Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Nimic mai fals decât istoria oficială a ungurilor
Prin câte au trecut ungurii, de la desprinderea lor din Podişul Altai, din nordul Chinei şi până la sosirea lor în Europa, preţ de câteva secole bune, la care se adaugă dificultăţile de instalare şi de stabilire a noii patrii, după 896, precum şi problemele de adaptare la noile condiţii, cărturarii lor ar fi putut scrie o istorie interesantă, plină de suspans. Faptele şi momentele cruciale au fost multe, mai palpitante decât ale daco-romanilor, ţintuiţi la faţa locului prin natura obârşiei. Ele ar fi avut relevanţa lor, dacă ar fi fost prezentate cât de cât în lumina realităţii, cu bunele şi relele inerente, deopotrivă. Poate pentru a da urmaşilor un suport moral mai puternic, ori pentru a ocoli o anume conduită avută în relaţiile cu popoarele cu care a intrat în contact, pentru a ascunde adevărul privitor la modalitatea de înfăptuire a Ungariei Mari, exegeţii unguri au considerat că falsul în prezentare poate fi o cale mult mai onorabilă şi mai utilă pentru imaginea lor de mari cuceritori. Aşa s-a născut istoria oficială a ungurilor bazată pe legende şi glorificări idilice până la cer a faptelor înaintaşilor lor. Definitoriu pentru acest mod de a gândi şi a prezenta trecutul ni se par spusele cărturarului Sassi Nagy Lajos, care sublinia la 1867: „Este necesar să alimentăm de sus acest sentiment naţional pentru ca pe urmă să pătrundă de jos în întreaga societate sub forma unei forţe de neînfrânt”. Este vorba deci, de confecţionarea unui model, a unui prototip de gândire, ca apoi acesta să fie însuşit şi repetat cu religiozitate de către toţi ceilalţi. Cu alte cuvinte, spun aceştia, noi vă scriem istoria, aşa cum ne place nouă sau aşa cum să sune bine, atât în interior cât şi în faţa altora, adică nu cum a fost, ci cum ne-ar fi plăcut nouă să fie. La rândul vostru, voi, cei mulţi o buchisiţi aşa, şi pe asta o repetaţi la nesfârşit, habotniceşte. Exemplul cel mai elocvent al acestui mod „dialectic” de a privi lucrurile îl întâlnim în fiecare zi şi nu de azi, de ieri. Bunăoară, o discuţie logică şi degajată, pe bază de argumente în privinţa destinului istoric al Transilvaniei nu poate fi angajată cu un maghiar, indiferent de nivelul lui de instrucţie. Pentru ei în această discuţie nu este loc de întoarcere. În memoria lor colectivă, „Transilvania este partea pe care românii le-au furat-o şi punctum.” Personal, tare aş dori să-l întreb pe ungurul sau secuiul care, cu prilejul umilitoarei şi provocatoarei demonstraţii de la Târgu-Mureş din 10 martie a.c., dacă afirmaţia sa, cum că „românii au motive să fie neliniştiţi pentru că dorm în patul ungurilor”, este o convingere personală sau aparţine genului amintit de manipulare a istoriei?
Aceeaşi politică au dezvoltat ungurii şi în relaţiile cu celelalte popoare vecine pe care le-au cotropit şi subjugat, direct sau la mâna a doua în decursul istoriei. Ne referim atât la slovaci cât şi la sârbi, croaţi, sloveni, bosniaci etc.
Dacă ar fi să apreciem la justa lor valoare şi prin prisma concepţiei de azi faptele ungurilor, imediat după venirea lor în Europa, s-ar ajunge la neplăcuta concluzie că aceştia au avut un rol nefast în evoluţia istorică, social-economică şi politică a centrului continentului european, nivelul lor scăzut de civilizaţie şi pornirile rasiale punându-şi amprenta asupra întregii dezvoltări. De acest lucru din perioada gloriei imperiului „Ungariei Mari”, constituită prin rapt, jaf şi cruntă oprimare (secolele XI-XV), istoricii unguri sunt perfect conştienţi. De unde şi decizia de a drege busuiocul, concepând o poveste de succes, adică propria istorie, într-o viziune trufaşă, de glorificare a înaintaşilor cu orice preţ, în măsură să creeze urmaşilor acel sentiment al superiorităţii de rasă, dar şi al nedreptăţii strigătoare la cer a Tratatului de la Trianon, care le-ar fi risipit ţara, care era de fapt un imperiu. Acest mod de abordare ar fi fără îndoială o problemă a lor, dacă toată această construcţie imaginară, n-ar avea la bază minciuna, desconsiderarea şi falsificarea istoriei celorlalţi.
