Pastorala „De la inimă la inimă”, din Octombrie 1940, a Episcopului Nicolae Colan
După Dictatul de la Viena de la 30 august 1940, nord-vestul Transilvaniei (incluzând oraşe precum Cluj, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Tg. Mureş şi teritoriul actualelor judeţe Harghita şi Covasna) au fost smulse din trupul ţării. Puterile fasciste ce dominau Europa, Germania şi Italia au impus României să cedeze Ungariei aceste pământuri străvechi româneşti sub pretextul că Ungaria a fost „nedreptăţită” prin tratatul de la Trianon. Nu intenţionăm să comentăm acest dureros episod pentru România şi pentru români, dar ne programăm să prezentăm câteva aspecte legate de urmările acestui eveniment tragic şi implicarea Episcopului Nicolae Colan cu „armele” şi „puterile” sale, în această situaţie deznădăjduită pentru neamul românesc.
Prima urmare a Dictatului de la Viena a fost instaurarea unui regim sever de ocupaţie, următorul pas a fost, aproape firesc refugierea a numeroşi români printre care preoţi şi intelectuali, precum şi alte categorii de oameni în România. Aceştia au luat drumul dureros şi amar al exilului, fie că li s-a impus acest lucru de către noile autorităţi în mod explicit şi deci fără putinţă de a alege sau de a schimba ceva, fie că s-au simţit ameninţaţi de tăvălugul necruţător al hortismului revanşard. Soarta tragică a numeroşi români asasinaţi în nord-vestul Transilvaniei în această perioadă a fost dureroasă şi bine cunoscută încât nu putem să nu înţelegem dorinţa acelor bieţi refugiaţi de a simţi „pământ tare românesc” sub tălpi şi să le aprobăm cu totul eforturile de a-şi părăsi vetrele străbune şi de a căuta protecţie şi adăpost, atât timp cât, în felul acesta, şi-au salvat vieţile.
Trebuie să remarcăm că majoritatea populaţiei a rămas pe loc, fie că au fost intelectuali, ţărani sau meşteşugari. Aceştia au avut de înfruntat direct nedreptatea, prigoana, ura sau chiar furia ucigaşă a autorităţilor statului hortist, la care s-au adăugat uneori excesele unor grupuri locale, reduse numeric. Dorinţa de răzbunare, de a face rău, a unor mici grupuri de maghiari localnici, încurajaţi de autorităţile hortiste a fost cu totul de neînţeles, avându-se în vedere convieţuirea paşnică, fără violenţă sau prigoană, dintre români şi unguri în perioada 1919-1939, când aceste pământuri au fost parte, pe bună dreptate, din România întregită. Vremuri extrem de grele pentru românii aflaţi vremelnic sub stăpânirea necruţătoare! Cine să-i apere pe românii rămaşi în nod-vestul Transilvaniei? La cine să apeleze ce-i mulţi şi oprimaţi, pentru mângâiere, sfat sau ajutor? În lipsa autorităţilor militare, administrative şi politice româneşti retrase pe teritoriul regatului României, firesc, românii au găsit alinarea în sânul Bisericii.
În cazul Sfintei noastre Biserici, în perioada ocupaţiei hortiste a vegheat, a „căutat”, a povăţuit şi ajutat credincioşii ortodocşi aflaţi în nevoie în ţara lor, devenită „ţară străină”, a fost vlădica Nicolae Colan. Despre activitatea înaltului ierarh în perioada 1940-1944 avem un pertinent şi exhaustiv studiu al unui avizat cunoscător al problemei, profesorul universitar Alexandru Moraru.
Cu o foarte bună cunoaştere a detaliilor sunt prezentate în acest studiu împrejurările istorice potrivnice exercitării cultului ortodox într-o eparhie greu lovită de măsurile luate de autorităţile hortiste. Autorul a făcut apel la actele şi documentele oferite de arhivele episcopiei, respectiv rapoartele generale ale Adunării eparhiale din acea perioadă, unde sunt consemnate precis toate amănuntele, cifrele, datele privitoare la activitatea episcopiei. Bineînţeles că pe toate aceste acte şi-a pus pecetea inconfundabilă personalitatea ierarhului. Sunt marcate şi analizate succesiv domeniile mari care au beneficiat de atenţia conducătorului eparhiei: sectorul bisericesc, sectorul cultural şi sectorul economic.
