Ziua Învăţătorului este sărbătorită, în fiecare an, la 5 iunie. Această zi a fost instituită prin Legea nr. 289/2007 şi reprezintă data naşterii lui Gheorghe Lazăr, întemeietorul învăţământului românesc modern.
Proiectul legislativ privind instituirea acestei zile a fost iniţiat de un grup de 70 de parlamentari, care au subliniat, în expunerea de motive, că „drumul României în Europa trece, invariabil, prin şcoală” şi se impune ca învăţământul să primească atenţia cuvenită, acesta fiind unul dintre domeniile care „ne mai reprezintă cu onoare în exterior”, potrivit www.cdep.ro. Astfel, Ziua învăţătorului se doreşte a fi un prilej bun de reflecţie asupra şcolii şi a slujitorilor ei, o oportunitate pentru a ne manifesta recunoştinţa faţă de dascăli. Nu întâmplător a fost aleasă ziua de 5 iunie, care reprezintă data naşterii „fondatorului învăţământului în limba naţională în Ţara Românească” – Gheorghe Lazăr.
Senatul a adoptat propunerea legislativă la 20 iunie 2007 şi Camera Deputaţilor la 9 octombrie 2007. Legea nr. 289/2007 privind instituirea zilei de 5 iunie ca Zi a învăţătorului a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 749 din 5 noiembrie 2007.
Ziua Învăţătorului este sărbătorită în toate unităţile de învăţământ de stat, particulare şi confesionale din sistemul românesc. Potrivit Legii 289/2007, Ministerul Educaţiei şi alte instituţii pot acorda premii, distincţii, medalii şi titluri onorifice cadrelor didactice şi elevilor, pentru merite deosebite.
Cărturarul ardelean Gheorghe Lazăr (n. 5 iun. 1779 – m. 17 sept. 1823) a fost organizator şi conducător de şcoală, autor al mai multor manuale, orator, moralist, scriitor. Născut la Avrig, tânărul Lazăr a beneficiat de o pregătire enciclopedică, studiind, mai întâi la Cluj, apoi la Viena, limbi străine, teologie, drept, filosofie, ştiinţe, pedagogie, literatură, matematică, inginerie practică, ştiinţe militare, medicină, fiind influenţat de curentul iluminist, potrivit volumului „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900″ (Bucureşti, Editura Academiei, 1979).
A trecut munţii în 1816 şi s-a stabilit la Bucureşti. Pentru a-şi putea duce la capăt planul de înfiinţare a primei şcoli naţionale de nivel superior în limba română, cărturarul ardelean trebuia mai întâi să se facă cunoscut, să îşi demonstreze competenţa sa în chestiuni şcolare şi să obţină sprijinul boierilor-efori din Bucureşti, dar şi al altor cărturari români, potrivit lucrării „Cultură naţională şi spirit european (1818-1864)” (Nicolae Isar, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004).
Actul de întemeiere al primei şcoli naţionale româneşti l-a constituit anafora boierilor-efori din data de 6 martie 1818. Între semnatarii acesteia, pe lângă mitropolitul Nectarie, se numărau Constantin Bălăceanu, Iordache Golescu, Grigore Dimitrie Ghica. Cererea boierilor-efori a fost aprobată la 24 martie 1818, de către domnitorul Ioan Caragea (1812-1818), care a consfinţit deschiderea în august a primei şcoli superioare româneşti, în localul de la „Sf. Sava”.
Şcoala şi-a început activitatea în august 1818, inaugurarea fiind marcată prin lansarea de Gheorghe Lazăr a cunoscutei „Înştiinţări”, în care era expus un adevărat proiect de organizare a învăţământului românesc în patru trepte („tagme”) de învăţături. La început, elevii săi erau băieţi de mici meseriaşi, târgoveţi şi dascăli, pentru că fiii de boieri frecventau în continuare şcoala grecească. Noua instituţie a devenit, în scurt timp, principalul focar de consolidare şi difuzare a culturii româneşti. Din prima generaţie de elevi au făcut parte, printre alţii, Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Teodor Paladi, Simion Marcovici şi alţii, potrivit lucrării amintite.
AGERPRES
