interferenţe etnice şi culturale, care au favorizat în Evul Mediu şi apariţia „fenomenului ceangău”, într-o directă legătură cu „secuizarea românilor”, cu ceea ce renumitul lingvist I.I. Russu a numit la un moment dat – „procesul de secuizare” a românilor.
Deloc întâmplător, termenul „ceangău” derivă dintr-un cuvânt maghiar, „csáng”, întâlnit şi în variante precum „csángani”, „csángódni”, „elcsángódni”, având înţelesul de „străin”, „înstrăinat”, arătând deci o însuşire, o calitate, fiind cu alte cuvinte un nume calitativ şi nu unul etnic. Acesta a fost folosit, fireşte, de către membrii unei comunităţi vorbitoare de limbă maghiară, adică de secui, pentru a-i desemna pe membrii unei comunităţi care nu era formată din secui (adică pe românii băştinaşi, aspiranţi la calitatea privilegiată de secui).
Deşi, la stabilirea secuilor în sud-estul Transilvaniei, într-o zonă locuită deja de puternice comunităţi româneşti autohtone, regalitatea arpadiană a plasat cele două comunităţi pe un plan de egalitate, în virtutea unor atribuţii militare, politice, economice (care le defineau statutul în sistemul politic al statului de atunci), ulterior, odată cu instaurarea regalităţii angevine, se va manifesta un proces de asimilare, de secuizare a românilor, care îşi vor pierde treptat „drepturile, libertăţile şi privilegiile” avute şi recunoscute anterior. În condiţiile în care secuizarea avea loc la nivel individual (neputând deveni secui decât cel ce făcea dovada prestării unui serviciu în schimbul obţinerii acestei calităţi), şi termenul „ceangău” era raportat tot la individ şi nu la o comunitate anume (individul fiind cel ce primea acest nume calitativ). Întrucât nu toţi „ceangăii” se puteau ridica la un statut social, economic, la un rang militar ori politic care să le permită consemnarea în documente, nici menţionările exprese ale termenului „ceangău” nu sunt decât foarte puţine. Toate însă, deloc întâmplător, sunt patronime.
Astfel, prima atestare apare într-un document din 8 iunie 1443, unde se vorbeşte de Iliaş Şanga, căruia domnul Moldovei de atunci (Ştefan al II-lea) îi dăruieşte o serie de proprietăţi. Originea transilvăneană a acestuia este probată de numele Şanga pe care el (ori ascendenţii lui) nu-l puteau primi decât acolo, în condiţiile arătate anterior. Dintre consemnările cunoscute în Transilvania, amintim aici doar un document din 1560, unde se vorbeşte de Andrei Ceangăul (Csángó András).
Conotaţiile etnice ale termenului „ceangău”(precum şi extinderea folosirii acestuia la nivelul unei comunităţi) vor fi posibile mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea (prin inovaţia lingvistică a preotului secui Zöld Péter), într-un alt spaţiu geografic, în Moldova. Comunitatea care va „beneficia”de inspiraţia preotului Zöld Péter va fi (din păcate) aceea a catolicilor din Moldova, ai căror strămoşi emigraseră din Transilvania (din motive politice, economice, sociale, religioase, militare), în valuri succesive, timp de câteva secole.
Aceste emigrări din Transilvania erau în plină desfăşurare chiar în perioada în care poposea în Moldova preotul secui Zöld, el însuşi un emigrant (prin urmare, parte a acestui fenomen). Marea majoritate a emigranţilor ardeleni stabiliţi în Moldova de-a lungul timpului au fost români, fenomenul migraţionist fiind, de altfel, cunoscut la un moment dat sub numele de „profugium Valachorum”. Iată cum istoria catolicilor din Moldova este strâns legată de istoria românilor din Transilvania în general, din sud-estul Transilvaniei în special.
Că a fost greşită atât folosirea termenului „ceangău” ca nume etnic, cât şi extrapolarea acestuia la adresa întregii comunităţi catolice din Moldova, ne este dovedită şi de faptul că locuitorii romano-catolici nu l-au adoptat şi nu s-au numit pe ei înşişi niciodată „ceangăi”. În mod consecvent, catolicii din Moldova au perpetuat de-a lungul vremii acea realitate, constatată odinioară de către principele Dimitrie Cantemir, care menţiona în lucrarea sa Descriptio Moldaviae că „ei se denumeau catolici atât după neam cât şi după religie”.
