La 30 august 2025, se împlinesc 85 de ani de la Dictatul de la Viena, impus României de Germania nazistă și de Italia fascistă. Prezentăm, cu acordul autorilor, articolul „Calvarul unui preot român în Secuime”, apărut în „Gazeta de Maramureș” din Baia Mare, în 5 mai 2015, sub semnătura publiciștilor Ioana Lucacel și Mircea Crișan.
Calvarul unui preot în secuime
La 70 de ani de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Gazeta de Maramureș vă prezintă filmul evenimentelor de atunci, prin ochii unui preot maramureșean, care a trăit tăvălugul ocupației maghiare tocmai în Secuime. Fiica lui, Violeta Babiciu, își amintește teama, calvarul de atunci și cel care a urmat, dar și mândria de a fi fata unui om care și-a asumat, ca supremă misiune, apărarea Bisericii și a Neamului. O poveste extraordinară despre viață și istorie.
Are zâmbetul și privirea omului împăcat cu sine, cu lumea și, mai ales, cu Dumnezeu. A trăit frumos o viață, pe care istoria a făcut-o, de prea multe ori, urâtă și grea. Azi, doamna Violeta Babiciu ar fi o bătrânică simplă, ce se apropie de 80 de ani (acum 10 ani – n.n.), dacă tăvălugul istoriei n-ar fi intrat, în tropot, peste destinul familiei sale. Pentru ea, drama ocupației maghiare din Ardeal, cel de-Al Doilea Război Mondial și comunismul n-au fost doar drame istorice. Ci personale. Pe care le-a dus cu tăria și credința unui om convins că, atunci când faci ceea ce trebuie, poți învinge chiar și istoria, oricât ar fi de nedreaptă. Și doamna Violeta a învins-o. Dovadă stau, astăzi, zâmbetul și privirea caldă pe care numai oamenii împăcați cu sine, cu lumea și, mai ales, cu Dumnezeu le au.
Povestea ei chiar începe ca o poveste, dar continuă și se termină ca o lecție. De istorie și de viață: „M-am născut în Baia Mare. Tata, Aurel Babiciu, era preot, băimărean care se trăgea din Firiza. Și ne-am dus în Covasna, în 1940. Tata a fost trimis ca preot în secuime. Pe atunci, erau doar 4 preoți români în toată secuimea. Tata a fost hirotonit la Cluj, special pentru a merge în secuime. Și am stat, în Covasna, până în 1946, iar, apoi, am venit în Seini. Deci, perioada Războiului, am trăit-o în Covasna. Eram copii și țin minte cum veneau avioanele, era îngrozitor!”. (După retragerea, expulzarea sau refugierea elitei românești din „secuime” – preoți, învățători, profesori, primari ș.a. -, episcopul Nicolae Colan din Cluj a trimis preoți în principalele parohii ortodoxe din zonă – n.n.).
Doamna Violeta avea 5 ani când familia sa a plecat în Covasna, într-un cartier periferic, numit Voinești (azi, cartier al orașului Covasna – n.n.), „acolo locuiau românii, iar, în centru, erau majoritatea unguri. Tata era preot la patru parohii, avea în jur de 25 de ani. Întâi, au venit nemții, care ne-au făcut mare tărăboi, apoi, au venit rușii. Pot să spun că românii nu au prea avut probleme cu populația maghiară, iar problemele care au fost erau din cauză că localnicii erau întărâtați de către unguri. Oricum, le era greu preoților în acea perioadă, cu atât mai mult într-o asemenea locație. Când mă gândesc la Covasna, îmi apare în minte numai perioada războiului. Erau tranșee, în grădină, ne-a făcut tata un adăpost în pământ. În vecini de casa parohială, era Școala, iar, în curtea școlii, erau ținuți prizonierii de război ruși. Nemții s-au retras cu gândul că vor trece munții, dar nu au putut trece. Aveam vreo 7 ani, când erau prizonierii ruși ținuți în curtea școlii, și țin minte că, seara, le duceam mâncare. O dată, ne-am dus în grădină cu mai mulți copii și am cules mere și le duceam și le dădeam prin gard prizonierilor. Seara cântau extraordinar de frumos. Și le băgam prin gard mere. Iar, la un moment dat, l-am auzit pe un gardian că striga, dar noi nu știam ce striga, și, văzând că nu reacționăm, a tras după noi. Era să mă împuște”.