Referitor la români, istoria maghiară se bazează pe doi puternici piloni ai minciunii. Este desigur, foarte comod, dar la mintea copilului, să susţii sus şi tare că la venirea lor în Europa n-au văzut picior de daco-roman, nici atunci când s-au luptat cu Menumorut, Gelu şi Glad, nici când le-au luat pământurile şi agoniseala, averile. Dacă ar fi recunoscut această realitate, lucrurile s-ar fi complicat din cale afară. Însă pentru a nu se face total de râs în faţa lumii civilizate ei admit în mod forţat, şi aceasta este a doua mare şi jignitoare eroare pentru noi, acceptarea prezenţei românilor în Transilvania, numai după secolul al XIII-lea, adică la multă vreme după venirea ungurilor pe continent şi încheierea procesului de cucerire a Transilvaniei. Şi pentru ca umilinţa la adresa românilor să fie şi mai mare ei nu se încumetă să detalieze, chiar şi povestesc cu aroganţă nemeşască, cum „invazia românilor” a avut loc, pâş-pâş, adică pe nesimţite, chiar pe timpul nopţii, infiltrându-se pe neobservate în paturile lor. Deşi trebuia să o facă, ungurii şi secuii nu i-au alungat pentru că, aceştia, adică românii, au acceptat pe loc să le fie iobagi ascultători.
Poveşti de adormit copiii în care ungurii cred orbeşte şi în virtutea cărora gândesc şi acţionează.
Românii, n-au dat atenţia unor astfel de abordări. Beneficiind de convingerea noastră, cum că adevărul nu poate fi detronat, ungurii şi-au construit un sistem agresiv şi foarte coerent de propagandă răspândit în toată lumea, convingându-i pe mulţi, chiar din cercurile ştiinţifice şi la niveluri politice înalte de nedreptatea ce li s-a făcut cu Trianonul. În acest mod a reuşit Ungaria să smulgă României o bună parte din nord-estul Transilvaniei pentru o durată de 4 ani (1940-1944), luna aceasta, 30 august 2014, împlinindu-se 73 de ani de la odiosul Diktat de la Viena.
Mereu la pândă la fruntariile României, Ungaria a considerat momentul din decembrie 1989 extrem de favorabil pentru a-şi repune pe tapet visurile revanşarde. De aceea a urmat ceea ce a urmat, adică graba mare a UDMR pentru acapararea, într-un fel sau altul, a frâielor Transilvaniei pentru a o putea manipula şi devora apoi în linişte. Intrarea României în Uniunea Europeană şi în NATO, adică în sfera de puteri colective le-a dejucat multe intenţii. De altfel, se ştie, Ungaria a fost ţara comunistă cea mai reticentă faţă de accederea în NATO şi mai ales UE, dar şi împotriva noastră, ştiind că în acest fel li se spulberă visele seculare. Şi totuşi, după cum se vede, nu disperă sau mai bine zis,chiar şi în acest context crede că mai poate face ceva în sensul dorit de ea. De aici şi acţiunile ei în forţă, convinsă că momentele acestea de frământări determinate de criză ar constitui un bun prilej de a pescui în ape tulburi, în speranţa că astfel ar putea dobândi, dacă nu totul, măcar o frântură din pământul românesc, fie şi sub forma unui Ţinut secuiesc. Prin manevrele din ultimii 23 de ani Ungaria ne-a scos mulţi peri albi. Oricât am lăsat de la noi, închizând ochii sau aşezându-le la picioare platoul ticsit cu drepturi şi privilegii, n-a fost suficient. Uneltele lor din ţară ne-au pus gheara în gât, deturnându-ne de la multe lucruri pe care le-am fi putut realiza, în folosul comun, chiar cu politicienii pe care îi avem, dacă nu i-ar fi corupt, pentru un pumn de voturi, în timp ce politicienii unguri se plimbau pe la noi, denigrându-ne şi agitând flamura separatismului ca la ei acasă, jignindu-ne şi înjurându-ne ca la uşa cortului.
Lipsa de reacţie a autorităţilor române dovedită ani de-a rândul şi oportunismul unor lideri politici sau formatori de opinii ne-au exasperat de-a dreptul mai ales pe noi, ardelenii din zonele mereu asediate de agresiunea hungaristă. Iată că în cele din urmă, preşedintele Băsescu a făcut pasul înainte, punând piciorul în prag. Mai mult marinăreşte, decât diplomatic, şi poate că aşa este cel mai bine, pentru că unii nu prea înţeleg de vorba bună. Sperăm că această atitudine fermă să devină un mod de conduită al preşedintelui, al primului ministru, al ministrului de externe, al instituţiilor statului cu sarcini de a apăra integritatea şi demnitatea noastră de români. Iar în ce priveşte pe cei care îi critică atitudinea luată nu putem spune altceva decât că sunt nişte lătrăi fără noimă şi la comandă, nişte nemernici, cărora nu le place atunci când piatra stă peste piatră şi la care dragostea de ţară variază în funcţie de simbria pe care o primesc de la stăpânii lor. (03.06.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