Din nefericire, mediatizarea problemei „ceangăilor” din Moldova va continua, cu serioase implicaţii, inclusiv la nivel identitar. În această privinţă, în anul 2002, într-un studiu istoric de specialitate, am publicat o analiză de ansamblu asupra fenomenului identitar al catolicilor din Moldova. Adăugăm aici şi o altă cercetare ştiinţifică privind identitatea catolicilor din satele judeţului Bacău, realizată de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională CURS, din cadrul Universităţii Bucureşti, tot în 2002. Cercetarea sociologică generală a beneficiat şi de un „studiul istoric preliminar” referitor la romano-catolicii din Moldova (publicat ulterior, în anul 2011), întocmit de către noi, care a avut la bază materialul publicat anterior, în anul 2002, menţionat, de altfel, ceva mai sus.
Din fericire, perspectiva românească asupra originii catolicilor din Moldova se afirmă, la început timid, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, secolul următor (al XX-lea) aducând deja şi câteva lucrări în acest sens.
În acelaşi interval de timp, catolicii înşişi îşi afirmă în spaţiul public loialitatea faţă de ţară, probând-o totodată prin participarea lor la toate evenimentele care au jalonat devenirea istorică a României moderne şi contemporane, la toate războaiele care au avut loc de-a lungul vremii, foarte mulţi dintre ei jertfindu-se pe altarul Patriei. În această privinţă, trebuie să menţionăm că numărul Eroilor catolici care şi-au dat viaţa pentru Ţară este unul impresionant. Mărturie peste timp a acestui sacrificiu suprem sunt monumentele eroilor existente în satele catolicilor din Moldova, ridicate de urmaşi ca un prinos de cinstire a jetfei înaintaşilor.
În condiţiile permanentei revendicări (venite din afară) a „ceangăilor” ca o comunitate maghiară, precum şi a promovării unor stereotipuri precum: „catolic = ungur” respectiv „ortodox = român”, se constată, printre altele, manifestarea unei anumite alterităţi a romano-catolicilor în societatea moldovenească a secolului al XIX-lea. Pentru autorităţile româneşti ale vremii, soluţia era integrarea cât mai rapidă a catolicilor prin şcoală, biserică, cultură. Tot atunci apar şi unele demersuri privind recunoaşterea lor ca „pământeni”, statut consfinţit ulterior, în Constituţia României din 1866.
În acest sens, catolicii din Moldova datorează mult lui Mihail Kogălniceanu, cel care depune (la mijlocul secolului al XIX-lea) eforturi considerabile în vederea recunoaşterii unui statut de egalitate a catolicilor în raport cu ortodocşii, reuşind practic să redefinească percepţia oficială asupra credincioşilor români de confesiune catolică, dezvăluind drepturile lor imanente în virtutea statutului de autohtoni. A fost un pas foarte important în eforturile privind acordarea de drepturi civile şi politice catolicilor, chiar dacă în acele vremuri exista o puternică opoziţie ortodoxă.
Mihail Kogălniceanu, care nu pune la îndoială etnicitatea românească a catolicilor din Moldova, a fost cel care a înscris drepturile acestora în „Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova” unde, la punctul 25, se consemnase faptul că „peste 50 mii români sunt catolici. Până acum guvernul nu s-a ocupat nicidecum de educaţia atât morală, cât şi religioasă a lor … Este dar neapărată trebuinţă ca şi aceşti fii ai patriei să tragă parte din folosurile publice”, iar la punctul 26 se notase: „Astăzi numai ortodocşii cred a avea drepturi politice, dritul de a stăpâni moşii etc. Istoria şi actele publice ne dovedesc însă că, în timpurile dinainte, şi catolicii se folosia de asemine drituri … Drepturile politice, şi aceasta o cere epoca, trebuie, dar, date la toţi românii de lege catolică…”. Acelaşi mare om politic şi istoric român cerea în 1857 (în Adunarea ad-hoc a Moldovei) drepturi pentru pământenii catolici care „în cea mai mare parte” erau „adevăraţi români de origine”.