Îndeplinindu-şi misiunea de conducător al eparhiei, dar şi vocaţia de cărturar şi implicit de lider de necontestat al românilor rămaşi pe teritoriile strămoşeşti vremelnic cotropite, vlădica Nicolae Colan a fost, îndrăznim să afirmăm, o prezenţă mai mult decât activă, am zice una providenţială pentru credincioşi. A fost pentru ei un simbol şi o speranţă cu atât mai mult cu cât armele sale s-au impus ca foarte eficace deşi nu păreau ameninţătoare pentru ocupanţi. Tânărul episcop de numai 47 de ani nu dispunea decât de credinţa sa, de un foarte solid bagaj de cunoştinţe teologice şi de o hotărâre de nezdruncinat pe care Dumnezeu o hărăzeşte numai aleşilor săi. Un astfel de om a folosit această înzestrare extraordinară pentru a răspândi în rândurile credincioşilor speranţa, a ţine trează credinţa în Dumnezeu şi în scăparea de asupritorii ce se purtau mai rău decât păgânii. Revenind la armele sale, ele au fost: elocinţa, predica inspirată, cuvântul de zidire şi mai ales neobosita activitate pastorală. Prin vizitele sale în tot cuprinsul eparhiei a însufleţit comunităţile de credincioşi insuflându-le credinţa puternică, speranţa mângâietoare şi răbdarea în aşteptarea unor vremuri mai bune.
Foarte interesant este faptul că toată activitatea de „rezistenţă” a Bisericii Ortodoxe din nord-vestul Transilvaniei, aflată sub oblăduirea episcopului Colan a fost planificată cu precizia şi cu rapiditatea cu care un mare general îşi pregăteşte o campanie victorioasă. Imediat după dictatul de la Viena, într-o perioadă când informaţiile circulau mai greu, când consultările cu forurile superioare erau mai dificil de realizat datorită mijloacelor de comunicare, Biserica ortodoxă şi vlădica Nicolae s-au mişcat cu uluitoare repeziciune, pe care numai primejdia iminentă o generează.
Să dăm cuvântul aceluiaşi cercetător neobosit al arhivelor eparhiei: „Cel dintâi act al Episcopului Nicolae Colan, după Dictat (1940) a fost acela al întemeierii unui Vicariat Ortodox român la Alba Iulia, în 6 septembrie 1940 prin Decizia nr. 5414/1940” – este de remarcat promptitudinea de care vorbeam, adică mai puţin de şapte zile – (n. n. D. M.). Prin această hotărâre s-a urmărit ca Vicariatul să se îngrijească de cele şapte protopopiate formate din 201 parohii şi 35 filii, cu 172805 credincioşi, care au aparţinut Eparhiei Clujului rămase în România. În fruntea Vicariatului a fost numit Protopopul Alexandru Baba, ajutat de protopopii Romul Popa din Luduş, Iosif Pop din Aiud şi de către un număr de şase mireni.
Prin înfiinţarea Vicariatului din Alba-Iulia grija Episcopului Nicolae Colan putea să se îndrepte aproape în totalitate spre reorganizarea vieţii religioas-administrative, cultural-spirituale a Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania de sub stăpânirea străină” (p. 102).
Iată astfel că Episcopul Colan, ca un bun strateg şi-a asigurat spatele, l-a „predat” unor oameni de încredere pentru a-şi dedica activitatea celor care au mare nevoie de sprijinul său.