Ca și copil, pe atunci lua viața mai ușor. Dar greutățile au maturizat-o: „Ne-au făcut percheziții peste percheziții și ne-au luat tot din casă. În timpul războiului, dacă aveai doi porci, unul trebuia să îl dai pentru război. Misiunea tatălui meu a fost foarte grea. Îmi aduc aminte că, din cauza războiului, erau foarte puțini bărbați în sat, pentru că toți fugiseră în România, de frica terorii. Alții, foarte mulți, erau arestați. Nu erau autorități românești, ci numai unguri, așa că erai ca un străin. Tata nu a avut probleme direct cu ungurii, dar era tensiunea aceea permanentă. De exemplu, țin minte că s-a spus că, dacă se iau măsuri împotriva ungurilor, ei au promis că vor omorî nu știu câți români”.
Apoi, tatăl său a fost arestat, iar mama ei a primit domiciliu forțat: „Norocul tatălui meu a fost că au venit rușii și atunci a fost eliberat. Că, altfel, ar fi fost împușcat de unguri. A stat închis 6 luni. A fost arestat pentru simplul fapt că era preot român. Pentru că preoții erau cei care duceau națiunea mai departe, și limba, și identitatea. Deși tata a fost foarte tolerant. Avea prieteni foarte buni unguri și ne-a educat și pe noi, la fel. Plus că și acum știu foarte bine să vorbesc limba maghiară. Când a fost arestat, tata a fost dus la Sfântu Gheorghe, unde au fost întemnițați și primarul, și notarul, directorul școlii etc. Ne-au maghiarizat, apoi, numele. Mie, de la Violeta, mi-au spus Viola. Sora mea a rămas cu numele tot Doina, pentru că ungurii nu au știut să-l traducă. Au întrebat cum l-ar putea traduce și li s-a spus că „doina” la români e ca și ceardașul la unguri. Așa că, în glumă, li s-a spus că pot să-i spună „Ceardaș”, în loc de Doina. Așa că Doina a rămas cu numele ei. Nu voi uita niciodată cum treceau avioanele peste Covasna, spre Sfântu Gheorghe și Brașov. Nu aș mai vrea să fie încă un război pentru nimic în lume! Vă spun, fără exagerare, că nu se vedea cerul, atâtea avioane erau. Și un zgomot asurzitor! Iar când se dădea alarma, fugeam toți în grădină, în ascunzătoarea pe care a făcut-o tăticu. Nu voi uita niciodată, cum se vedea pe cer roșu, cum ardeau Brașovul și Sfântu Gheorghe! Vedeam din turnul bisericii. Era groaznic!”.
În timpul arestării preotului, familia sa a rămas, practic, fără niciun venit. Și, din cauza condițiilor inumane de detenție, Aurel Babiciu s-a îmbolnăvit: „Noi stăteam în casa parohială și, când a fost arestat tata, aveam niște oi amărâte, iar mama țesea ca să putem trăi. După ce l-au arestat, noi nu am mai știut dacă trăiește. Abia după eliberare, am aflat că a fost ținut într-un beci fără lumină, fără mâncare, fără nimic (Aceeași soartă au avut-o toți românii întemnițați, fără sentințe judecătorești, la Sfântu Gheorghe – n.n.). Atunci s-a îmbolnăvit și de inimă. Era foarte slab când a ieșit și nu vedea. Noi nu știam nimic. Apoi, mama s-a dus la comandamentul rusesc în Sfântu Gheorghe, să vadă dacă află ceva de el. Și a aflat că era acolo, iar, apoi, a fost eliberat. În ’44, tata a fost eliberat și am mai stat, în Covasna, până în 1946. Apoi, noul guvern a intrat în forță (în sensul, întăririi administrației românești în Transilvania de Nord-Est – n.n.) și bunicul a telefonat să vină tata acasă, că ne iau pământul. Atunci, am venit cu totul și ne-am stabilit în Seini, unde a stat până când a murit, în ’82. A venit la Parohia ortodoxă din Seini. Când am crescut, am mers la studii, la Satu Mare, și ne-am mutat acolo pentru o perioadă, cu întreaga familie. Acolo, am stat un an. Dar seinenii au cerut să vină tata înapoi.”