Lupta catolicilor din Moldova pentru drepturi civile şi politice va continua şi după 1859, fapt dovedit în ultima perioadă şi de analiza fenomenului emancipării acestora (ca parte a modernizării societăţii româneşti) pe mai multe niveluri: social, economic, politic, educaţional, cultural. Astfel, la nivelul emancipării social-economice, catolicii din Moldova au beneficiat de efectele reformei agrare din 1864, ca ţărani luptând pentru a li se recunoaşte calitatea de cetăţeni români cu drepturi şi îndatoriri egale, participanţi activi la construcţia naţională. Cu toate că au fost conştienţi întotdeauna de faptul că emanciparea presupune drepturi (civile şi politice), iar drepturile cer îndatoriri, acţionând în consecinţă, membrii acestei comunităţi au fost însă privaţi şi de o serie de drepturi politice, de exemplu în privinţa legislaţiei electorale, în condiţiile în care criteriile esenţiale ale antrenării „individului-cetăţean” în viaţa politică erau averea, gradul de învăţătură şi de cultură. Prin urmare, pentru că în secolul al XIX-lea şcoala trebuia să fie un instrument de propagare a limbii şi a culturii, iar emanciparea culturală reprezenta o premiză esenţială a emancipării sociale şi politice, am dezvoltat recent (într-un studiu de specialitate) importanţa acestora şi în cazul catolicilor din Moldova.
Între 1859-1918, eforturile privind recunoaşterea pentru locuitorii catolici din Moldova a calităţii lor de cetăţeni români, pe de o parte, a identităţii româneşti asumate şi afirmate de către aceştia, pe de altă parte, nu au fost deloc uşoare. Cu toate acestea, rezultatele luptei catolicilor din Moldova pentru drepturi civile şi politice au fost cu adevărat remarcabile, fapt reliefat, de altfel, şi într-un studiu ştiinţific recent.
Din păcate, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sunt răspândite idei extremiste, şovine, xenofobe la adresa catolicilor din Moldova (inclusiv în presa vremii), fiind consideraţi „unguri, maghiari, ceangăi” chiar de către autorităţile statului român. Mai mult, după intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în vara anului 1944, Comandamentul rus din Bacău şi-a manifestat intenţia de a-i deporta pe locuitorii catolici din Moldova în Uniunea Sovietică, sub pretextul „că ar fi unguri”. În acele vremuri tulburi, doar scrierile (în care îşi expunea punctul de vedere privitor la originea catolicilor din Moldova şi românitatea acestora) Superiorului Provincial al Franciscanilor Minori Conventuali din Moldova (pr.dr.Iosif Petru M. Pal), precum şi intervenţiile Nunţiului Apostolic din România (Mons. Andrea Cassulo) au aplanat oarecum situaţia tensionată, creată artificial.
După instaurarea regimului comunist, locuitorii catolici din Moldova sunt foarte repede încadraţi de către noul regim în categoria unei „minorităţi etnice”, sunt presaţi de către autorităţi pentru a se declara „maghiari”, fiindu-le deschise chiar şcoli cu limba de predare maghiară, demers considerat la vremea respectivă ca fiind unul necesar, venind „în sprijinul dezvoltării culturale a minorităţilor naţionale” şi reflectând „profundul democratism al orânduirii noastre socialiste”. Catolicii din Moldova au rezistat însă presiunilor, cerând înlocuirea şcolilor maghiare cu şcoli româneşti, afirmându-şi cu un curaj remarcabil pentru acele timpuri identitatea românească.
După evenimentele din 1989, comunitatea catolicilor din Moldova „a beneficiat” de o accentuare nu doar a interesului în plan ştiinţific din partea cercetătorilor maghiari, ci şi, în plan oficial, al statului maghiar, în ambele discursuri, de specialitate, respectiv politic, problema identităţii ocupând un loc central, vorbindu-se în spaţiul public în mod constant de „asimilarea grupului etnic al ceangăilor din Moldova”.
În mod paradoxal, deşi membrii comunităţii romano-catolicilor din Moldova îşi afirmă identitatea românească, această identitatea asumată le este înlocuită de o artificială identitate dorit impusă de organisme din afara comunităţii, prin intermediul impunerii, cu largul concurs al autorităţilor statului român, a orelor de limbă maghiară în şcolile din satele catolice ale judeţului Bacău, prin aducerea de profesori maghiari din Ungaria sau din Transilvania. Acest demers reprezintă practic „o nouă maghiarizare” a catolicilor din Moldova.