Sunt amintite în studiul vizat demersurile făcute de episcop la autorităţile de la Budapesta pentru a lua sub oblăduirea sa toate parohiile româneşti rămase sub stăpânirea maghiară: „Episcopul Nicolae Colan a luat sub oblăduire întreaga Eparhie a Maramureşului (fiindcă episcopul Vasile Stan a fost nevoit să se refugieze), Episcopia Oradiei (partea de sub stăpânirea străină), din cauza expulzării forţate a Episcopului Nicolae Popovici, precum şi cele trei protopopiate din zonele Mureş, Harghita şi Covasna. În afară de acestea, un număr de 17 parohii ortodoxe româneşti au rămas în Ungaria trianonică (este vorba de teritoriul Ungariei după Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 (n. n. D. M.) neputându-se lua contact cu ele în toată perioada celor patru ani de ocupaţie. ”
Iată cum se deschidea în faţa slujitorilor Bisericii ortodoxe din nord-vestul Transilvaniei şi a păstorului lor perspectiva unei activităţi extraordinare, implicând un volum de muncă şi de dăruire uriaş. Activitatea bisericească din această Eparhie devenită mare „cât o ţară” era ameninţată şi de expulzarea sau refugiul unor fruntaşi ai bisericii în România. Aceste probleme nu l-au speriat pe vlădică. Înconjurat de puţinii oameni ai Bisericii şi-a început apostolatul, iar eparhia sa, ce se întindea din sud-estul Transilvaniei, din Ţara Bârsei, ne referim la parohiile din judeţele Harghita şi Covasna, şi până la parohiile uitate din pusta Ungariei a fost vizitată cu mare dăruire de arhipăstorul ei sufletesc. Comunităţile de credincioşi îi aşteptau cuvântul ca însetaţii în pustie, iar vlădica nu i-a dezamăgit.
*
În cele ce urmează prezentăm scrisoarea pastorală, tipărită în revista „Viaţa Ilustrată”, publicaţie a episcopiei. Pastorala a ajuns, înainte de a fi publicată, în toate parohiile din eparhie, fiind citită credincioşilor în biserici de către preoţi parohi.
În comunicatul intitulat „De la inimă la inimă”, din octombrie 1940, Episcopul Nicolae Colan al Clujului povăţuieşte poporul român din Ardealul de Nord prin cuvinte de mângâiere şi pace având în vedere judecata nedreaptă de la Viena care a împărţit Ardealul în două: „Vă îndemn deci, iubiţii mei fii sufleteşti, să lepădaţi din sufletul vostru orice nădejdi de răzbunare, (…) Alungaţi orice temere şi orice gând rău prin leacul dumnezeiesc al rugăciunii şi al muncii stăruitoare. (…). Preoţi, fraţi împreună-slujitori, staţi cu căldură şi jertfă lângă poporul vostru credincios. Fiilor credincioşi, staţi cu ascultare lângă părinţii voştri cei duhovniceşti. Întăriţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească, (…) şi să ne păstrăm în «noua patrie» curăţenia şi frumuseţea sufletului nostru ortodox şi românesc”.
La Episcopul Nicolae Colan cuvântarea a fost o componentă de temelie în lucrarea pastorală desfăşurată prin prezenţa sa la sfinţiri de biserici, hramuri, vizite canonice, cercuri religioase şi oriunde a fost nevoie să fie în mijlocul poporului român din Transilvania în anii grei ai războiului 1940-1944.
Constatăm că se conturează o nouă linie a discursului şi a demersului pastoral, o dimensiune pacifistă şi în acelaşi timp profund dătătoare de speranţe: „atunci când socotim că suntem părăsiţi de ajutor omenesc, atunci când socotim că suntem în latura şi umbra morţii, atunci Domnul prin Biserica mântuirii Sale şi prin legiuitorii săi, ne întind mâna, ne împreună pe toţi cei de o credinţă şi atunci nu mai suntem nici puţini, nici slabi, ci, prin harul şi prin lucrarea cea tainică a harului, ne simţim mulţi şi întăriţi”
Cuvintele episcopului sunt „de mângâiere, de povăţuire şi de întărire” fiind atent la buna desfăşurare a vieţii bisericeşti „în orice chestiune adusă de valul timpului pe scena actualităţii” în slujba clerului şi a credincioşilor din Transilvania. În vizitele sale canonice din această perioadă Episcopul Nicolae Colan învaţă poporul afirmând cu tărie că: „a asculta de poruncile şi rânduielile omeneşti, hotărât că este bine şi folositor, dar uneori poţi să te înşeli în ele. Ci, acela care ascultă de Fiul lui Dumnezeu care a venit să mântuiască nu se înşeală niciodată”.