Cu tot calvarul acelor vremuri, localnicii din Covasna l-au păstrat în minte și suflet pe preotul lor de atunci, iar familia Babiciu s-a întors cu drag acolo, peste ani: „În Covasna, am mers în vizită după 20 de ani, la colegi. Și, cu toate că se ocupau cu creșterea oilor, toți aveau 7 clase primare. Erau foarte bine educați și manierați. Când am fost în vizită, nu mai vedeam lucrurile cu acea inocență, ca atunci când eram mică. Era un sat în pantă, sărac, dar, cu ochii de copil, nu vedeam așa lucrurile.
Chiar dacă era foarte greu, tata a reușit să apropie oamenii de Biserică, i-a ținut aproape. A lipsit dintre ei doar 6 luni, cât a fost arestat, dar, în rest, a fost, în permanență, între oameni și și-a îndeplinit misiunea de preot. A reușit chiar să ridice o biserică în Zăbala, la câțiva kilometri de Covasna, ceea ce era foarte mare lucru pentru acea vreme. Zăbala era un sat, dar nu aveau preot, așa că tatăl meu s-a ocupat și de oamenii de acolo. Și cu ajutorul lor a ridicat biserica, pentru că, atunci, statul nu dădea nimic. Acesta este cel mai bun exemplu că românii, cu adevărat români, și-ar fi dat orice pentru neamul românesc (În urma miilor de reclamații transmise de români Comisiei italo-germane, care monitoriza aplicarea prevederilor Dictatului de la Viena, administrația maghiară a permis finalizarea lucrărilor de construire a noii biserici ortodoxe din Zăbala, cu sprijinul episcopului Nicolae Colan, născut în Araci, județul Covasna – n.n.). Tata a făcut totul pentru preoție, s-a dedicat în totalitate. Era, în permanență, între oameni. Iar faptul că era foarte apreciat l-am simțit în momentul când a fost arestat, pentru că au stat aproape de noi. Erau numai doi unguri în zona unde stăteam, și chiar și ei ne ajutau. De exemplu, o duceau pe mama cu căruța spre centru, dar o lăsau la o anumită distanță de case ca să nu fie văzuți că o ajută. Erau oameni cu adevărat”, povestește Violeta Babiciu.
A urmat, apoi, comunismul și problemele au continuat. De această dată, „ținta” a fost doamna Violeta. Iar „vina”, faptul că își dorea să aibă nobila misiune de dascăl: „la Seini, am avut eu probleme. Pentru că am vrut să fiu dascăl, dar neavând „origine sănătoasă”, pentru că tata era preot, am fost dată afară din școală, în anul trei. Atunci, ne-au dat afară pe 5 fete de preot și una de avocat. Apoi, am făcut Școala de steno-dactilografie de la Cluj. Iar, la un moment dat, au venit la mine să fac un contract cu Securitatea, să lucrez la ei, în ’52, pentru că aveau nevoie de cadre. Dar nu am vrut. Plus că mama mi-a zis atunci: „fii atentă că, după ce vor avea cadre, ți-or înscena un accident și te lichidează, că cine știe la ce o să fii martoră”.