Am mai spus-o de nenumărate ori, o repetăm şi aici încă o dată, nu putem vorbi de o minoritate etnică a „ceangăilor” din Moldova, ci de o „minoritate religioasă” a romano-catolicilor din Moldova. Numeroase argumente istorice, lingvistice, etnografice, sociologice, antropologice, lingvistice, genealogice etc., relevă apartenenţa acestora la poporul român, iar „necunoașterea tuturor acestor repere identitare duce la deturnarea identităţii acestor cetăţeni români şi europeni în egală măsură”.
Pentru romano-catolicii din Moldova, cunoaşterea propriei istorii a reprezentat un ideal dorit cu ardoare, fiind totodată şi un factor deosebit de important în afirmarea identităţii. Însă trecutul comunităţii trebuia nu doar cunoscut (după ce fusese în prealabil atent cercetat pe baza izvoarelor istorice), ci şi prezentat într-o lumină adevărată, ştiut fiind că istoria nu este doar „învăţătoare a vieţii” ci şi „lumină a adevărului”. Nu de puţine ori, pentru catolicii din Moldova, discursul istoric a fost totodată şi un discurs legitimant. Nu a fost un caz singular, desigur, popoare şi naţiuni întregi legitimându-şi existenţa, de-a lungul timpului, cu ajutorul istoriei.
După 1990, în cadrul democratic existent în România, Excelenţa Sa Petru Gherghel (episcop romano-catolic de Iaşi) a iniţiat şi susţinut un proiect ştiinţific de anvergură privind studierea satelor catolice din Moldova, bazat pe cercetări multidisciplinare (arheologice, istorice, etnografice, antropologice, lingvistice, sociologice etc.), întreprinse de specialişti, multe dintre ele valorificate ulterior printr-o serie de articole, studii şi cărţi.
În anul 1999, prin decret episcopal, a fost creat şi un „Departament de cercetare istorică”, în cadrul Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, care coagulează eforturile cercetătorilor (membri sau colaboratori), editând şi o revistă de specialitate. Un alt fapt îmbucurător a fost şi acela că, în cadrul amplului proiect ştiinţific iniţiat, sprijinit şi binecuvântat de PS Petru Gherghel, un loc important l-a ocupat „cercetarea monografică a satelor catolice din Dieceza de Iaşi”, demers concretizat într-un frumos buchet de monografii locale care au văzut deja lumina tiparului.
Momente importante care au jalonat în ultimii ani eforturile maghiare privitoare la „protejarea minorităţii ceangăilor din Moldova” au fost reflectate în mass-media maghiară, regăsindu-se fireşte şi în volumul de faţă. Iată de ce această carte a domnului dr. Ioan Lăcătuşu este atât de actuală şi de necesară în acelaşi timp. Găsim în textele selectate cu grijă de domnul dr. Ioan Lăcătuşu unele sintagme-cheie precum „Ţinutul Secuiesc” ori „Ţinutul Ceangăiesc”, promovate în mod premeditat de către mass-media maghiară (atentă la astfel de detalii), în directă legătură cu extinderea sferelor de influenţă maghiare dincolo de graniţele aşa-zisului „Bazin Carpatic”. Înţelegem astfel mai bine de ce este acordată în presa de limbă maghiară atâta atenţie faţă de problematica romano-catolicilor din Moldova, de ce li se spune „ceangăi”, de ce sunt încadraţi într-o „minoritate etnică a ceangăilor” care trebuie neapărat „salvată” de la o pretinsă asimilare.
L-am cunoscut pe domnul dr. Ioan Lăcătuşu cu ani în urmă, în perioada înfiinţării Asociaţiei Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”. Nu puteam bănui atunci faptul că interesul domniei sale faţă de problematica romano-catolicilor din Moldova va fi atât de viu şi de constant în anii care vor urma. Întâlnirea dintre noi a fost însă una providenţială, în condiţiile în care interesul nostru privind istoria şi etnografia romano-catolicilor din Moldova era într-o strânsă legătură cu interesul domniei sale faţă de istoria, cultura şi civilizaţia românilor din sud-estul Transilvaniei. Şi cum ar fi fost altfel, în condiţiile în care între românii din sud-estul Transilvaniei şi românii catolici din Moldova există legături istorice trainice.
