Drapelul tricolor românesc, alături de stemă şi imn reprezintă un însemn naţional important al neamului nostru. El are o tradiţie populară şi creştină precum şi una revoluţionară. Ziua de 26 iunie a fost proclamată prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, Ziua Drapelului Naţional.
Concepute să ne impresioneze vizual sau melodic, simbolurile naţionale ni se adresează astăzi, chemându-ne cu gândul şi sufletul să privim cu mândrie la trecutul neamului.
Dintre simbolurile naţionale, DRAPELUL se impune prin semnificaţie şi înălţime spirituală. Pentru noi, românii, drapelul tricolor pe care îl arborăm astăzi este sinonim cu idealul de unitate şi independenţă naţională.
În 1834, când Țările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conștiința națională cerea unitatea și libertatea țării, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica Vodă, a obținut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”.
Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben și roșu), cel atribuit armatei era compus din trei (roșu, galben și albastru) și un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc.
O informație o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat și stabilit în Muntenia în 1830, profesor și director al „Colegiului Sf. Sava” din București, în perioada 1831–1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva (zona Comarnic – jud. Prahova). Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.
Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol național cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa.
În 1848 tricolorul a devenit în Ţara Românească însemnul naţional, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revoluţionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotărât ca drapelul ţării să aibă „trei culori: albastru, galben şi roşu”, iar pe pânză să fie înscrise cuvintele „Dreptate, Frăţie”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că „stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.
Adoptarea tricolorului ca drapel naţional a urmat tradiţia luptei românilor pentru unitate şi neatârnare. Este semnificativă, în acest sens, precizarea făcută în zilele revoluţiei de ministrul treburilor din afară al Ţării Româneşti, într-o notă adresată lui Emin Paşa: „Culorile eşarfului ce purtăm noi nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre”.
Înlăturat odată cu intervenţia străină din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel naţional la 1 septembrie 1863, de către Alexandru Ioan Cuza. El avea însă culorile dispuse orizontal, redate roşu, galben, albastru, şi se va menţine în această alcătuire până în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru naţional, comisia însărcinată cu stabilirea drapelului ţării şi-a însuşit propunerea lui N. Golescu, fostul paşoptist, „ca culorile să fie aşezate cum era la 1848”, adică vertical, în ordinea albastru, galben, roşu, care s-a păstrat până azi.
Tricolorul Românesc semnifică veacurile de gând şi luptă, pentru unitate şi independenţă ale întregului popor român. Până în momentul afirmării sale ca simbol naţional acesta a străbătut mai multe perioade, prima fiind aceea a opţiunii pentru cele trei culori: roşu, galben şi albastru. Acestea au avut, de la începuturi, următoarele semnificaţii:
Roşu, simbol al măririi, bravurii, îndrăznelii şi generozităţii, precum şi al sângelui vărsat în lupte, puterii de viaţă şi energiei strămoşeşti;
Galben (sau aur), simbol al forţei, bogăţiei şi purităţii, precum şi al holdelor aurii de grâu din timpul verii;
Albastru (sau azur), reprezintă aerul, cel mai nobil element după foc şi simbolizează blândeţea, frumuseţea, nobleţea şi buna credinţă.
O etapă precedentă în istoria tricolorului, a fost prezenţa culorilor naţionale pe primul drapel propriu-zis al primei reprezentanţe naţionale din istoria modernă a României. Aceasta a fost Adunarea norodului din vremea Revoluţiei din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu. El se află şi în prezent la Muzeul Naţional de Istorie şi a devenit primul simbol vexiologic modern al suveranităţii poporului român şi, ca urmare, primul steag tricolor din istoria românilor.
Anul revoluţionar 1848, pe lângă importanţa lui naţională cu totul deosebită, pentru destinul viitor al României, a prilejuit şi exprimarea voinţei suverane a românilor pentru cele trei culori naţionale: roşu-galben-albastru. În anul 1848, drapelul a fost arborat la Paris, după 25 februarie, când o delegaţie de tineri români au mers la Primăria Parisului să felicite Guvernul provizoriu; la Blaj, la 26 aprilie 1848; la adunarea populară de la Izlaz, din iunie 1848, la care participanţii au mers cu steaguri şi cocarde tricolore şi la Bucureşti, sub el biruind revoluţia la 11/23 iunie.
Decretul nr. 1 din 14/26 iunie, al Guvernului provizoriu, este primul decret pentru STEAGUL NAŢIONAL, în care se arată: „Steagul naţional va avea trei culori: albastru, galben roşu”. A doua zi, 15/27 iunie, drapelul naţional tricolor a fost sfinţit în cadrul unei Mari Adunări populare, pe „Câmpul Filaretului”, numită de atunci, „Câmpia Libertăţii”.
Astfel, tricolorul a devenit simbol naţional şi a fost arborat la toate manifestările publice, pe el depunându-se jurământul de credinţă de către personalităţile statului şi oştirea română.
Tricolorul românesc a avut de parcurs participarea României la războiul de independenţă 1877-1878, în care ţara şi-a câştigat cu mari jertfe, independenţa de stat şi la înfăptuirea marii Uniri din 1918, care a însemnat desăvârşirea unităţii politice a naţiunii române, în primul şi al doilea război mondial.
Pentru militari, drapelul are o semnificaţie cu totul aparte.
Cu prilejul aniversării a 15 ani de la luptele din Dealul Spirii, la 1/13 septembrie 1863 s-au acordat, în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, unui număr de 10 unităţi militare, noi drapele tricolore. Cu această ocazie, pe platoul de la Cotroceni, domnitorul a rostit un impresionant discurs, în care spunea: „Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii, unde se vor naşte copiii noştri!… Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României”.
Şi astăzi Drapelul de luptă este simbolul onoarei, vitejiei şi gloriei militare. El evocă trecutul glorios de luptă al poporului român pentru libertate naţională şi tradiţiile de luptă ale unităţii, amintind fiecărui militar datoria sfântă de a servi cu credinţă patria, de a apăra cu orice preţ unitatea, suveranitatea şi independenţa României.
DE ZIUA DRAPELULUI NAŢIONAL, „LA MULŢI ANI!”, ROMÂNI, ORIUNDE V-AŢI AFLA!
Prim-vicepreședinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Mr. (rz) Robert – Tiberiu RUSZNÁK
