Orice aniversare sau comemorare Eminescu constituie un pretext pentru a ne întoarce la Eminescu. Cum? După afirmaţia poetului Nicolae Băciuţ „e mai simplu să găseşti un motiv ca să propui o relectură din Eminescu, decât să spui: citeşte în fiecare zi pe Eminescu!”
Pentru o mai clară şi puternică argumentare, apelăm la marile personalităţi ale culturii noastre ce au pătruns în adâncime şi într-o deplină înţelegere opera Poetului. Mentorul „Junimii”, criticul şi formatorul de conştiinţe Titu Maiorescu (1840-1917) a afirmat despre Eminescu că „este om al timpului modern” şi că „forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire (…) va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti.” Frumos spus şi adevărat! Aşa a fost.
În perioada interbelică, G. Călinescu (1899-1965), personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, deplin cunoscător al operei eminesciene, realizează o extraordinară comparaţie: „Eminescu avea ca atare un suflet etic simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept.”
În finalul unui „Basm . . ” publicat în „Luceafărul” anilor 80, scriitorul Geo Bogza (1908-1993) concluziona: „Eminescu s-a născut din neamul oamenilor care şi-au văzut sufletul.”
Filosoful Constantin Noica (1909-1987), fin cercetător al limbii române şi mare iubitor de vers eminescian, evidenţiază faptul că „Eminescu a venit cu mâna plină înaintea nefiinţei. Rătăcit, nemângâiet, ca un suflet fără parte, exact aşa cum spunea omul Renaşterii despre om, cum că e fiinţa ce n-are partea ei, poetul nostru şi-a primit lotul, trăind pe măsura acestuia, în marginile, ba chiar în nemarginile lui”. Răspunde la întrebarea-şi retorică „darul ce ni s-a făcut prin Eminescu? A apărut în lumea noastră un om care a înţeles să fie om deplin. Cineva care n-a voit să fie al doilea.”
Savantul Nicolae Iorga (1871-1940) afirma că opera lui Eminescu, „întreagă” are „numai caracterul general, românesc.”
Scriitorul şi filosoful Mircea Eliade (1907-1986) remarcă identitatea totală dintre opera eminesciană şi poporul român: „Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îi iubim pe toţi, dar Eminescu este, pentru fiecare dintre noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. El şi numai el ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român. (…) Recitindu-l pe Eminescu, ne întoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.”
Încheiem cu un minunat îndemn – al unui alt mare poet: Nichita Stănescu (1933-1983). Îndemnul lui Nichita Stănescu, pentru orice vorbitor de limba română, este general valabil oricând şi oriunde, acolo unde românii se află trăitori: „Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i / versul, / iar nu slăvindu-l de neînţeles / căci ce-a fost el n-a fost eres / şi sărutare de pământ îi fuse mersul. / Să-l punem între vii, căci este viu, / bolnav de frumuseţea mamei mele, / de cerurile numai ce nasc stele, / de ierburile ce cuprind nisipul din pustiu. / Să-l întrebăm pe Eminescu dacă doarme bine / în patul inimilor noastre / şi dacă vinul sângelui are vechime / şi dacă mările ne sunt albastre / şi dacă peşti-s umbra stelelor cu coadă / şi coada umbrei plopilor înalţi / ne-a adunat pe noi, ceilalţi, / în jurul verbului curat / rostit de el şi murmurat / de noi, ai lui, / de el, al nostru”. Eminescu este al nostru. Eminescu este neamul românesc.
Luminiţa Cornea