Datorită domnului dr. Ioan Lăcătuşu, preocupările noastre privitoare la romano-catolicii din Moldova au fost repede integrate cercetărilor care îi vizau pe românii din sud-estul Transilvaniei, colaborarea dintre noi concretizându-se într-o serie de proiecte ştiinţifice şi culturale vizând spaţiul sud-estic transilvan, de unde emigraseră odinioară strămoşii romano-catolicilor din Moldova.
Amintesc aici doar cooptarea noastră în proiectul vizând scrierea monumentalei lucrări Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură (autori: Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel), volum apărut în anul 2003, cu binecuvântarea, sprijinul şi coordonarea PS Ioan Selejan, episcopul ortodox de atunci al Covasnei şi Harghitei. În acest volum, am avut privilegiul de a fi autorul capitolului al VIII-lea, intitulat „Românii din sud-estul Transilvaniei în secolele XIII-XV”, contribuţia noastră alăturându-se altor materiale semnate de cercetători de prestigiu, precum academicianul Nicolae Edroiu, dr. Gheorghe Lazarovici, dr. Viorica Crişan, dr. Valeriu Cavruc.
Domnul dr. Ioan Lăcătuşu a participat, de fiecare dată când a avut ocazia, la manifestările ştiinţifice şi culturale organizate de Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, Arhivele Naţionale Bacău, Muzeul de Istorie Bacău. De fiecare dată intervenţiile domniei sale (inclusiv cele privitoare la problematica romano-catolicilor din Moldova) au fost pline de substanţă şi bine documentate. Constantelor invitaţii venite din partea domnului dr. Ioan Lăcătuşu datorăm şi participarea noastră la manifestările ştiinţifice şi culturale organizate în Harghita şi Covasna de Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, de Centrul de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, de Centrul European de Studii Covasna-Harghita, la care adăugăm şi Universitatea de Vară de la Izvoru Mureşului.
Astfel, în toţi aceşti ani, între 2001-2017, problematica romano-catolicilor din Moldova şi cea a românilor din sud-estul Transilvaniei s-au întrepătruns, ambele comunităţi fiind supuse în continuare unor tendinţe de maghiarizare, fapt care reiese cu claritate inclusiv din textele selectate din mass-media maghiară şi publicate în acest volum.
Deloc întâmplător, PS Petru Gherghel (episcop de Iaşi) şi PS Aurel Percă (episcop auxiliar de Iaşi) i-au acordat domnului dr. Ioan Lăcătuşu, acestui adevărat prieten al comunităţii romano-catolicilor din Moldova, cu prilejul împlinirii a 70 de ani (pe 25 septembrie 2017), o Diplomă de excelenţă „pentru merite deosebite în promovarea cercetării istoriei şi originii catolicilor din Moldova, precum şi pentru colaborarea fructuoasă cu cercetătorii catolici”.
La rândul nostru, îl felicităm pe domnul dr. Ioan Lăcătuşu pentru realizarea acestui volum în care, asemenea cercetătorilor unui alt timp, acela al evului mediu, care se raportează mereu la „apa proaspătă a documentelor şi a textelor”, în volumul de faţă, intitulat Romano-catolicii din Moldova în mass-media maghiară, promovează cu profesionalism un tip de izvor istoric aparte – presa – o sursă care trebuie să fie valorificată cu grijă de toţi cercetătorii istoriei româneşti contemporane, în general și ai istoriei romano-catolicilor din Moldova, în special.
Prof. dr. Anton COŞA, Bacău
Cuvânt lămuritor
Centrul European de Studii Covasna-Harghita, împreună cu partenerii săi din Moldova, în principal cu Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, Asociaţia Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaş” și Arhivele Naționale din Bacău, şi-a propus să abordeze, printre proiectele prioritare, cercetarea relaţiilor şi interferenţelor stabilite în istorie şi contemporaneitate între populaţia ce locuieşte de o parte şi alta a Carpaţilor Răsăriteni. În acest context se înscrie şi atenţia acordată problematicii specifice a romano-catolicilor din Moldova.