Eu i-am refuzat în școală și nu m-au putut forța. Așa că am renunțat la stenografie, ca să nu mă mai poată recruta, am făcut numai dactilografie, și m-au lăsat în pace. Apoi, am ajuns dactilografă la Întreprinderea forestieră din Seini. Dar am fost urmărită. Mi-am zis că vin românii și vai ce bine va fi, dar a fost vai de noi. A venit, apoi, naționalizarea și ne-au luat tot. Pe bunicul din partea tatei, care era antreprenor de păduri, l-au dus la Gherla, iar, după ce a venit acasă, nu a mai trăit mult. Dar, ca să ne protejeze, nu ne-a spus niciodată ce i-au făcut comuniștii. Cu greu am ajuns învățătoare, dar, „cu ajutorul” unei colege, am fost mutată din Seini, pentru că eram fată de preot. Mi s-a cerut să mă transfer că nu-mi convine să stau acasă. Vă dați seama? Așa că am ajuns învățătoare în Băița, lângă Baia Mare, și făceam naveta din Seini. Am avut însă norocul să întâlnesc niște oameni deosebiți, muncitori, dar care și-au dat interesul pentru copii și au apreciat cadrele didactice. Eu mi-am făcut meseria, nu mi-am bătut joc de copii, indiferent de etnie. Din ’59, am tot făcut cereri să mă lase să lucrez la Seini, unde era familia mea, și, până în ’82, când a murit tata, mi s-a răspuns de fiecare dată: „sunt alții mai în drept”. Dar și astăzi mă vizitează băițenii și foștii elevi”.
Pentru doamna Violeta, drama istoriei se împletește cu cea personală. Iar portretul eroilor de atunci se regăsește în albumul familiei. La 70 de ani de atunci, vorbește despre toate cu detașare și împăcare. A trăit frumos, o viață pe care istoria a făcut-o, de prea multe ori, urâtă și grea.
„Noi, în învățământ, nu am avut voie să frecventăm Biserica. Însă făceam excursii în Nordul Moldovei la mănăstiri. Eu n-am mai intrat în biserică decât când au murit mama și tata. O singură dată am fost la Satu Mare, am intrat, că am zis că nu mă vede nimeni, și a doua zi am fost chemată la Partid, în Baia Mare. Dar credință am avut, fără tam-tam. Eu am respectat religiile fiecăruia, că tata așa ne-a obișnuit: „fiecare crede cum vrea”.
Dar de crezut în Dumnezeu, am crezut. Asta pentru că, în anul II de Pedagogic, ne tot băgau în cap că nu există Dumnezeu, și am venit acasă și m-am rugat seara: „Doamne, dacă exiști, dă-mi un semn!”. Eram destul de tânără și eram în dilemă, că nu mai știam ce să cred, pentru că acasă mi se spunea una și la școală veșnic ne toca despre faptul că nu există Dumnezeu. Și, noaptea, am visat că s-a deschis cerul și l-am văzut pe Iisus Hristos, care a zis: „Pace ție!”. În momentul acela, am strigat că s-au trezit toți din casă. Și, de atunci, a putut zice oricine ce a vrut, că eu nu m-am mai îndoit. Cred, dar nu fac tam-tam din asta, iar la biserică merg când pot. Pentru că tata îmi spunea, când mă plângeam că nu pot merge la biserică: „o rugăciune este primită de oriunde, dacă este făcută cu credință”. Unii ar putea spune că acel vis a fost din cauza gândurilor mele, dar tot timpul am simțit ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, de fiecare dată, când am avut probleme, mi-a trimis oameni care m-au ajutat”.Violeta Babiciu
Mulțumim distinșilor ziariști Ioana Lucacel și Mircea Crișan, precum și redacției publicației „Gazeta de Maramureș” din Baia Mare, pentru oportunitatea oferită de a cunoaște această filă dramatică din istoria românilor din Arcul Intracarpatic. Această mărturisire zguduitoare a învățătoarei Violeta Babiciu, relatată cu înțelepciunea specifică creștinului autentic, completează, în mod fericit, sursele documentare cunoscute, până în prezent, referitoare la „cei patru ani, cât patru veacuri”, așa cum cum spunea, adesea, mitropolitul Nicolae Colan.
Totodată, această valoroasă pagină memorialistică constituie încă un argument convingător împotriva susținătorilor întoarcerilor vremurilor apuse, separatismului, autonomiei pe criteriul etnic și, mai nou, a cosuveranității acestor binecuvântate plaiuri din inima României.
Dr. Ioan LĂCĂTUȘU