Menţinerea păcii, a bunei înţelegeri sunt valorile propuse credincioşilor, desigur în vederea păstrării speranţei. Prezenţa sa extraordinară, în parohiile unde autorităţile îşi fac simţită prezenţa ameninţătoare şi unde românii ortodocşi aveau nevoie de încurajare, este cu promptitudine prin toate punţile către autorităţi şi către bisericile creştine surori pentru pace şi înţelegere între creştini. Biserica noastră strămoşească este numită „Corabia mântuitoare pe valurile acestei vieţi” şi „mama noastră ocrotitoare”, iar credincioşii au la îndemână „leacul dumnezeiesc al rugăciunii şi al muncii stăruitoare” şi astfel pot umple sufletul cu „nădejdea în Domnul”că într-adevăr Biserica lui Hristos „ne împreună şi acolo unde alte puteri despart, că ea zideşte şi atunci când alte puteri surpă”
*
Redarea documentului
„Şi în clipele grele prin care trecem, gândul meu şi dragostea mea de părinte sufletesc este la voi. La voi este şi grija mea întreagă. Din ea izvorăsc cuvintele de mângâiere, de povăţuire şi de întărire pe care vi le trimit şi pe care vă rog să le ascultaţi şi să le urmaţi cu luare aminte.
Judecata de la Viena a împărţit Ardealul în două. Prin ea aţi fost despărţiţi şi voi, iubiţii mei fii sufleteşti. Unii aţi rămas în România, iar alţii veţi trăi de aici înainte în cuprinsul statului ungar. Jertfa acestei împărţiri s-a dus cu bunul gând de a păstra pacea măcar în acest ostrov al pământului, pe care voinţa lui Dumnezeu a rânduit să trăiască împreună, în pace, fiii naţiunii româneşti şi ai celei maghiare.
De aceea, dragii mei, pace şi bună înţelegere să fie între voi toţi; pace şi încredere în purtarea de grijă a Părintelui ceresc, care ne-a certat de multe ori, dar niciodată nu ne-a părăsit.
Mântuitorul ne îndeamnă să aducem orice jertfă pentru aşezarea păcii între oameni. Iată a sosit vremea să dăm dovadă de dragostea noastră pentru învăţătura Mântuitorului şi să ne purtăm – în aceste clipe ca şi-n toate zilele vieţii noastre – după poruncile Lui.
Vă îndemn deci, iubiţii mei fii sufleteşti, să lepădaţi din sufletul vostru orice deznădejde, ori ce ură, ori ce gând de răzbunare. Strângeţi cu bucurie curată orice mână, care vi se întinde în numele păcii. Alungaţi orice temere şi orice gând rău prin leacul dumnezeiesc al rugăciunii şi al muncii stăruitoare. Umpleţi-vă sufletul cu nădejdea în Domnul, căci „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de la El este”.
Fiţi ascultători faţă de stăpânirea legiuită şi mai presus de toate fiţi fiii devotaţi ai Bisericii noastre strămoşeşti. Ea este orânduită să ne fie corabie mântuitoare pe valurile acestei vieţi. Ea este mama noastră ocrotitoare. Urmaţi deci sfaturile celor ce – prin darul Duhului Sfânt – sunt puşi să cârmuiască corabia Bisericii şi să fie păstori turmei celei cuvântătoare.
Preoţi, fraţi împreună slujitori, staţi cu căldură şi jertfă lângă poporul vostru credincios.
Fiilor credincioşi, staţi cu ascultare lângă părinţii voştri cei duhovniceşti.
Întăriţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească. Rugaţi-vă pentru mine şi eu mă voi ruga pentru voi cu nezdruncinata nădejde, că bunul Dumnezeu ne va ajuta să ne păstrăm şi în noua patrie curăţenia şi frumuseţea sufletului nostru ortodox şi românesc.
„Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu Voi cu toţi”.
Dată în reşedinţa noastră episcopească din Cluj, Septembrie 1940.
Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor
† NICOLAE, episcop. ”
Pr. dr. Dorel Man