Ne-am propus acest obiectiv deoarece, după cum este cunoscut, între ortodocşii şi romano-catolicii români din Moldova şi locuitorii români, maghiari și secui din sud-estul Transilvaniei există vechi şi durabile legături, majoritatea înaintaşilor romano-catolicilor moldoveni au emigrat din sud-estul Transilvaniei, iar de-a lungul timpului a existat o intensă mişcare migratorie între locuitorii de pe ambii versanţi ai Carpaţilor Răsăriteni.
În acest context, problematica romano-catolicilor din Moldova a fost abordată sistematic, din perspectivă istorică, teologică, lingvistică, etnografică, în programul celor peste XX de ediții ale sesiunilor de comunicări ştiinţifice „Românii din Sud-Estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie” și „Arhivele şi Istoria”, manifestări de prestigiu organizate anual de către Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din subordinea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Arhivele Naţionale Bacău, împreună cu Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău și al Universităţii de Vară de la Izvoru Mureşului, în cadrul unor simpozioane care au avut loc în București, Iași, Bacău, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Covasna și în alte localități din județele Iași, Neamț, Bacău, Mureș, Harghita și Covasna. Comunicările prezentate, cu aceste ocazii, au fost valorificate științific prin publicarea unor studii şi articole în revistele de specialitate editate de instituțiile menționate, în unele volume, cât și în paginile unor publicaţii locale, regionale și naționale. Demersurile noastre, realizate până acum, exclusiv din perspectivă ştiinţifică, culturală şi comunitară, au răspuns unor cerinţe fireşti şi au fost recepţionate cu interes de către opinia publică din România, și nu numai.
Începând cu anul 2002, prin valorificarea buletinelor bilunare şi a sintezelor documentare elaborate de Centrul European de Studii Covasna-Harghita, în urma monitorizării presei maghiare, din România şi din Ungaria, au fost publicate o serie de studii, articole și documentare, redactate pe baza unor selecţii din mass-media maghiară, grupate tematic. În acest fel, s-a urmărit introducerea în circuitul public românesc a informațiilor de interes public cuprinse în lucrări, studii, articole, ştiri, interviuri, reportaje şi recenzii din presa maghiară, referitoare la o problemă de larg interes pentru istoria, cultura, spiritualitatea și dăinuirea românească. De fiecare dată, în principal, au vorbit și vorbesc textele prezentate, comentariile fiind minime, având rolul de a asigura trecerea de la un grupaj tematic la altul. Pentru fiecare text, la final, este indicată sursa, respectiv titlul publicaţiei, postul de radio ori TV, adresele site-urilor, şi, atunci când sunt menţionate, numele autorilor. De regulă, la finalul fiecărui material sunt formulate câteva concluzii ce se desprind din conținutul și mesajul articolelor analizate.
În volumul de față au fost selectate opt studii, articole și sinteze documentare referitoare la problematica romano-catolicilor din Moldova redactate pe baza analizei presei de limbă maghiară din România și Ungaria, în mod deosebit din judeţele Covasna și Harghita, în perioada 2002-2017. În Anexe sunt prezentate alte câteva studii, articole, recenzii și știri, având aceeași tematică, materiale apărute, sub semnăturile unor colaboratori ai Centrului European de Studii Covasna-Harghita, în perioada de referință.
Fără această prestație a Centrului nostru, pentru necunoscătorii limbii maghiare din Moldova şi din întreg spaţiul românesc, toate aceste demersuri editoriale și jurnalistice, cu mare impact asupra publicului ţintă cărora le sunt adresate, rămâneau total necunoscute, inclusiv pentru cercetătorii şi publiciştii români preocupaţi de această temă. Necunoașterea conţinutului şi mesajelor materialelor apărute în mass-media maghiară, referitoare la problemele identitare ale romano-catolicilor din Moldova, în istorie și contemporaneitate, printre altele, conduce la numărul scăzut al studiilor şi articolelor ce exprimă punctul de vedere românesc, în această dezbatere. Așa se explică și faptul că, în timp ce în mass-media românească, problematica comunităţilor romano-catolice din Moldova este foarte rar abordată, în mass-media maghiară problema „dăinuirii maghiarimii ceangăieşti”, ca una din priorităţile „întregii naţiuni maghiare”, ocupă spaţii largi, atât în cadrul presei scrise, în emisiunile de radio şi televiziune, cât şi pe internet.
După evenimentele din decembrie 1989, prin grija Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, prin „Departamentul de cercetare istorică”, care funcționează cu binecuvântarea și sprijinul ierarhului-cărturar, Preasfințitul Părinte Episcop Petru Gherghel, a unor institute ale Academiei Române, facultăți, laboratoare și centre universitare din Iași și București, a Asociaţiei Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaş” și a Arhivelor Naționale Bacău, au apărut lucrări fundamentale referitoare la romano-catolicii din Moldova, o serie întreagă de monografii ale așezărilor locuite de romano-catolici și ale unor personalități emblematice ale acestei comunități. În mass-media maghiară cuprinsă în prezenta analiză, informațiile despre toate aceste lucrări sunt aproape inexistente, iar atunci când apar, referirile sunt critice.
Lecturând paginile volumului de față, cititorii vor avea posibilitatea să cunoască perspectiva maghiară asupra unei game largi de probleme, precum: manifestări de solidaritate maghiară cu romano-catolicii din Moldova, acțiuni de sprijin ale Ungariei şi ale liderilor maghiari din România acordate „celei mai periclitate părţi din cultura maghiară”, probleme ale învățământului în limba maghiară în comunitatea romano-catolicilor din Moldova, demersuri pentru introducerea limbii maghiare ca limbă de cult, aspecte ale vieții comunitare ale asociațiilor „ceangăilor maghiari”, eforturile întreprinse în vederea internațio-
nalizării problemei romano-catolicilor din Moldova prin includerea sa pe agenda de lucru a Uniunii Europene, problemele referitoare la cercetările actuale întreprinse de mediile maghiare, referitoare la „ceangăii maghiari” ș.a.
În același timp, pot fi surprinse și alte aspecte, printre care: continuarea cu aceeaşi cunoscută consecvenţă şi perseverenţă a strategiei statului maghiar de sprijinire a identităţii, culturii şi limbii maghiare a comunităţilor maghiare de pe „pământul ceangăiesc”; organizarea a numeroase manifestări ştiinţifice, culturale şi civice destinate „ceangăilor maghiari”: sesiuni, simpozioane, conferinţe, cercetări etnografice, festivaluri, baluri, serate etc; continuarea acţiunilor de exprimare a solidarităţii maghiare cu „ceangăii maghiari” din Moldova: adoptarea „localităţilor maghiare ceangăieşti de către autoguvernările maghiare transilvă-
nene”, vacanţe şi tabere pentru copii din zonă, organizarea „zilelor solidarităţii”, a unor pelerinaje, colecte etc.; continuarea sprijinirii de către Budapesta a învăţământului în limba maghiară a romano-catolicilor din Moldova, aspecte ale relaţiilor româno-maghiare, din perspectiva interesului Ungariei ş.a.
Din lectura articolelor rezultă faptul că întreaga strategie de „dăinuire a maghiarimii din Ţinutul ceangăiesc” are la bază punctul de vedere al istoriografiei maghiare referitor la aşa-zişii ceangăi maghiari din Moldova, iar în planul acțiunii politice și civice constituie o prioritate a statului ungar, respectiv „o problemă a întregii naţiuni maghiare”. Demersurile legislative şi instituţionale întreprinse pentru realizarea acestei priorităţi naţionale maghiare sunt întregite cu o întreagă paletă de acţiuni, manifestări ştiinţifice, culturale, civice şi politice maghiare, evenimente şi fapte punctuale întreprinse de reprezentanţii administraţiei publice centrale şi locale şi ai cetăţenilor din Ungaria, din România, în mod deosebit din judeţele Covasna şi Harghita, dar şi a maghiarilor de pretutindeni.
Continuarea și adâncirea analizelor mass-media pe această temă, desigur, va putea oferi noi informaţii, contribuind la conturarea unei imagini mult mai cuprinzătoare asupra unei problematici prezente în dezbaterile publice din România, dar şi din Ungaria şi, după cum s-a văzut, din când în când, şi pe agenda Uniunii Europene, prin grija celor preocupaţi excesiv de o pseudoproblemă: cea a pierderii identităţii membrilor unei etnii, care nu există decât în viziunea lor.
Dr. Ioan Lăcătușu